Carti Literatura romaneasca

Diavoli fragili, de Radu Găvan

”Diavoli fragili”, de Radu Găvan
Editura Pandora M (Grupul editorial TREI), București, 2017
239 de pagini

Dedicația pe care am primit-o de la autor pe exemplarul meu suna așa: „Din iad în literatură și înapoi la viață.” Încă nu citisem cartea și recunosc că m-am speriat puțin, deși mi se oferea totuși o scăpare. Din iad? Radu Găvan părea un tip normal, fără semne vizibile că măcar ar fi trecut pe acolo. Nu doar că n-avea cornițe, copite și coadă, cum îndeobște au locuitorii acelui tărâm, dar nici nu-mi dădea impresia că le-ar fi disimulat pe undeva. Și nici prea fragil a fi nu arăta. Să fie vreun soi nou de diavol, îmi spuneam, așa, mai postmodern, cu care eu să nu fi fost încă familiarizat? Poate că aflu după ce-i citesc cartea.

Ce-am aflat, citind? Ehei! Am călătorit un timp printre oglinzi paralele, reflectându-se una pe alta la infinit. Dar cum nimic în lumea asta nu e perfect, nici oglinzile alea nu erau, redând oarecum diferit detaliile unei anume realități. Ce realitate? (veți întreba). Cea din vis, desigur, pentru că alta nici nu există. Este știut că suntem adevărați doar în visele noastre, tot ce facem după ce ne trezim fiind o slabă și incoerentă tentativă de contracarare a ceea ce vedem și trăim acolo. Dar de ce s-o contracarăm? N-ar fi mai bine, și mai simplu, să ne împăcăm cu ea? Mai bine poate că ar fi, dar mai simplu, în niciun caz (de fapt, nici mai bine). Pentru că nu noi controlăm realitatea din vis, ci ea ne controlează pe noi. Ne dă măsura a ceea ce suntem în cele mai intime fibre ale ființei noastre și, iată, sunt acolo lucruri pe care pur și simplu nu le putem arăta. Fiindcă altfel ne-ar vedea lumea copitele și coarnele din dotare.

Însă Radu Găvan, care întrezărește această realitate, ne-o pune dinainte. Ca s-o întrezărim și noi, să nu ne mai legănăm în iluzia că n-ar exista. Sau că a noastră ar fi mai bună, mai blândă decât altele. Fiindcă nu e, ci e doar singura căreia suntem dispuși să îi găsim justificări. Ne-o pune între oglinzile acelea paralele unde doar aparent e vorba de mai multe cazuri, dar de fapt e unul și același oglindit de fiecare dată puțin diferit (știm cu toții că oglindirea e întotdeauna virtuală; sau, mă rog, aproape întotdeauna…). Realitatea cu pricina este însă toată a lui, cea pe care o cunoaște cel mai bine, cea cu care se luptă zi de zi scriitorul din el. Pentru că scriitorul, nevoit să formuleze, are un ascendent asupra noastră: gândurile lui, care sunt și ale noastre, la el capătă un înțeles. Care ne este transmis. Asta fac scriitorii, nimic altceva.

Totuși, în ce constă respectiva realitate? Ne-o spune chiar autorul, vag disimulat sub masca eroului, scriitor și el (sau ziaristului, nu mi-e foarte clar, dar nici nu-mi pare a conta; probabil a ambilor):

Eu nu am ales violența, așa cum nici violența nu m-a ales în vreun fel. Pur și simplu violența este acolo, în noi, singurul adevăr universal valabil. Dragostea pălește când și când, umanitatea dispare uneori. Ce rămâne, ce pulsează întotdeauna este violența. Oamenii sunt fragili (ah, deci nu diavolii! n.m.), niște păpuși din porțelan, gata oricând să se spargă. Nu cred că trebuie să respingem întunericul, mai mult, ar trebui să-l acceptăm ca fiind parte din noi. Va veni o zi în care toată această violență acumulată de-a lungul timpului va răbufni și ne va obliga să ne privim în față adevărata natură. Unii dintre noi o vor accepta și vor merge mai departe cumva, alții vor înnebuni și vor cădea.”

Violența? Hm! Aici am avut senzația că m-a pierdut (și era chiar pe la început). Sunt un tip cam irascibil, e drept, mă apucă uneori năbădăile, recunosc, dar n-am considerat niciodată că aș avea o natură violentă; mai curând împăciuitoristă. Balanță, ce mai! Pe urmă, nici violența nu e chiar otova, ci poate fi de mai multe feluri în funcție printre altele de ceea ce o provoacă (nu mai intru în detalii). Și iată-mă aici, sub ochii dumneavoastră, exersându-mi talentul de a găsi justificări. Talentul de a crede până-n pânzele albe că răul e mereu în altă parte, deși Radu Găvan îmi spune clar că nu e așa. Eram curios să-l văd cum o scoate la capăt (nu mai spun ce curios eram să văd cum o scot eu la capăt).

El, într-un fel, prin vise. Vise doar ale lui, normal, fiindcă n-ai cum să le visezi pe ale altora. Asta ar mai lipsi! Vise iscate freudian din traume ale copilăriei (nu sunt sigur că e chiar așa), cu mame iubitoare care mor când ți-e lumea mai dragă, cu tați care nu-și pot înfrunta propriile coșmaruri unde diavoli reali își fac de cap, născând realități fictive din geografii și geologii (și hidrologii: „Mi s-a părut interesantă semnificația lacului atât ca un loc al morții, cât mai ales ca reprezentare a psihicului protagonistului care de fapt se scufundă nu în adâncul apelor ci în propria minte, iar ceea ce întâlnește dincolo de fundul lacului, în cea mai tainică și adâncă încăpere a uitării, este nebunia sau, de ce nu, adevărata sa natură”) infernale. Negre toate, desigur, căci așa sunt ele acolo. Cu o mătușă malefică, singura care se adaptează de-ți vine să urli. Toate astea, cum spuneam, așezate între oglinzi paralele și multiplicate la infinit, de parcă o unică astfel de realitate n-ar fi fost de ajuns. De aceea pun eu la îndoială caracterul autobiografic al cărții și încerc să-l scot în față pe cel ficțional. Deși…

Cu un asemenea bagaj în suflet eroul vine la oraș, dornic să-și împlinească vocația de scriitor. Cea care, crede el, l-ar putea salva, căci abia răul numit poate deveni un rău controlabil: „Puterea cuvintelor e incredibilă, ca o vrajă. De fiecare dată când scriu, trăiesc sentimentul că o parte din el iese din mine, ca și când aș extirpa încă o bucată, cât de mică, de carne putredă. Senzația mă copleșește. Trebuie să înmulțesc fărâmele acestea de libertate. Scrisul este eliberare.” Aici însă apare o altă problemă: întâlnirea cu corifeii lumii literare, o lume nu cu mult deosebită de cea din vis, îi taie elanul creator, făcându-l să se simtă „ca și când simpla alăturare dintre persoana mea și cuvântul scris ar fi reprezentat o atrocitate sau o glumă proastă.” Plus că nici orașul în sine nu era mai breaz în visele lui decât satul natal. Și nu doar acesta ci oricare alt oraș, din oricare altă țară. Spre exemplu din Chile, după cum află din lectura unui roman care îl marchează (iată totuși cum literatura…). De aproximativ aceeași părere sunt și orășenii, citați aleator, de unde rezultă că nicăieri nu poți scăpa de răul din tine.

*

I-aș reproșa autorului că explică prea mult, simțind mai tot timpul nevoia să-și justifice starea morbidă în care îl transpun visele. Am sentimentul că citatele pe care le-am extras (e drept, din interviuri literare atribuite eroului) ar fi mai utile într-o recenzie a cărții decât în cartea propriu-zisă (ceea ce, zis și făcut!). Ajung aici la o distincție care îmi pare importantă: unele dintre comentariile pe care le-am citit pe net instalează confortabil romanul lui Radu Găvan în genul „horror”, sentință prea la îndemână ca să fie și adevărată (cineva, plusând, vorbea de „lirismul ororii”, noțiune pentru care nu am instrument de apreciere). Chiar așa? Mă uimește constant impactul pe care horror-ul (gen pe care îl consider, cu rare, dar notabile excepții, o metodă brevetată de a face „rețetă” cu un minim de efort intelectual) îl are la public. De ce așadar un asemenea succes? Cumva pentru că numitul public își recunoaște în el trăirile nemărturisite? N-aș zice. Cred mai degrabă că e vorba de nevoia de adrenalină, hormonul acela care te face să uiți pe ce lume trăiești, dar îți dă în același timp senzația că totuși trăiești. O iluzie, desigur, dar care oricum reprezintă mai mult decât nimic.

Însă romanul lui Radu Găvan, ca și autorul însuși, nu aparțin acestui gen facil. Ei nu sunt „horror”, ci încearcă, cu mijloace specifice, să demonteze piesă cu piesă edificiul ororii care ne solidifică sângele și ne accentuează fragilitatea. Cum spuneam, abia răul numit poate deveni un rău controlabil. Când am înțeles asta, adică felul în care o scoate la capăt, am reușit să privesc cartea, ca și pe autor, cu o simpatie detașată. Care m-a făcut să-mi amintesc o frază scrisă de Dostoievski în nu mai țin minte ce context, însă probabil că unul care se potrivește și aici: „Nu pot și nu vreau să cred că răul este o stare normală a oamenilor.” Astfel, am scos-o și eu la capăt. Sper.

Puteți cumpăra cartea: Editura Pandora M/Libris.ro/Elefant.ro.

Articole similare

Viaţa ca o afacere: Eugènie Grandet, de Honoré de Balzac

Tudor-Costin Sicomas

O continuare mult prea așteptată și un mare semn de întrebare: „Găsește-mă”, de André Aciman

Iulia Dromereschi

Despre societatea ”modernă”: O hologramă pentru rege, de Dave Eggers

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult