„Unt”, de Asako Yuzuki
Editura Litera, Colecția Folio, București, 2025
Traducere din limba engleză de Irina-Marina Borțoi
Primul lucru pe care îl observi citind Unt este că aproape tot ceea ce pare să fie în centrul romanului ajunge, în realitate, să vorbească despre altceva. Mîncarea vorbește despre putere, corpul vorbește despre control social, o crimă vorbește despre felul în care o societate decide cine merită compasiune și cine trebuie transformat într-un monstru. Și tocmai această permanentă deplasare a sensurilor face din romanul lui Asako Yuzuki o lectură interesantă, chiar dacă experiența estetică pe care o propune nu mi s-a părut, pînă la capăt, la fel de convingătoare precum observațiile culturale pe care le formulează.
Inspirat de cazul real al Kanaei Kijima, femeia condamnată pentru uciderea mai multor bărbați pe care îi sedusese prin promisiunea unei vieți domestice perfecte și prin talentul culinar, romanul renunță destul de repede la ambiția de a funcționa ca thriller și își mută atenția asupra jurnalistei Rika Machida și a întîlnirilor ei cu Manako Kajii, femeia aflată în închisoare. Ancheta devine, astfel, doar cadrul unei conversații mult mai ample despre dorință, feminitate, raporturile de putere și presiunea socială, iar interesul cărții se deplasează treptat dinspre misterul crimei către mecanismele prin care o comunitate produce și întreține propriile prejudecăți.
Poate tocmai de aceea am citit Unt mai degrabă ca pe un meta-ghid de înțelegere a culturii japoneze decît ca pe un roman în sensul tradițional al cuvîntului. Literatura are uneori această capacitate de a face inteligibile societăți foarte îndepărtate fără să recurgă la explicații sociologice, iar Asako Yuzuki reușește să lase impresia că fiecare detaliu aparent nesemnificativ spune ceva despre regulile nescrise care organizează viața cotidiană în Japonia. Relația cu munca, exigența perfecțiunii, politețea devenită uneori mască socială, felul în care femeile sînt educate să se autocenzureze și să ocupe cît mai puțin spațiu, toate acestea apar firesc în textura romanului, fără să capete aerul unei demonstrații.
Cele mai reușite observații mi s-au părut cele dedicate standardelor de frumusețe și felului în care corpul feminin ajunge să fie tratat ca un spațiu asupra căruia societatea își exercită permanent autoritatea. Manako Kajii este privită aproape exclusiv prin prisma dimensiunilor propriului corp, care devin în ochii opiniei publice o dovadă de dezechilibru moral, înainte de a fi orice altceva. Romanul surprinde foarte fin mecanismul prin care aspectul fizic încetează să mai fie o caracteristică și începe să funcționeze ca argument împotriva caracterului unei persoane. Greutatea nu mai este doar o trăsătură corporală, ci un semn al lipsei de autocontrol, al excesului și, în cele din urmă, al unei vinovății care pare să confirme toate celelalte acuzații.
De aici și una dintre ideile cele mai interesante ale cărții: misoginia și sizismul (din engl. sizeism) funcționează rareori separat. Ele se alimentează reciproc, iar romanul arată cu destulă subtilitate că indignarea publică provocată de Kajii nu se explică doar prin presupusele crime, ci și prin refuzul ei de a întruchipa modelul femeii disciplinate, discrete și preocupate obsesiv de propria siluetă. Faptul că își asumă plăcerea de a mînca, că vorbește despre unt fără urmă de vinovăție și că refuză să-și ceară scuze pentru propriul corp devine aproape la fel de scandalos precum acuzațiile pentru care este judecată.
Mi-au plăcut și observațiile despre felul în care oamenii ajung să fie seduși de personalități exuberante și profund narcisice. Kajii nu impresionează prin frumusețe în accepțiunea convențională a termenului, ci prin siguranța cu care își ocupă locul în lume și prin capacitatea de a-i face pe ceilalți să creadă că deține o formă de cunoaștere la care ei nu au acces. Fascinația pe care o produce spune poate mai multe despre vulnerabilitățile celor din jur decît despre ea însăși. Romanul surprinde foarte bine cît de ușor confundăm autenticitatea cu încrederea afișată fără ezitare și cît de repede atribuim profunzime oamenilor care își joacă impecabil propriul rol.
În același timp, Unt vorbește despre felul în care femeile interiorizează standardele pe care societatea le proiectează asupra lor. Transformările prin care trece Rika nu sînt spectaculoase, însă urmăresc cu destulă acuratețe procesul lent prin care începe să înțeleagă că multe dintre alegerile ei, de la alimentație pînă la felul în care își construiește identitatea profesională, răspund unor așteptări pe care le-a acceptat fără să le mai chestioneze. Din acest punct de vedere, romanul funcționează și ca o critică a formelor invizibile de conformism care ajung să pară naturale tocmai pentru că sînt repetate zilnic.
Cu toate acestea, impresia mea este că Unt nu reușește să transforme toate aceste observații într-o construcție narativă la fel de solidă. De la un anumit punct, ideile încep să revină sub forme foarte apropiate, dialogurile își pierd progresiv tensiunea, iar reflecțiile despre hrană, feminitate și libertate reiau, cu mici variații, ceea ce romanul formulase deja convingător. Cartea pare să intre într-un cerc din care nu mai găsește ieșirea, iar senzația de densitate intelectuală care îi dă forță la început se diluează treptat.
Paradoxal, un roman atît de preocupat de exces ajunge să fie afectat tocmai de propriul exces. Ar fi fost, cred, o carte mai puternică dacă ar fi avut mai multă încredere în propriile intuiții și ar fi acceptat să se oprească înainte ca ele să înceapă să se repete. Observațiile despre misoginie, despre standardele de frumusețe și despre relația dintre hrană și putere rămîn valabile pînă la final, însă arhitectura romanului nu le mai susține cu aceeași intensitate.
Am închis cartea cu impresia că am înțeles ceva nou despre Japonia contemporană și despre mecanisme sociale care depășesc, de fapt, cultura japoneză. În schimb, din punct de vedere literar, Unt nu m-a convins în aceeași măsură. Îi recunosc inteligența observației și subtilitatea cu care surprinde relația dintre corp, putere și privirea socială, însă am rămas cu sentimentul că, de la un moment încolo, romanul începe să se piardă în propriile reflecții, iar ceea ce inițial părea o construcție atent controlată se transformă într-o dezvoltare care își diluează singură forța.
