Carti Carti de fictiune

”Să crezi în dorințele tale”: Parisul e întotdeauna o idee bună, de Nicolas Barreau

Parisul e întotdeauna o idee bună, de Nicolas Barreau
Editura Paralela 45, Colecția Bestseller, Pitești, 2020
Traducere din limba germană și note de Monica Grigore

Reiau aici câteva informații prezentate cu ocazia recenziei volumului ”Cafeneaua micilor miracole”, pentru a reitera ideea că autorul nostru încă reprezintă un mister 🙂 .

”Am avut o nedumerire rasfoind prima data acest roman. M-am intrebat de ce traducerea s-a facut din limba germana, atata timp cat numele autorului suna cat se poate de frantuzesc. Prin urmare, am dat o cautare pe net si prima informatie gasita mi s-a parut rocambolesca, cel putin spus: “Bazat pe o speculatie apartinand lui Elmar Krekeler, critic literar al ziarului Die Welt, Nicolas Barreau este un autor de fictiune si prin urmare, un pseudonim al autoarei germane Daniela Thiele”. Am mai cautat si am gasit pe Goodreads urmatoarele: “Nicolas Barreau s-a nascut in 1980 la Paris, avand un tata francez si o mama germana. A studiat la Sorbonna limbi straine si literatura romantica si a lucrat intr-o librarie din Rive Gauche, Paris dar este departe de a fi un viermisor de carte, fara experienta. Romanele sale au castigat un public entuziat”. Das Café der kleinen Wunder a vazut lumina tiparului in anul 2016 in Germania, la Thiele Verlag 🙂 .

Si sigur, inclin sa cred (privindu-i fotografia de tanar frumusel, tot de pe sursa internetului) in informatiile din linia a doua, Autorul este barbat! Daniela Thiele, cu fata acestui tanar, ar fi o femeie respingatoare 🙂 . Dar n-as arunca prea departe ipoteza unui pseudonim masculin, arogat de catre o “doamna misterioasa”, luand in considerare obsedantele tematici romantice abordate.”

Acest de față ”Parisul e întotdeauna o idee bună” (Paris ist immer eine gute idee), apărut cu doi ani înaintea Cafenelei… este o poveste și mai pe placul meu decât precedentul roman. Și îmi pare a fi – în ciuda poveștii plină de romantism – o istorie mai realistă, mai cu picioarele pe pământ și cu un filon de aur pentru mine – acela al unui mister ieșit la iveală aparent întâmplător după mulți ani.

Coincidență? Soartă? Se spune că terenul pe care urmează să mergem toată viața este dat de copilărie.”

Cele trei ploturi ale romanului, traiectoriile de viață ale celor trei personaje care constituie nucleul dramatic al poveștii pe care ne-o spune autorul (sic!) se conturează separat, până în momentul în care viața le intersectează.

Mai întâi o cunoaștem pe Rosalie Laurent!

Ca în fiecare dimineață, la ora unsprezece, când deschidea micul magazin de cărți poștale, își ridică privirea și în acea zi, sperând să descopere fâșia firavă de albastru pe cerul gri de dimineață al Parisului. O găsi și zâmbi.” Pe Rue du Dagon, ”o stradă drăguță, îngustă, cu case de oraș tipic medievale, aflată în inima cartierului Saint-Germain (…) chiar Victor Hugo locuise odinioară tot acolo” se află ”LUNA LUNA (…) – Magazinul de felicitări al lui Rosalie”. Rosalie cea îndrăgostită de culoarea albastră. Rosalie fericită ca proprietară a micului său magazin, în ciuda insistențelor mamei sale…”Scoate-ți asta din minte, Rosalie. Pictura este o artă fără pâine. Nu vreau și nu pot să sprijin așa ceva. Din ce vrei să trăiești? Crezi că lumea îți așteaptă tablourile?”. Părinții vor adesea să impună copiilor lor drumul în viață. Nu din neiubire, dar din insuficientă înțelegere și din dorința ca aceștia să urmeze o cale rezonabilă, practică, rapidă și ușoară de a-și câștiga o stare materială sigură și solidă.

Dar Rosalie își iubește magazinul și munca: ”pe rafturile luminoase de pe peretele lateral erau așezate suluri de hârtie fină de împachetat, foi pentru scrisori și plicuri  sortate după culoare și mărime. Panglici parfumate pentru cadouri pluteau lângă mica măsuță din lemn, pe care se afla casa de marcat. Pe peretele albastru din spate erau agățate plăci din piatră cu porumbei albi, struguri de culoare închisă și hortensii de un roz palid – motive vechi care căpătaseră un nou luciu sub un strat gros de lac  – și un tablou mare în ulei, pictat chiar de Rosalie, care înfățișa o pădure ca-n povești în care alerga o fată într-o rochie purpurie, cu părul blond fluturând (…) Pe un fundal negru, cu o trăsătură fină de pensulă era scris <Paris. La beauté est partout – <Frumusețea este peste tot>”.

Nicolas Barreau are un reală dăruire a descrierilor… vii, bogate, atent accentuate și pline de simț cromatic și dinamic. Rosalie – fără a fi o tânără înțepenită în timpuri trecute, consideră că ”prezentul, cu toate rețelele sociale și posibilitățile digitale, nu avea prea mult farmec (…) <pe vremuri, deschiderea căsuței poștale era, cu siguranță, mai interesantă>”.

Personajele care îi populează lumea acestei tinere sunt: René Joubert (prieten, iubit și antrenor personal), care îi urmărește în deaproape regimul alimentar – dar în zadar – și William Morris – câinele ei – ”un Lhasa Apso” (am fost curioasă să știu  ceva despre această rasă, aflând în felul acesta ceva în plus despre personajul nostru și iată: o rasă de câine de dimensiuni mici originară din regiunea Lhasa, Tibet. Lhasa Apso au fost folosiți în trecut pe post de câini de pază în mănăstiri timp de mai bine de două milenii) . Lucrurile nu merg chiar foarte bine între cei doi tineri, pur și simplu – nu rezonează – diferențele sunt majore, chiar dacă par minore atunci când Rosalie îl înșeală cu croasanți sau cu licori interzise.

Rosalie face plimbări lungi prin Paris (și cititorul alături de ea) și este fascinată de Pont des Arts – podul cu ”sute de lacăte mici atârnate de balustrada în formă de fagure (…) fiecare anunța o dragoste care avea să dureze veșnic”. Și ea crede că ”Atâta timp cât dragostea durează, ea este eternă”. De cealaltă parte, prozaicul René cosideră povestea lacătelor ca un zălog al iubirii veșnice drept ”un kitsch în toată regula”, deși Rosalie este de părere  ”că până și kitsch-ul poate avea uneori ceva foarte atrăgător”. Cum v-am semnalat… cei doi nu se potrivesc de nicio culoare 🙂 .

Rosalie Laurent e fericită să contribuie la fericirea celorlalți. O fericire întunecată de perspectiva ca proprietarul să îi mărească chiria și de neputința de a face față acestei provocări. Cu speranța, însă, că ”primăvara rezolvă uneori promisiunile cu care iarna ne-a rămas datoare”.

”Coincidență? Soartă? Se spune că terenul pe care urmează să mergem toată viața este dat de copilărie”.

Și iată personajul celui de-al doilea plot al romanului,  seniorul scriitor de succes al cărților pentru copii –  Max Marchais –  rezident într-un ”orășel fermecător”,  Le Vésinet, în apropierea Parisului, un loc potrivit pentru relaxare într-un conac vechi. Văduv de mai mulți ani, Marchais și-a continuat viața, dar ”din ce în ce mai goală”. În ultimul timp, editura sa încercase insistent să îl convingă să participe la un program de reeditare al ”carților lui, încă de mare succes, destinate copiilor”. Și bineînțeles, cea mai bună cale, așa cum considera domnul Montsignac, editorul său, ar fi și lansarea unei noi povești, pe care însă, seniorul refuză să o scrie. Mai ales pentru că duce o viață liniștită, ferit de probleme materiale. ”Povestirile Iepurelui Nas-de-Prună, aventurile micuței Zâne de gheață și cele șapte volume despre micul cavaler Pierde-vară îl făcuseră mai bogat decât și-ar fi  inchipuit vreodată”.

Însă… pentru că există și un însă, Max Marchais se confruntă cu problemele vârstei și este conștient că ”cine inventase zicala cu vârsta binecuvântată a bătrâneții trebuie să fi fost fie idiot, fie cinic. Realmente, nu era simplu să îmbătrânești și să rămâi o persoană plăcută”.

Ce a ajuns? ”Un bătrân singuratic într-o casă mare și goală”.

Editorul și prietenul său Montsingnac, îl atacă cu sinceritate: ”Îmi place foarte mult de dumneavoastră, dar este insuportabil felul în care vă autocompătimiți. E momentul potrivit să ieșiți din bârlog. Ieșiți, vă spun prietenește. Scrieți. Lăsați să vi se întâmple ceva nou. Să apară o lumină în viața dumneavoastră”.

Noua poveste minunată (Tigrul Albastru) a fost primită de către editor după o săpămână. Dar era nevoie de o ilustrație proaspătă, de ”o tușă nouă”. Astfel încât Marchais este trimis pe Rue du Dragon la magazinul lui Rosalie Laurent. Întâlnirea dintre personajele celor două ploturi, pînă acum independente, este dramatică, pentru că scriitorul nostru se împiedică de un stativ în magazin, se prăbușește cu câteva volume asuprăși și cu carte poștală în mână, pe care scrie: ”Fiecare sărut este ca un cutremur”. Conexiunea dintre tânara Rosalie și renumitul scriitor este de bun augur și pentru ambii, ziua în care s-au întâlnit a fost ”una dintre zilele în care începe ceva nou”.

Și acesta este momentul când cititorul primește o carte în carte. Astfel încât am citit cu multă plăcere ”Tigrul Albastru”, o poveste plină de imaginație, cu sfaturi înțelepte:

Intotdeauna e bine să privim din când în când lucrurile în ansamblu (…) Și asta funcționează cel mai bine de sus. Sau de departe. Abia atunci când vezi întreaga imagine îți dai seama cât de bine se potrivește totul”, cu trimitere către faptul că în viață ”Petele de culoare sunt cel mai important lucru. Dorul pe care nu trebuie să-l pierzi niciodată. Și să crezi în dorințele tale”, și că ”O singură dată în viață întâlnești un tigru-nor”.

Și iată că intrăm în cel de-al treilea plot al romanului, istorie care îl are ca personaj pe Robert Sherman, avocat din stirpe de vechi avocați new-yorkezi, care însă renunță la o carieră ”de nume”, pentru un ”job prapădit” de conferențiar profesor de literatură  specializat în teatrul din perioada elisabetană și iată, chiar apreciat și  invitat pentru o perioada de un an la Sorbona. Robert are Parisul oarecum în sânge, mama sa de foarte curând decedată fiind de origine franceză. Și alături de aceasta, la vârsta de 12 ani, curând după pierderea tatălui său, petrecuse o vacanță la Paris.

Astfel încât mai avem de făcut doar câțiva pași si traiectoriile celor trei personaje se intersecteaza dramatic! Spun dramatic, pentru că magazinul Rosaliei îi iese în cale lui Robert în timpul unei plimbări prin Paris, în vitrină privește îndelung proaspătul volum semnat de Max Marchais și ilustrat de Rosalie Laurent, intră, răsfoiește cartea, apoi acuză furios: ”E furt de proprietate intelectuală!

E ciudat cum te influențează peste ani lucrurile pe care le-ai trăit în copilărie!.” Venit la Paris, Robert voia să reviziteze orașul, să își reamintească de copilărie, de mama sa, ”să meargă la Shakespeare & Company, ca să răsfoiască puțin cărțile și să inspire mirosul acelei ere aproape scufundate, în care literatura încă mai mișca lumi”. Și dintr-o dată Robert se trezește în mijlocul unui coșmar. ”Cartea aceea (pe care o văzuse într-o vitrină din Paris)… de fapt nu putea exista, pentru că doar două persoane știau povestea și singurul manuscris al ei se afla la o distanță de aproape sase mii de kilometri, într-un plic maro”.

Pentru că era povestea cu care îl adormea mama, serile târziu, pe copilul Robert, pentru că aceasta îi spusese că povestea ”le aparține doar lor doi și că ea o să i-o dăruiască. Și asta a făcut mulți ani mai târziu (…) printre hârtiile, documentele și fotografiile vechi din plicul gros, maro, pe care notarul i-l înmănase după moartea ei, găsise manuscrisul legat cu o copertă albastră”,

Pe cei trei protagoniști principali ai romanului îi unește o poveste cu iz policier și o dramă psihologică trăită la mii de kilometri distanță… ”Fiecare minciună avea efectul ei, genera cercuri, provoca valuri. Și la un moment dat, urmele ei ajungeau la țărm. Chiar dacă minciuna era micuță ca o pietricică.” Și ”Întotdeauna e uimitor cu câtă nepăsare poți trece cu vederea ceea ce e evident”. ”R” – R nu de la Robert sau de la Rosalie… R de la ”Ruth”.

Și nu vă spun mai mult… citiți această magică, frumoasă si sensibilă poveste de dragoste, foarte bine scrisă. Nu este un roman roz, edulcorat, ci este unul albastru, plin de speranță, precum cerul senin și floarea de nu-mă-uita! Gustați din fericirea altora și poate vă va rămâne și vouă pe buze și în suflet, un gust de fericire. Pentru că ”there is a crack in everything, that’s how the light gets in”.

Ne oprim și de data aceasta la muzică, pentru că personajele noastre (de fapt autorul) – au această plăcere:

Dar și Monsieur Marchais iubește muzica și am descoperit cu mare plăcere că face apel la minunatul Anthem al lui Leonard Cohen (”there is a crack in everything, that’s how the light gets in”).

Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.

(Sursă fotografii: EdituraParalela45.ro, GoodReads.com, Thiele-verlag.com, Amazon.com)

Articole similare

Despre anxietate în satiră. „Oameni anxioși”, de Fredrik Backman

Corina Moisei-Dabija

Să facem cunoștință… cu minunata echipă de la Serial Readers!

Delia Marc

Instalarea fricii, de Rui Zink

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult