Carti Carti de istorie Recomandat

Grădina desfătărilor. O istorie a paradisului, de Jean Delumeau

Grădina desfătărilor. O istorie a paradisului, de Jean Delumeau
Editura Humanitas, Bucuresti, 1997
Traducere de Horatiu Pepine

Jean Delumeau întreprinde un minunat excurs în istoria ideii de paradis terestru,[1] de la cele mai vechi reprezentări până în momentul destrămării acestui mit prin succesivele descoperiri geografice care nu au mai lăsat loc interpretarilor, dar nu face nici o referire la persistenţa acestui ideal de-format în mentalul umanităţii contemporane. Dintr-un anumit unghi, călătorii în URSS, Cuba sau China populara se aseamănă cu legiunile de căutători medievali ai Paradisului (călugări, navigatori, militari, comercianţi, termenul generic fiind cel de conquistadori etc.) De altfel, dezamăgirea întoarcerii în lumea descompusă a capitalismului putred este în strânsă legătură cu dezamagirea faţă de parasirea Paradisului terestru al oamenilor muncii (strict supravegheaţi), un paradis căruia autorităţile sovietice în mod evident îi asigurau, din toate punctele de vedere (atat material cât şi mental- vezi metodele de gâdilare a orgoliului) un sejur foarte plăcut. Unul de vedetă, şi, ştim bine, cui nu i-ar plăcea să experimenteze această minunată postură? O altă asemănare între regimul paradisului medieval şi cel revoluţionar constă în tendinţa migratorie a celor două.

Jean Delumeau descrie cu minuţiozitate bezmeticiele reprezentări geografice ale paradisului din Evul Mediu târziu, din Abisinia (regatul preotului Ioan) până în America (Dacă există un paradis pe pământ, aş spune că el se află acum în Brazilia (…) cine vrea să trăiască în paradisul terestru, trebuie să vină în Brazilia scria pe la 1560 călugărul portughez Rui Pereira)[2] şi Indii. Odată ce un astfel de punct geografic era descoperit, existenţa paradisului este transferată în altă parte unde Creştinătatea încă nu pusese piciorul, pentru că locurile explorate şi observate nu păreau deloc a fi paradisiace ci doar terestre, cel mult exotice, diferite. În mod similar şi paradisul revoluţionar a migrat, luând întâi forma geografică a URSS însă pe măsură ce acest mit se spulbera, devenind din ce în ce mai clar adevărata natură a regimului (inabusirea in sange a rebeliunii  Ungariei, Raportul lui Hrusciov, invazia Cehoslovaciei din 1968 punând capăt iluziilor) paradisul migreaza către orizonturi şi locaţii mult mai virgine din punct de vedere revoluţionar precum Cuba lui Castro şi Che Guevara sau China lui Mao şi a Revoluţiei culturale. Cruntă dezamăgire, să cauţi o viaţă întreagă un loc perfect şi să nu-l găseşti….A doua etapă a paradisului proletar s-a situat în Cuba lui Fidel Castro care a preluat puterea în urma unui razboi de guerila binecunoscut, încheiat cu preluarea puterii la începutul anului 1959. Se uită că Fidel Castro nu a fost de la început adept al comunismului, adoptând aceasta ideologie treptat, în funcţie de interesele sale politice şi personale (a pastra puterea prin orice mijloace).

Jean Delumeau

Între 1960-1969 trei valuri succesive de îndrăgostiţi de comunismul cubanez au luat cu asalt prospera şi exotica insulă caraibiană. Primul se lega de epopeea şi mitul rezistenţei eroice dar şi luptei de guerilla din Sierra şi ţine până în anul 1965. Al doilea se agaţă de figura seducătoare a lui Che Guevara şi a apelului său revoluţionar care a inflamat lumea intelectuală occidentală de stânga (Să creem un Vitenam, două, trei, cât mai multe multe Vietnamuri). Cel de al treilea val s-a concentrat asupra a două mari evenimente culturale: (1)Salonului din mai 1967 şi (2) Congresul Cultural din ianuarie 1968. La începutul anului 1960, cine credeţi că face o călătorie, printre primii intelectuali occidentali care pun piciorul în Cuba noului regim? Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir care devin rapid, instantaneu aproape, adepţi zeloşi şi entuziaşti ai noului regim, punându-şi prestigiul şi condeiul în slujba Revoluţei castriste. Sartre a fost cucerit de bucuria de a trăi a cubanezilor, de tinereţea liderilor, sedus de fondul sonor atât de muzical, de cockteilurile cu rom „Este luna de miere a revoluţiei” ar fi spus el. Cuplul francez a avut onoarea de a-l însoţi chiar pe Fidel Castro într-un turneu de lucru de 48 de ore în interiorul insulei.

În aceste ore, Sartre a avut discuţii intime cu Fidel ceea ce nu avea cum să nu-i afecteze puternic orgoliul: iată cum un lider revoluţionar ştie să se comporte cu un filozof! Să-i ceară părerea! Sartre a fost flatat de confesiuniile pe care i le-a facut Castro („Eu sunt un revoluţionar prin vocaţie”) Într-o noapte de discuţii profunde, Fidel Castro chiar i-a cerut lui Satre să-i trimită nişte specialişti francezi, ca şi cum filozoful francez ar fi condus guvernul francez sau, măcar, ar fi fost ambasadorul Republicii la Havana. La întoarcerea din insulă, el avea să scrie un lung reportaj „Ouragan sur le sucre” foarte favorabil Noii Cube, în care lăuda democraţia directă pe care a văzut-o acolo. La 9 iulie 1960 scria în ziarul France-Soir că nu a văzut bătrâni în rândul liderilor cubanezi. „Vizitând întreaga insulă, am văzut în toate posturile de comandă doar tineri care ar fi putut fi fiii mei” Remarcăm aceeaşi obsesie de început care marca şi Legiunea Arhanghelului Mihail şi obsesia ei pentru puritate, tinereţe, prospeţime, început zero al unei noi umanităţi. „Fidel gândeşte, vorbind sau, mai degrabă, regândeşte tot ceea ce va spune; o ştie şi totuşi improvizează.”(!)[3]Mai mult, Sartre îl compară pe Fidel Castro cu marele mistic spaniol din secolul al XVI-lea Juan de la Cruz (Jean de la Croix).

Despre Che, pe care l-a întâlnit, are, de asemenea, o părere extraordinară „Era omul cel mai cultivat şi, dupa Castro, una din inteligenţele cele mai lucide ale revoluţiei. I-am văzut blândeţea şi umorul cu care-şi întâlnea oaspeţii, trebuie să fii nebun să crezi că le împrumuta doar în zilele de recepţie.[4] Nu credem că Sartre bănuia că şi a fi numărul doi într-un regim comunist era extrem de periculos, mortal de periculos, cum de altfel a fost cazul şi cu Che Guevara. Sartre chiar le recomanda tinerilor francezi „Fiţi cubanezi!” Putea tovarăşa de viaţa a lui Sartre să aibă o altă părere? Evident că nu. La 7 aprilie 1960 scria în ziarul France Observateur„Îmi făcusem despre revoluţia cubaneză  o impresie extrem de favorabilă dar, după opt zile, după o lună, părerile mele erau încă şi mai favorabile.” Ba mai mult, Fidel Castro ar fi bulversat noţiunile de posibil şi imposibil. „Asta este extraordinar. Este un fel de miracol. Pentru că a trebuit să îndrăzneşti să crezi în şansele omului. Castro şi tovarăşii săi au dat o mare lecţie întregii lumi.”Pe urmele mediatizatului cuplu francez s-au îngrămădit şi alte legiuni de admiratori. Care s-au apucat, în mod evident, adoptând metoda clasică de tămâiere, să scrie. Ghimpele din coasta Americii trebuia susţinut! Printre aceştia se regăsesc Claude Julien La Revolution cubaine (1961), Henri Alleg Victorieuse Cuba (1963), Anne Phillipe Cuba, les hommes et leur revolution în Le Monde din 1-4 aprilie 1963, Pierre şi Renee Gosset L’adieux aux Barbus (1965) O altă carte care a contribuit la edificarea mitului Cubei comuniste a fost Les Guerilleros au pouvoir. L’itinairere politique de la revolution cubaine scrisa de K.S. Karol, publicată abia în 1970 dar rodul unei îndelungate experienţe a autorului în Cuba, o carte care a contribuit mai ales la edificarea mitului Che Guevara.

Coperta editiei franceze

Salonul din mai era o expoziţie de artă plastică, care se organiza de obicei la Paris, dar, în mod excepţional, a fost tranferată în anul 1967 la Havana. Artiştii invitaţi de regim au fost foarte bine primiţi (ce surpriză!), având un tratament asemănator unor vedete. Reacţiile au fost foarte favorabile. În sfârşit un regim care sprijina pictura! Puterea de la Havana a organizat între 4-12 ianuarie 1968 un congres internaţional al intelectualilor (evident, de stânga, bine triaţi) la care au participat, reprezentând Franţa şi nelipsitul Jean-Paul Sartre, Alain Robbe-Grillet şi Jean-Jacques Pauvert. Tema Congresului a fost „colonialism şi neocolonialism în dezvoltarea culturală a popoarelor”.[5] Rezoluţia finală nu putea fi decât o laudatio la adresa gazdei, fireşte „În Cuba şi prin mişcarea revoluţionară cubanează, exigenţa comunistă şi-a redobândit, odată cu un centru viu, puterea ei viitoare”(Le Monde, 7 ianuarie 1968) Castro se afla în plină perioadă de rumegare a dezamăgirii provocate de aliatul său sovietic care nu avusese chef să se sinucidă de dragul său în timpul crizei rachetelor din Cuba( ba mai mult, şi le şi retrăsese!). Înţepătura antisovietică din rezoluţie este mai mult decât evidentă. Ba mai mult, Fidel a calificat manualele sovietice de marxism-leninism drept anacronice. La conferinţa de închidere, Fidel a subliniat „conştiinţa universală a luptei, întrebându-se unde este avangarda revoluţionară? Care a fost sectorul cel mai expus la influenţa morţii lui Che Guevara? În cel al muncitorilor intelectuali, cu siguranţă. Mai mult, a lăudat participarea unu grup de preoţi catolici progresişti care predicau coabitarea şi colaborarea între creştinism şi marxism (!). A sfârşit prin a sublinia importanţa congresului pentru îmbogăţirea orizonturilor revoluţionare, iluminării şi informării poporului cubanez.”[6]

Atracţia deosebită a intelectualilor francezi de stânga faţă de Cuba lui Castro se justifică şi printr-o juxtapunere. Cuba lui Castro era atât o mică parte din Lumea a Treia, faţă de care intelecualii occidentali au manifestat o deosebită atracţie, mai ales după sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial cu începutul procesului de decolonizare, care oferea  mult spaţiu de manevră unor noi posibile experimente sociale, prelungind vechiul mit al bunului sălbatic cât şi suprapunerea peste aceste realităţi anticoloniale şi antieuropene a regimului comunist şi a matricei sale (de)formatoare. Exista speranţa că dacă sovietici au eşuat, poate, totuşi, cei de la Tropice pot reuşi, realizând societatea perfectă, tocmai din aceasta îngemănare fericită. Se pleca de la concepţia greşită că Lumea a Treia era pură pentru că a suportat jugul albilor[7], luptând împotriva exploatatorilor (colonişti-capitalişti). Faptul că realitatea colonială a fost mult mai complexă decât această dihotomie nu a contat prea mult. Chiar şi ziare catolice au reuşit să se înşele cu privire la Castro, probabil din dorinţa stângii catolice (care, la un anume punct se întâlnea cu ideologia comunistă în dispreţul faţă de aşa-zisă lume materialistă capitalistă, dorind în acei ani să pară totuşi deschisă la minte, o stângă catolică progresistă!) La Croix „Fidel Castro, de când se află în fruntea ţării, nu şi-a pierdut pasiunea de a asculta: poate fi întrerupt, criticat. Când străbate ţara, miniştrii săi trebuie să-l aştepte când stă să discute despre creşterea porcilor dintr-o fermă sau când dă o mână de ajutor la tăierea trestiei de zahar.”(29 iulie 1970)

Cum să nu susţii o astfel de tânără societate, pornită viguros pe drumul propriei autodistrugeri (căci atunci când Castro a preluat Cuba aceasta era cea mai înfloritoare societate din America Centrală!)? Ce poate fi mai frumos decât să faci şi turism şi revoluţie, să te bucuri de plăceri exotice la preţ redus dar şi să ai conştiinţa politică împăcată, doar te afli alături de cei mai buni fii şi cele mai sexy fiice ale revoluţie, fiind, implicit, de partea cea bună a istorie, împotriva imperialismului american?„Totul contribuie la exacerbarea simţurilor călătorului occidental atunci când acesta merge în Cuba sau în China: căldura, natura mai mult sau mai puţin luxuriantă, frenezia culorilor şi simţurilor. În Cuba, oaspeţii vestici sunt toropiţi de senzualitatea unei culturi tinere şi plină de viaţă care, aparent, dansează tot timpul în ritm de rumba, conga sau pacianga, dansuri asezonate cu rom de cea mai bună calitate, chiar şi atunci când se lansează în revoluţii proletare sângeroase.” Evident, călătorul este încântat de sexualitatea şi frumuseţea cubanezelor care, indiferent dacă sunt miliţiene şi au o mitralieră grea agăţată de gât, îşi păstrează farmecul exotic căci „pentru mulţi călători periplul cubanez permite să reconcilieze exotismul si socialismul”[8] Lovitura decisivă pentru destrămarea mitului castrist a fost dată de fotograful şi scriitorul hispano-francez Pierre Golendorf care a fost condamnat în 1971 la zece ani de puşcărie în timp ce se documenta pentru a edita o carte despre Cuba, petrecând doi ani şi jumătate în sistemul penitenciar castrist, fiind eliberat în urma unei campanii internaţionale a Amnesty International, scriind, în urma acestei experienţe zguduitoare cartea „7 ans à Cuba. 38 mois dans les prisons de Fidel Castro[9]. Care a cam dat lovitura de graţie mirajului utopic al unei Cube castriste la fel de atinse de virusul disoluţiei ca toate celelalte regimuri comuniste.


[1] Jean Delumeau Grădina desfătărilor. O istorie a paradisului, Editura Humanitas, 1997

[2] Op. Cit., pag.99

[3] «Fidel pense en parlant ou plutôt il repense tout ce qu’il va dire; il le sait et pourtant il l’improvise»,

[4] Francois Hourmant Au pays de l’avenir radieux. Voyages des intellectuels francais en URSS, a Cuba et en Chine populaire, Aubier, 2000 Pag. 40

[5] Amuzantă tematică adoptată de Castro având în vedere tendinţele neocoloniale adoptate dupa acest congres de catre puterea de la Havana- a se vedea intervenţiile militare cubaneze directe in Africa neagră, în Congo, Angola şi Etiopia dar şi diversele ingerinţe în alte 17 state africane în timpul războiului rece!.

[7] Jean Sevillia Terorismul intelectual. Din 1945 pana in prezent, editia a II-a, Editura Humanitas, Bucuresti pag. 59

[8] Ibidem, pag. 103

[9] Paris, Belfond, 1976

Articole similare

Le chat, l’amour et la mort: ”Memoriile unui motan călător”, de Hiro Arikawa

Tudor-Costin Sicomas

Istorisiri de pe plaiuri câmpinene, de Alin Ciupală și Șerban Băleanu

Codrut

Zâmbet amar spre trecut: ”Zâmbește”, de Roddy Doyle

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult