„Ciudata Sally Diamond”, de Liz Nugent
Editura Crime Scene Press, București, 2023
Traducere din limba engleză și note: Liviu Szoke
Mi-am pus căștile, am dat play pe melodia „Creep” (Radiohead) și am deschis cartea, pe de o parte așteptându-mă la un subiect clasic de thriller și pe de altă parte temându-mă că romanul nu e foarte „ofertant” pentru o recenzie, pentru că știam că acțiunea în sine e un thriller destul de previzibil. Însă după ce am citit-o, am știut că Liz Nugent scoate povestea din zona de „thriller cu o tipă ciudată” și o duce spre o analiză despre cum se moștenește răul. Chiar dacă finalul mi s-a părut ușor grăbit și poate mi-aș fi dorit altceva pentru Sally, este o carte excelentă și pe care cu siguranță v-o recomand.
Eu văd cartea lui Liz Nugent ca pe o oglindă spartă în două. Sally și fratele ei sunt cele două fragmente care reflectă aceeași traumă, dar în unghiuri opuse. Amândoi au fost privați de „alfabetul” emoțiilor umane de bază, însă modul în care au învățat să citească lumea după aceea este cel care dă fiori cititorului.
La început, Sally Diamond primește instrucțiunile de utilizare a unei tragedii: „Când mor, să mă duci afară, la tomberon.” Pentru cei mai mulți dintre noi, aceasta e o figură de stil sau o glumă morbidă. Dar pentru Sally, sunt instrucțiuni precise și neinterpretabile. Prima scenă a romanului nu este doar un incident macabru, ci ușa prin care intrăm într-o minte care nu a primit niciodată busola pentru sarcasmele, metaforele și convențiile sociale ale neurotipicilor.
Sally nu este „nebună”, ci rezultatul unei izolări care i-a șters filtrele sociale. Într-o lume care funcționează aproape exclusiv pe baza minciunilor politicoase și a aparențelor, Sally e de o onestitate radicală, aproape biologică. Nu poate simula și nu înțelege de ce ceilalți o fac. Felul în care înțelege vorbele la propriu, fără sens figurat, e zidul ei de protecție. O claritate tragică, născută dintr-o traumă atât de adâncă încât singura ei cale de supraviețuire a fost să simplifice realitatea până la esențe brute. După moartea tatălui adoptiv, ea rămâne suspendată într-o stare de îngheț emoțional, navigând printr-un prezent zgomotos (presa, vecinii curioși, poliția) cu singurele unelte pe care le are: regulile stricte și tăcerea.
Ceea ce ridică, de fapt, cartea deasupra unui thriller clasic, este paralela dintre Sally și fratele ei. Până la un punct, cei doi sunt identici: doi copii mutilați psihic în aceeași casă a groazei, victimele aceluiași tată abuziv. Însă momentul eliberării îi găsește în puncte cardinale opuse. Sally a rămas victima care ascultă ordinele chiar și de dincolo de mormânt, căutând siguranța în invizibilitate. Fratele ei a ales adaptarea prin imitație. Este victima care a învățat prea bine lecția prădătorului. Moartea tatălui nu l-a vindecat, ci l-a validat. Nu a ieșit din abuz căutând liniștea, ci căutând dominația ca singura formă de siguranță pe care o înțelege, perfecționând metodele maestrului.
Dacă Sally nu înțelege convențiile sociale, fratele ei le înțelege prea bine și le folosește ca instrument de vânătoare. Contrastul dintre onestitatea ei vulnerabilă și cameleonismul lui calculat este punctul în care cartea devine o analiză brutală despre cât din noi este înnăscut și cât este construit de cei care ne-au crescut. De ce unul a rămas o victimă inofensivă, în timp ce celălalt a devenit un prădător? Autoarea nu răspunde. Te lasă cu întrebarea.
Liz Nugent nu are nevoie de monștri supranaturali pentru a-ți da fiori: îi este suficientă răceala cu care un om își poate calcula următoarea mișcare asupra altuia.
„Ciudata Sally Diamond” e o autopsie a modului în care abuzul poate crea, în aceeași familie, un om care se teme de lume și un om de care lumea ar trebui să se teamă.
