Carti Carti de fictiune

„Moartea ne lasă fără răspunsuri potrivite”: Jurnalul unei iubiri pierdute, de Eric-Emmanuel Schmitt

„Jurnalul unei iubiri pierdute”, de Eric-Emmanuel Schmitt
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2021
Readucere din limba franceză de Doru Mareș

Fiecare dintre noi, indiferent de vârstă, sex, condiție socială, a trecut de-a lungul vieții prin trauma pierderii unei ființe iubite, fiecare s-a confruntat cu drama unei despărțiri și a simțit Durerea.

Durerea nu iartă pe nimeni și în anumite circumstanțe ale vieții noastre devenim sclavii ei. Travaliul de doliu în iubire și jelirea sunt însă firești în momentul în care o persoana a ieșit din viața noastră. Dupa doliu, vine și momentul în care devenim noi stăpânii durerii. În acel moment învățăm cum să supraviețuim durerii pentru ca apoi să o luăm din nou de la capăt. Iubind.

 

Cele cinci etape ale durerii au fost aduse inițial în centrul atenției de Elisabeth Kubler-Ross, în cartea sa , <On Death and Dying>. Cele 5 stadii psihologice ale unei pierderi sunt Negarea / Furia  / Negocierea / Depresia / Acceptarea” (Asociația Română de Psihologie Toriani).

Fiecare carte a lui Eric-Emmanuel Schmitt este pentru mine o lecție de viață, un îndrumar despre cum să trăiești printre oameni, cu oameni și pentru oameni.

Volumul de față însă se situează în fruntea tuturor, este o lectură de grație, zguduitoare, o disertație despre înțelepciunea de a înțelege viața. O detaliere a trecerii prin cele cinci stadii psihologice ale pierderii iubitei sale mame, pentru ca după scurgerea a unui timp îndelungat – doi ani – să găsească răspunsurile, printre care și acela înțelept că: ”Unde să fie? în pământ? în cer? Adevăratul ei refugiu va fi memoria mea”.

Trăirile autorului, atât de complexe, gândurile și analizele asupră-le, impregnate de conexiuni filozofice, literare, muzicale sunt exprimate sub forma unor secvențe ce par a se releva dintr-un fel de ”jurnal de doliu”. Secvențe-note-gânduri, care străbat cele cinci etape ale Durerii, începând cu Negarea și terminând cu Acceptarea.

Etapele durerii se intersectează, se împletesc, se vindecă una pe cealaltă și noi, cititorii, suntem martori ai acestei autopsihoterapii. Suntem martorii din spatele paginii de carte, al acestui efort profund conștient, asumat, uman și superior intelectual al autorului, dar într-un fel, ne retrăim/trăim și luptele noastre personale, victoriile sau eșecurile din viețile noastre.

Stările autorului, cum spuneam, oscilează între etapele conștientizării durerii, autoreglându-se și agregându-se.

Nu concep să plece fără mine, deși, mi-ar obiecta, nu-ți iei fiul într-o asemenea călătorie! S-a retras, așadar, curajoasă, în vârful picioarelor, singură! Mama rămâne mamă până la capăt!”, spune autorul, pentru ca apoi să devină înțelept și să accepte că: ”E un dar această moarte subită, sunt convins…(…) O moarte bruscă e dulce ca mierea pentru cel ce pleacă și adevărată otravă pentru cei ce rămân. Dacă face economie de calvar pentru cel lovit de ea, lasă în schimb apropiații în stare de șoc, clătinându-se, buimaci, împovărați, Abia venindu-le să creadă, se obișnuiesc greu cu ideea acelei anihilări, eșuează în încercarea de a înregistra realitatea nimicului (…) Lacrimile nu fac să plece durerea”.

Îi lipsește sprijinul moral de neînlocuit: ”Mama mă lumina, eu o luminam, străluceam amândoi, invincibili, iar tenebrele se îndepărtau, împinse înapoi de flacăra noastră.” Pentru că este conștient că în fiecare bărbat – ”în adâncul adultului supraviețuia un băiețel”. Pe de altă parte, știe că omenirea tinde spre un echilibru stabil: ”În ziua de azi, ca în oricare zi, o mamă moare și așa e un pic mai puțină dragoste pe pământ. În ziua de azi, ca în oricare zi, un copil se naște și așa e mult mai multă dragoste pe pământ.”

Autorul începe să negocieze cu durerea și armele sale în acest demers sunt variate, bogate, înțelepte. Știe cu cât de multe comori l-a norocit educația familiei sale, câte valori i s-au transmis prin ereditate. Negocierea lui se intersectează cu stări de depresie, dar dragostea pentru Lyon, orașul copilăriei sale și al  mamei sale, este un suport stabil – face plimbări neostoite prin Lyon ”pe străzile și cheiurile străbătute de mii de ani (care) mi-au adus iluminarea: nu mama e din Lyon, ci Lyonul e din mama”,  ca și amintirea vieții de învingătoare a mamei: ”Mama a murit așa cum a trăit, în sprint. Campioană a Franței la viteză, deținând timp de mai mulți ani recordul național, avea niște picioare care sfidau cronometrele și întorceau capetele bărbaților (…) O mamă frumoasă își umple băiatul de mândrie; o mamă campioană îi induce un orgoliu care se prelungește și dincolo de copilărie”, ca și importanța scrisului în viața sa: ”Scrisul aduce vindecarea (…) O viață de creație nu se dovedește una de dominație, ci de sclavie. Dai totul din tine operei care vrea să se nască”.

Și totuși, Eric-Emmanuel Schmitt simte un fel de voluptate în a-și consuma fiecare picătură a durerii: ”Nu se moare de durere. În orice caz, nu dintr-odată”, ”Nu o mamă îmi lipsește, ea îmi lipsește” și recunoaște că ”Viața mea, opera ei”.

Își descoperă noi trăiri: ”Cunoșteam răbdarea iubirii, am descoperit răbdarea durerii.

Își descoperă singur noi tratamente ale traumei: ”Tăcerea întreține traumatismul. Individul nu depășește traumatismul decât atunci când vorbește” și ”Lacrimile nu fac să plece durerea”, căci ”munca salvează”.

Încă o descoperire pe care o face și pe care fiecare dintre noi – la rândul nostru, am făcut-o:”Ritualurile administrative au în ele ceva bun. Căutarea de acte, completarea de formulare, programarea slujbei de la biserică, fixarea înmormântării, trimiterea de anunțuri la ziare, scrierea ferparului,, adunarea adreselor, iată ce ne-a absorbit energia pe care altfel am fi cheltuit-o cu o durere sterilă (…) Până la urmă, pur și simplu făceam cumpărături, nimic altceva; cumpărături funerare, desigur, dar tot cumpărături”.

Problemele și gândurile atât de intime legate de credință sunt și ele aduse la suprafață de  aceste momente de pierdere și de durere, astfel încât autorul ne împărtășește că ”în linia convingerilor mele, nimic nu spune ceva despre lumea de dincolo. Pur și simplu cultiv credința. Credința în misterul care ne-a făcut să existăm. Credința în viață, Credința în moarte (…) credința nu este cunoaștere, ci un fel de a te instala în ignoranță”.

O putere de introspecție specifică lui Eric-Emmanuel Schmitt, capacitatea de a-și pune întrebări maajore și de a îmbrăca în cele mai complexe fraze răspunsurile la aceste întrebări.

În viața familiei apar noi probleme complicate… sănătatea autorului, sănătatea fiicei vitrege însărcinate Colombe, pierderea copilului, salvarea lui Colombe printr-u transplant la marginea timpului… deviza ”Treci întotdeauna de partea vieții”

”Te gândești mai puțin la moarte atunci când te lupți concret pentru viață (…) Viață, numai viață! Aș pocni orice individ care, blazat, luându-și poze artificiale, ar disprețui-o. Din fericire, Cioran și alți abstracționiști de teapa lui, cei care cultivă lamentația narcisistă, nu trec prin Salonul Cărții, altfel aș fi sărit la bătaie alimentând presa de scandal”.

Depășirea traumei, pași spre vindecare, călătorii, revenirea simțului umorului, pe care o observăm din relatare unei vizite la cimitirul unde odihnește familia răposată și vecinii lor de țintirim, printre care vecini sunt un Connard (Bouleanu) și un Volage (Flușturel).

Ceva crize de angoasă, ceva întâniri cu psihoterapeutul, însă autorul e un învingător, care ne spune ”Mă preocup din nou de datoria mea de fericire. O etapă a fost depășită: mi-am recuperat natura pozitivă, mă bucur și sunt conștient că o am. Mama nu mi-a făcut  numai  darul vieții, a reușit încă ceva și mai bun: mi-a oferit viața frumoasă.”

Concluzii despre iubire și fericire: ” Mama și cu mine împărtășeam aceeași convingere: iubirea este o floare de preț care se păstrează printr-o liniște sacră. De teamă să nu poarte apoi cicatricea unor termeni inadecvați” și ”Cu fericirea se întâmplă la fel cum se întâmplă cu iertarea: trebuie s-o hotărăști pentru a o face să existe”. Și neapărat trebuie să înțelegem că: ”Fericirea nu este un copil, ci o văduvă. Fiindcă a trăit, s-a bucurat, a plâns, a câștigat, a eșuat, a regretat, a sperat, a disperat, fericirea știe prețul oamenilor, fragilitatea vieții, privilegiul luxos de a exista, beția de a fi aici, de a resimții emoții, de a se face una cu lumea și de a-i percepe frumusțea”.

Și o concluzie despre importanța amintirilor… ”Locul amintirii în viața mea: îmi îmbogățește realitatea, fără a o întuneca (…) Amintirile de la mama adaugă paragrafe în cartea existenței mele, nu o sărăcesc”.

Ce amintire mai de suflet și înțeleaptă privind-o pe mama sa putea alege Eric-Emmanuel Schmitt?

Am descoperit cum să folosesc suma de bani pe care mi-a lăsat-o (…) un pian de concert o va încarna pe mama până la sfârșitul zilelor mele (…) un Steinway. Dragoste la prima ascultare (…) Mama e sub degetele mele. Are glasul lui Bach, Mozart, Chopin, Fauré, Debussy

Vindecare, dar nu uitare!

Au noroc cei de sus, vor primi pe cineva minunat. Dar și noi, cei de aici, de jos, avem mult noroc: am cunoscut pe cineva minunat.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, Amazon.com, Eric-emmanuel-schmitt.com)

Articole similare

Măștile nemuririi: ”Nemurirea”, de Milan Kundera

Carmen Florea

Un volum exemplar: „Insula de foc”, de Alexandre Dumas

Tudor-Costin Sicomas

Piranha 3D (2010)

Delia Marc

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult