Un fragment în avanpremieră din volumul „Moara de pe Floss”, de George Eliot, în curs de apariție la Editura Corint, imprint Corint Clasici ai literaturii. Traducere de Emil Sîrbulescu
Despre carte:
Pe fundalul unei Anglii rurale aflate în plină expansiune industrială, Moara de pe Floss urmărește destinul lui Maggie și Tom Tulliver, doi frați care cresc la Moara Dorlcote. Maggie Tulliver, o tânără inteligentă și entuziastă, duce o luptă intrinsecă: prinsă între dorințele ei intelectuale, nevoia de libertate și așteptările pe care societatea le are de la ea, dezvoltă o legătură complexă cu fratele ei, care are o mentalitate mult mai rigidă. Acțiunea romanului aduce în prim-plan și ruina familiei lor, ca urmare a unui proces pierdut. Râul Floss, un adevărat personaj inanimat, prezent în toate etapele vieții lor, joacă un ultim rol devastator.
Cu personaje vii și conflicte autentice, povestea atrage într-un univers în care fiecare decizie are consecințe profunde. Un roman clasic prin excelență, plin de sensibilitate, introspecție și dramatism.
Fragment în avanpremieră:
Capitolul IX
CĂTRE GARUM FIRS
În timp ce posibilele necazuri care ar fi putut întuneca viitorul lui Maggie îi preocupau mintea tatălui său, ea însăși gusta doar amărăciunea prezentului. Copilăria nu are presimțiri, dar, pe de altă parte, nici nu este alintată de vreo amintire a unor suferințe îndurate și depășite.
Adevărul era că ziua începuse prost pentru Maggie. Plăcerea de a se uita la Lucy și perspectiva vizitei de după‑amiază la Garum Firs, unde urma să asculte tabachera muzicală a unchiului Pullet, fuseseră stricate încă de la ora unsprezece de venirea coaforului[1] de la St. Ogg’s, care vorbise în termenii cei mai duri despre starea în care îi găsise părul, ridicând o șuviță retezată după alta și spunând „Uite aici! Țțț!” pe un ton amestecat de dezgust și milă, care, pentru imaginația lui Maggie, era echivalent cu cea mai puternică expresie a opiniei publice. Domnul Rappit, coaforul, cu șuvițele sale coronare bine pomădate, care se ondulau în sus, asemenea unei piramide de flăcări de pe o urnă monumentală, îi părea în acel moment cel mai înfricoșător dintre contemporanii ei, pe a cărui stradă de la St. Ogg’s avea să se abțină cu grijă să mai intre pentru tot restul vieții.
Mai mult, pregătirea pentru o vizită era întotdeauna o chestiune serioasă în familia Dodson. Martha primise poruncă
să termine curățenia în camera doamnei Tulliver cu o oră mai devreme decât de obicei, astfel încât alegerea celor mai bune haine să nu fie amânată până în ultimul moment, cum se întâmpla uneori în familiile cu vederi mai relaxate, unde panglicile pentru funde nu erau niciodată rulate, unde ambalajele din hârtie argintată lipseau aproape cu desăvârșire, iar sentimentul că puteai ajunge cu ușurință la hainele de duminică nu producea niciun șoc mental. Deja, la ora douăsprezece, doamna Tulliver era îmbrăcată în ținuta de mers în vizită, acoperită cu un soi de învelitoare de protecție din olandă maro, de parcă ar fi fost o piesă de mobilier din satin în pericol de a fi atacată de muște. Maggie se încrunta și își răsucea umerii, încercând, dacă era posibil, să scape de cel mai aspru dintre gulerele dantelate, în timp ce mama ei îi reproșa:
— Nu mai face așa, Maggie, draga mea, nu te mai face atât de urâtă!
Obrajii lui Tom erau deosebit de strălucitori, contrastând plăcut cu cel mai bun costum albastru, de sărbătoare, pe care îl purta cu o calmă demnitate, după ce, cu ceva certuri, reușise să realizeze ce era întotdeauna lucrul cel mai important pentru el în ceea ce privește ținuta lui: transferase toate obiectele din buzunarele hainelor de fiecare zi în buzunarele costumului.
Cât despre Lucy, ea era la fel de drăguță și de îngrijită cum fusese și cu o zi în urmă; hainele ei nu aveau niciodată parte de accidente, iar ea nu se simțea niciodată incomodată în ele, așa că se uita cu o milă plină de uimire la Maggie, care se bosumfla și se zvârcolea sub gulerul supărător. Mai mult ca sigur că Maggie și l‑ar fi smuls de la gât și l‑ar fi aruncat, dacă nu ar fi oprit‑o amintirea propriei umilințe recente în legătură cu părul; așa cum stăteau lucrurile, se limita la a se văita și a se răsuci pe scaun și a se purta irascibil cu privire la casele din cărți de joc pe care aveau voie să le construiască până la prânz, ca o distracție potrivită pentru copiii în hainele lor cele mai bune.
Tom știa să construiască piramide perfecte din cărți de joc, dar casele lui Maggie se prăbușeau mereu în momentul în care încerca să le pună acoperișul. Așa se întâmpla întotdeauna cu toate lucrurile pe care le făcea Maggie, iar Tom trăsese concluzia că fetele nu erau în stare să facă nimic mai ca lumea. Însă Lucy se dovedea a fi uimitor de pricepută la construirea caselor; manevra cărțile atât de ușor și se mișca atât de delicat, încât Tom se milostivise să‑i admire casele, mai ales că ea îl rugase să o învețe.
Și Maggie ar fi admirat casele lui Lucy, ar fi renunțat la propriile încercări nereușite pentru a le contempla fără supărare, dacă gulerul nu ar fi făcut‑o să fie irascibilă și dacă Tom nu ar fi râs fără niciun fel de considerație când casele ei se prăbușeau, spunându‑i că e „o proastă”.
— Nu râde de mine, Tom! izbucni ea furioasă. Nu sunt o proastă. Știu multe lucruri de care tu nici nu ai habar.
— O, bineînțeles, domnișoară „Iute‑la‑mânie”! Eu n‑aș fi niciodată așa de morocănoasă ca tine, făcând fețe de‑alea. Lucy nu face așa. Îmi place mai mult de Lucy decât de tine; aș vrea ca Lucy să fie sora mea.
— Atunci e foarte rău și crud din partea ta să‑ți dorești asta! spuse Maggie, ridicându‑se grăbită de la locul ei de pe podea și dărâmând pagoda minunată a lui Tom.
Adevărul este că nu o făcuse intenționat, dar dovezile erau împotriva ei, iar Tom se albise la față de furie, însă nu spuse nimic; ar fi lovit‑o, dar știa că e un act de lașitate să lovești o fată, iar Tom Tulliver era hotărât să nu facă niciodată un act de lașitate.
Maggie rămase nemișcată, cuprinsă de groază, în timp ce Tom se ridică de pe podea și plecă, palid la față, de lângă ruinele împrăștiate ale pagodei, cu Lucy privind în tăcere, ca un pisoi care se oprește din lipăit laptele.
— O, Tom! izbucni Maggie, în cele din urmă, apropiindu‑se până la jumătatea distanței față de el. N‑am vrut să o dărâm, chiar n‑am vrut!
Tom nu‑i acordă nicio atenție, ci scoase, în schimb, câteva boabe tari de mazăre din buzunar și începu să le arunce cu unghia degetului mare spre fereastră, la început la întâmplare, dar în cele din urmă țintind precis spre un bondar bătrân și obosit, care își expunea imbecilitatea în soarele de primăvară, sfidând clar natura, care îi oferise lui Tom boabele de mazăre pentru distrugerea rapidă a acestui individ slab.
Așa se face că dimineața deveni apăsătoare pentru Maggie, iar răceala constantă a lui Tom față de ea, pe tot parcursul plimbării, îi strică bucuria aerului proaspăt și a soarelui. Tom o chemă pe Lucy să vadă cuibul de pasăre pe jumătate construit, fără să se obosească să i‑l arate și lui Maggie, și decoji o nuia de salcie pentru Lucy şi alta pentru el, fără a‑i oferi una și surorii lui. Chiar dacă Lucy o întrebă pe Maggie dacă nu vrea și ea una, Tom rămase surd la întrebarea ei.
Totuși, priveliștea păunului care își întindea coada pe zidul curții, chiar în clipa în care ajungeau la Garum Firs, era suficientă pentru a abate temporar mintea de la nemulțumirile personale. Și acesta avea să fie doar cea dintâi dintre priveliștile frumoase care‑i așteptau la Garum Firs. Toată viața de la fermă era minunată acolo – găinușe pitice, pătate și cu moțuri de pene pe creștet; găini de Friesland, cu penele lor întoarse în direcția greșită; păsări de Guineea care zburau și țipau și își lăsau în urmă penele împestrițate; porumbei gulerați și o coțofană îmblânzită; ba chiar și o capră și un minunat câine tigrat, jumătate mastiff, jumătate buldog, la fel de mare ca un leu. Apoi, peste tot erau balustrade albe și porți albe, cocoși de vânt strălucitori de diferite modele și alei de grădină pavate cu pietricele în modele frumoase – nimic nu era obișnuit la Garum Firs, iar Tom se gândea că mărimea neobișnuită a broaștelor râioase de acolo se datora pur și simplu aspectului general neobișnuit care caracteriza posesiunile unchiului Pullet ca fermier gentleman. Broaștele râioase care plăteau chirie erau firesc mai slabe decât acestea. Cât despre casă, aceasta nu era mai puțin remarcabilă: avea un corp central retras, două aripi cu turnulețe crenelate și era acoperită cu stuc alb strălucitor.
Unchiul Pullet observase de la fereastră apropierea grupului așteptat și se grăbise să descuie și să dezlege lanțul de la ușa din față, păstrată întotdeauna în această stare fortificată de teama vagabonzilor, care ar fi putut să știe de existența vitrinei cu păsări împăiate din hol și să se gândească să intre în grabă și să o ia cu ei, cărând‑o pe cap. Mătușa Pullet își făcu și ea apariția la ușă și, de îndată ce sora ei ajunse destul de aproape pentru a fi auzită, spuse:
— Oprește copiii, pentru numele lui Dumnezeu! Bessy, nu‑i lăsa să calce pe pragu’ ușii. Vine Sally acum cu preșu’ vechi și o răzuitoare, să le șteargă pantofii.
Preșurile de la ușa doamnei Pullet nu erau nicidecum destinate să fie folosite pentru ștersul pantofilor; până și răzuitoarea avea un înlocuitor care să facă munca murdară în locul ei. Tom se revolta anume împotriva acestei proceduri a ștergerii pantofilor, pe care o considera întotdeauna o înjosire la adresa sexului său. O simțea ca pe începutul neplăcerilor legate de o vizită la mătușa Pullet, unde mai de mult fusese obligat să stea cu prosoapele înfășurate în jurul cizmelor; un fapt care poate servi pentru a corecta concluzia prea pripită că o vizită la Garum Firs trebuie să fi fost o mare plăcere pentru un tânăr gentleman pasionat de animale – pasionat, mai precis, de aruncatul cu pietre în animale.
Următoarea neplăcere le viza doar pe însoțitoarele sale feminine: urcarea scărilor din stejar lustruit, ale căror covoare frumoase erau rulate și puse deoparte într‑o cameră de oaspeți, astfel încât ascensiunea acestor trepte lucioase ar fi putut servi, în vremuri barbare, drept o încercare prin supliciu, din care numai cea mai imaculată virtute ar fi putut scăpa fără oase rupte. Slăbiciunea lui Sophy față de aceste scări lustruite era întotdeauna un subiect de aspră mustrare din partea doamnei Glegg, dar doamna Tulliver nu îndrăznea să facă niciun comentariu, gândind doar în sinea ei că e o adevărată binecuvântare atunci când ea și copiii ajung teferi pe palier.
— Doamna Gray mi‑a trimis acasă boneta cea nouă, Bessy, spuse doamna Pullet, pe un ton patetic, în timp ce doamna Tulliver își potrivea căciulița.
— Chiar așa, surioară? întrebă doamna Tulliver, cu un aer foarte interesat. Și cum îți place?
— Întotdeauna se produce mare dezordine tot scoțând și punând la loc hainele, spuse doamna Pullet, extrăgând un mă-
nunchi de chei din buzunar și privindu‑le cu seriozitate, da’ ar fi păcat să pleci fără s‑o vezi. Nu se știe niciodată ce se poate întâmpla.
Doamna Pullet scutură încet din cap la această ultimă considerație serioasă, care o făcu să selecteze o cheie anume.
— Știu că‑ți va fi greu s‑o scoți din șifonier, soră, spuse doamna Tulliver. Dar aș vrea să văd ce fel de calotă ți‑a făcut.
Doamna Pullet se ridică cu un aer melancolic și descuie un compartiment al unui dulap foarte strălucitor, unde ai fi putut presupune, în grabă, că se află boneta cea nouă. Nicidecum. O astfel de presupunere nu putea veni decât dintr‑o cunoaștere prea superficială a obiceiurilor familiei Dodson. În acel dulap, doamna Pullet căuta ceva suficient de mic, încât să fie ascuns printre straturile de lenjerie – era o cheie de ușă.
— Trebuie să vii cu mine în odaia cea bună, spuse doamna Pullet.
— Pot veni și copilele, soră? întrebă doamna Tulliver, care văzuse că Maggie și Lucy păreau destul de nerăbdătoare.
— Ei bine, spuse mătușa Pullet reflectând, poate că‑i mai sigur să vină; poate că‑i mai sigur să le luăm cu noi; dacă le lăsăm aici, o să se‑apuce să umble la ceva.
Așa că porniră în procesiune de‑a lungul coridorului luminos și alunecos, slab luminat de lucarna în formă de semilună care se ridica deasupra oblonului închis. Era într‑adevăr un moment destul de solemn. Mătușa Pullet se opri și descuie o ușă care dădea spre ceva încă mai solemn decât coridorul: o cameră întunecată, în care lumina exterioară, pătrunzând slab, dezvăluia ceea ce păreau a fi cadavre de mobilier acoperite cu giulgiuri albe. Tot ce nu era învăluit stătea cu picioarele în sus. Lucy se prinse cu mâna de rochia lui Maggie, iar inima lui Maggie bătea cu repeziciune.
Mătușa Pullet deschise pe jumătate obloanele, și apoi descuie șifonierul, cu o încetineală melancolică, în concordanță cu solemnitatea funerară a scenei. Mirosul delicios al petalelor de trandafir care se revărsa din șifonier făcea ca participarea la procesul de a scoate foaie după foaie de hârtie argintie să fie destul de plă-
cut, deși vederea bonetei a însemnat în cele din urmă o mare dezamăgire pentru Maggie, care ar fi preferat ceva mult mai izbitor, chiar supranatural. Dar puține lucruri ar fi putut fi mai impresionante pentru doamna Tulliver. Se uită de jur împrejur, în tăcere câteva clipe, apoi spuse cu insistență:
— Ei bine, soră, nu voi mai vorbi niciodată împotriva calotelor mari!
Era o concesie grozavă, și doamna Pullet își dădea seama; simțea că asta merită o compensație.
— Ai vrea să vezi cum îmi vine, soră? spuse ea, tristă. Voi deschide un pic mai mult oblonul.
— Ei bine, dacă nu te deranjează să‑ți dai jos căciulița, soră, spuse doamna Tulliver.
Doamna Pullet își dădu jos căciulița, dezvăluind scalpul de mătase maro cu un promontoriu proeminent de bucle, caracteristic femeilor mai mature și mai judicioase ale acelor vremuri, și, punându‑și boneta pe cap, se întoarse încet, ca un manechin de magazin, pentru ca doamna Tulliver să nu piardă niciun unghi favorabil.
— Uneori m‑am gândit că funda din stânga e prea mare. Tu ce crezi, soră? întrebă doamna Pullet.
Doamna Tulliver se uită cu seriozitate la punctul indicat și își lăsă capul pe o parte.
— Mda, cred că‑i cel mai bine s‑o lași așa cum e acum; dacă umbli la ea, soră, s‑ar putea să să‑ți pară rău.
— Adevărat, spuse mătușa Pullet, scoțând boneta și privind‑o contemplativ.
— Și cam cât ar putea să te coste o bonetă ca aia, soră? întrebă doamna Tulliver, a cărei minte era activ implicată în posibilitatea de a realiza o imitație umilă a acestei chef‑d’oeuvre[2], făcută dintr‑o bucată de mătase pe care o avea acasă.
[1] Și bărbat care are meseria de a coafa (n. red.).
[2] Capodoperă (în fr., în original).
***
Despre autor:
GEORGE ELIOT, pseudonimul literar adoptat de Mary Ann Evans (1819–1880), se numără printre cei mai importanți scriitori britanici ai secolului al XIX-lea, autoarea fiind, totodată, ea însăși un personaj complex și neobișnuit, care a scandalizat societatea victoriană. De o inteligență remarcabilă, dublată de talent, studiu și curiozitate intelectuală constantă, George Eliot și-a lăsat pecetea în lume nu doar prin opera sa literară, ci și prin curajul de a nu-și ascunde alegerea neobișnuită de viață și de a-și asuma oprobriului public. Maggie Tuliver, protagonista romanului Moara de pe Floss, o reprezintă atât pe autoare, care i-a insuflat personajului numeroase tușe din propria biografie și din conflictul său interior, cât și pe femeia epocii, capabilă de lucruri mărețe, dar doborâtă de convenții.
