Editorial

Cum e să fii un outsider al lumii literare românești. Și ce înseamnă până la urmă să fii un scriitor outsider

Guest post de Bogdan Costin, scriitor

În articolul precedent am susținut teza că grupul dăunează grav creativității literare. Și că o literatură națională nu ar trebui să fie un spațiu al persoanelor, ci al operelor. Nu un spațiu al scriitorilor, ci al scrierilor acestora. Nu cred că exagerez deloc când spun că acum primul impuls al unui critic când are o carte în față este să se uite mai întâi la persoana scriitorului, cine e, cărei tabere literare aparține etc. În timp ce de fapt ar trebui să primeze opera, nu scriitorul, iar criticul ar trebui pur și simplu să o citească și să o analizeze, cu bune și cu rele. Asta ar trebui să înțeleagă oamenii din lumea literară românească. Abia atunci criticii ar putea fi măcar un pic mai obiectivi, iar scriitorii nu ar mai fi atât de sensibili și degrabă vărsători de sânge în fața unei critici negative asupra unora dintre operele lor. Nu ar mai lua-o chiar atât de personal. Adică, na, pe bune, nu toate romanele lui Saramago au aceeași valoare. Și între albumele lui Pink Floyd sunt diferențe. Iar când criticii spuneau ceva rău despre un album, nu însemna că dădeau de pământ cu Pink Floyd ca trupă, ci fix cu acel album. Uneori pe merit, alteori nu, pentru că și părerile criticilor despre o operă sunt supuse probei timpului, la fel ca opera. Iar uneori criticile corecte chiar ajută un artist să evolueze în bine.

Dacă te uiți prin spațiul public literar, vezi că literatura română e plină de scriitori foarte mulțumiți de fiecare operă a lor. Cel puțin declarativ, sper că undeva în sinea lor, atunci când sunt doar cu ei, mai au o brumă de luciditate să admită că nu scriu doar capodopere universale. Vezi atât de rar scriitori români critici cu propria operă, lucizi, care admit prin interviuri că încă nu au reușit să exprime ce au vrut, că ultimul roman are și părți în care nu le-a ieșit ce doreau. Literatura română mustește de autosuficiență care nu poate fi explicată nici prin cifrele de vânzări, nici prin receptarea operei la nivel național și internațional, prin nimic altceva decât prin anularea lucidității de către laudele primite de la cei din aceeași tabără cu autorul. By the way, în zona criticii literare, aș zice că bloggerii literari sunt tot un fel de outsideri ai lumii literare românești. Dar e lăudabil ce fac ei, faptul că ei chiar scriu despre opera literară citită, pun accentul pe carte, nu pe autori pe care uneori îi laudă, alteori scot în evidență și aspectele negative ale operei.

Ăsta e primul beneficiu în a fi un outsider. Nu există nici un risc să-ți pierzi luciditatea, simțul ridicolului și cel autocritic. Ca outsider nu o să pierzi contactul cu realitatea dată nu de cronicile și laudele găștii din care faci parte, ci de cât știi tu, precis, din vânzările cărților tale, despre receptarea reală a operei tale (pe care o știu și cei care l-au pierdut, dar se află într-o stare profundă de negare). De altfel, indiferent de domeniul în care vrei să performezi, evoluția în bine e imposibilă fără simțul autocritic activat mereu.

Alt beneficiu al condiției de outsider e că îți păstrezi vocea nealterată. Ca tânăr scriitor, de ce să scrii ca să obții validarea taberei oficiale, care nu a reușit să impună cu adevărat nici un mare scriitor și răstălmăcește de zeci de ani orice axă a valorilor corecte? Tot ca tânăr scriitor, de ce să încerci să scrii căutând validarea celeilalte tabere care, la fel, nu a reușit mare lucru? Și mulți tineri o fac, inconștient, ca să fit in, în tabăra pe care și-au ales-o, de unde și uniformizarea scrierilor. Zilele astea sunt o grămadă de minimaliști în proză. Sau multă proză fantastică, realism magic sau cum i-o zice. E mai greu, într-adevăr, să mergi singur mai departe, dar sigur că dacă ai ceva de spus lumii, dacă ai o voce, ai șanse mai mari să nu se piardă decât dacă mergi cu un grup. Literatura nu e ca mitingurile de protest. Dar ești singur, pe riscul tău.

Un alt beneficiu al outsiderului e că, privind din exteriorul fenomenului, vezi mai clar cum se întâmplă lucrurile de fapt. Vezi cum membrii unei tabere se laudă reciproc, vezi cum sunt asimilați nou veniții în fiecare gașcă. Și asta e neapărat ceva nefiresc, e normal să existe înrudiri și împrieteniri, dar când te uiți apoi la scriere, la operă, îți dai seama că totul ține mult prea mult de relația între persoane, nu de ce au scris ele. De aici și sistemul de valorizare extrem de volatil, care nu reușește să câștige încrederea cititorilor. Când recomanzi persoane, nu opere, iar opera e proastă, îți pierzi încrederea celor care te urmează. Și asta se întâmplă adeseori în ambele tabere literare.

Și cu asta se cam termină părțile bune. Urmează cele proaste ale condiției de outsider.

Totul se întâmplă mult mai lent. Pentru că ajungi mult mai greu la public. Crești într-adevăr mult mai organic, ca să folosesc un termen din digital, dar mult mai lent decât dacă ai face parte din sistem.

E foarte frustrant să vezi câtă expunere au foarte multe scrieri foarte proaste, doar pentru că, așa cum am mai zis, sistemul funcționează centrat pe persoană (și tabăra la care a aderat), nu pe operă.

Ignorarea, principiul după care funcționează diversele tabere literare în privința outsiderilor (”Ori ești cu noi, ori te ignorăm complet”), te încarcă negativ destul de mult, dar n-aș trece-o prea tare la negative, că te și motivează să îți faci auzită vocea în ciuda lor.

În principiu, ca outsider ai revelația destul de neplăcută despre cum funcționează lumea literară românească, adică un mod foarte defectuos, de zeci de ani. Cumva, ca întreaga societate de altfel, funcționează greșit în virtutea inerției a ceea ce a fost pe vremea comunismului, pentru că nici în cazul ei nu a exista o ruptură reală de ce era atunci, nu a ieșit deloc de pe făgașul trasat de pe vremurile acelea (ca infrastructură, ca logistică, ca sistem). Iar când spun că funcționează prost și are un sistem de valorizare complet greșit, am de partea mea un argument simplu: e inexistentă la nivel internațional, e o literatură mai mult decât minoră care nu a reușit încă să dea lumii un scriitor valabil care să fie citit la scară largă, să fie ”bun de export”, și nici scriitori quality foarte citiți la nivel național. Despre fotbal nu se poate spune așa ceva, că l-am avut pe Hagi. Despre tenis nu se poate spune așa ceva, o avem acum pe Halep. Despre literatura română însă da. Pentru că din această gaură neagră nu iese nimic valabil în exteriorul ei, de zeci de ani de când putem ieși în lume, adică mai ales după 1989. Vorbesc mai ales de proză.

Cumva, ca scriitor outsider, te simți exact cum e clasa medie în plan politic în țara asta. Deși ar trebui să fie mainstream (că de aia se numește clasa medie), e marginală. Sau, ca să folosesc o altă comparație, ca scriitor outsider te simți ca elevii aceia obișnuiți, buni la unele materii, slabi la altele, dar care nu sunt nici tocilari și nici olimpici, și atunci profesorii te cam ignoră, nu au nici un interes cu tine, nu ești nici printre repetenți, pe care profesorii oricum îi bagă mai mult în seamă, fiind repetenți și deci demni de a fi certați, decât pe tine, elevul obișnuit.

În ultimul articol al acestei serii, o să sap și mai mult în frustrările a ce înseamnă să fii un scriitor outsider și o să dau și niște exemple concrete.

Articole similare

5 acte de dragoste

Delia Marc

Câțiva outsideri ai lumii literare

Jovi Ene

Despre Chic Lit

Delia Marc

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult