„Nimic nu mi te poate șterge din minte”, de Michel Bussi
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom, Iași, 2024
Traducător: Cristina Jinga
Dacă i-aş fi tăiat aripile, Ar fi fost al meu/Și n-ar mai fi plecat Da, dar atunci/ N-ar mai fi fost pasăre/ Şi eu tocmai pasărea o iubeam/
Michel Bussi aduce în prim plan în „Nimic nu mi te poate șterge din minte” tema dragostei de mamă și tema reîncarnării, urmărite și sondate atent de la început până la sfârșit. Prezentat din două perspective alternative, a naratorului, la persoana a treia și a personajului principal, doctorița Maddi Libéri (medic generalist), romanul dezvăluie vârstele sufletului, așa cum le consideră scriitorul. Astfel, cele patru părți (distribuite, la rândul lor în capitole), cuprind Sufletul nou-născut, Sufletul copil, Sufletul tânăr și Sufletul matur, constituind povestea lui Esteban, fiul lui Maddi, care dispare la 10 ani pe plaja Saint-Jean-de-Luz din Franța. Era anul 2010. El plecase, ca de alte multe ori, să cumpere o baghetă, cu o monedă în mână:
Dacă n-o s-o găsesc niciodată, atunci Esteban nu s-a dus să înoate. Încă strânge în pumn moneda de un euro, pe undeva. Să găsesc moneda asta înseamnă să-l condamn; s-o caut înseamnă să sper… Am căutat-o, în toți anii ăştia. Am sperat, în toți anii ăştia. Nu i-am găsit niciodată. Nici moneda. Nici pe Esteban.
Din acest moment, țesătura narativă crește în jurul disperării femeii de a-l regăsi. Avem în față un roman psihologic cu puternice tușe de roman polițist, în care acțiunea susținută de familia copilului, autoritățile implicate în găsirea lui și alte personaje secundare, capătă valențe spirituale și filozofice care merg până la fantastic și realism magic.
Suspansul este menținut permanent printr-o situație cel puțin ciudată care trenează mult în paginile cărții, ridicând întrebări și confuzii rezolvate abia la sfârșit: aparent întâmplător, Maddi cunoaște la zece ani de la pierderea lui Esteban, în 2020, un copil care semăna perfect cu al ei, având chiar și semnul lui din naștere, dar și același șort din ziua dispariției.
De aici, începe nebunia dusă până la paroxism a mamei care merge până acolo încât se mută cu soțul în orășelul lui Tom și al mamei lui, Amandina, devenind singurul doctor din comunitate. Astfel, obsesia ei alimentată de gândul că băiatul ei trăiește și că într-o zi îl va găsi, o face să îl urmărească permanent pe TOM( crezând chiar că este fiul ei) spre disperarea Amandinei care nu înțelege un astfel de interes exagerat și e firesc să fie așa. Maddi, în drumul ei haotic de a-și regăsi sensul ca mamă, devine oarecum paranoică, fiind convinsă că în ziua în care băiatul va împlini zece ani va dispărea și el, asemenea lui Esteban.
Teoria reîncarnării va rămâne litera de lege în economia cărții, până la un moment dat:
Savine ronţăie fără prea mare poftă o felie de jambon crud.
– Stevenson al tău n-are o teorie şi despre asta?
– Ba da. După el, dacă dăm la o parte mărturiile, întotdeauna susceptibile de fabulație, rămân trei dovezi incontestabile ale unei reîncarnări: semnele din naştere pe corp, fobiile şi xenoglosia.
În spatele ei, Nectaire fluieră printre dinți.
– Hopa… Dacă e adevărat ce spune doctorița Libéri, Tom le-a bifat pe toate trei!
În spiritul fantasticului de care aminteam, avem și dialogurile în oglindă ale lui Tom cu Esteban, o punte între suflete și între două vieți, ca o compensare pentru cei care caută să se liniștească după o pierdere. Interesant este să descoperim dacă mama, medic, om de știință, crede sau nu în reîncarnare. Ea încearcă permanent să înțeleagă ce s-a petrecut, de unde și ședințele la psihiatru.
Lumea se împarte în două categorii, sufletele nou-născute care traversează pe oriunde şi sufletele mature care respectă trecerile de pietoni, sufletele nou-născute care mănâncă în cinci minute şi sufletele mature care pot sta cu orele la masă, sufletele nou-născute care aleargă în jurul lumii şi sufletele mature care se mulțumesc să admire peisajul din fața ferestrei lor, sufletele nou-născute care au un milion de discuri acasă și cele mature pentru care cântecul păsărilor e de-ajuns…
Finalul cărții ne-o prezintă pe Maddi mamă a doua oară, tot de băiat și pune reflectorul pe mărturisirea Savinei, asistenta socială, care dă peste cap tot ceea ce un cititor ar fi putut să înțeleagă din poveste. O narațiune care pare să aibă sincope la început ajunge să fabrice un cadru polițist cu o logică perfectă ca tehnică, dar greu de crezut și de acceptat din punct de vedere uman. Ca într-un thriller pentru care autorul e recunoscut, pe lângă dispariții și o răpire, apar și câteva crime și încercarea de a găsi mobilul și făptașul.
În final, rămâne o poveste despre puterea cu care mamele se pot reinventa și adapta în drumul lor nebunesc de a-și păstra sau regăsi copilul, povestea unei iubiri pe care, la modul concret, nimic nu o poate opri din a lucra permanent și de a găsi cele mai neașteptate soluții în situații aparent imposibile.
Poate că până la sfârșit vom înțelege dacă Tom și Esteban au același ADN sau sunt suflete reîncarnate, ce este cert este că dragostea de mamă, dusă până la nebunie, așa cum apare în cel puțin două cazuri la fel de disperate, rămâne firul roșu al cărții. Pe mine, ca mamă de băieți, textul m-a trecut prin toate stările și chiar mă întreb dacă aș fi citit-o de aș fi știut de la început câtă tensiune, nedreptate și tristețe există în cartea asta. Poate și de aceea scriu despre ea, ca să trag un semnal de alarmă, că poate nu e pentru orice mamă, în niciun caz pentru o mamă care a pierdut un copil.
N-o să fim niciodată altceva decât rezultatul miilor de urme cu care ne vom intersecta, miilor de pietricele albe pe care alții le-au lăsat pe drumul nostru. O să le adunăm sau nu. Toți lăsăm pietricele albe în trecerea noastră prin lume. Toţi. Poți să numeşti asta reîncarnare sau nu. în Vezi tu, Nectaire, ne naştem din țărână și ne întoarcem ţărână, dar o țărână din care se hrăneşte fiecare grăunte nou de pe pământul ăsta.
