Editorial Recomandat

Robert Kaplan si o viziune asupra Romaniei (II)

Prima parte aici.

In volumul  “La rasarit, catre Tartaria”, partea dedicata Romaniei se intituleaza in mod sugestiv “Marea prapastie”. Calatoria lui a avut loc in anul 1998, dupa opt ani de la cea descrisa in Fantomele Balcanilor. Evident, socul pe care il recepteaza orice calator occidental care trece din Ungaria in Romania este mare, chiar si acum, dupa 15 ani de tranzitie catre societatea de tip vestic. Intrarea in Romania cu trenul in primavara anului 1998 ii starneste spiritul de observatie: ”Aparura tot mai multe cocioabe si gunoaie, iar pe langa acestea, fabrici parasite, inconjurate de ziduri de beton si garduri de sarma ghimpata.”(pag. 27). Kaplan isi continua reteta de succes, descriind cu mult talent complexitatea lumii noastre. In Transilvania el observa «  un colt primitiv al Europei, de o frumuste tragica, loc unde cultura care mai ramasese din Evul Mediu fusese ingenunchiata de pseudo-modernizarea comunismului ce a lasat in urma taranii doborati de la sfarsitul secolului XX si biserici in stil gotic.»

Fata de anul 1990, Kaplan descopera si schimbari in bine: “Exista insa un semnal important al renastreii: indivizii. Comunismul, interzicand libertatea de exprimare si punand accent pe multime si mase, a consolidat intr-un mod nesocotit chiar stereotipiile nationale pe care pretindea ca le va face sa dispara, transformand expresiile fetelor pe care le vedeai pe strazile din Romania in adevarate icoane bizantine ale suferintei si chinurilor. Acum, populatia Romaniei era mai putin arhetipala.” (pag. 29) sau “In Romania existau schimbari pozitive, dar aveau loc intr-un ritm mai lent si trebuiau sa recupereze mai multe decat in Ungaria.”

Trei portrete apar in mod distinct in aceasta continuare a Fantomelor Balcanilor: un portret negativ, cel al lui Gheorghe Funar (evidentiind latura nationalista, de extrema-dreapta din tara), unul pozitiv, al lui Horia Roman Patapievici (tabara liberal-democrata a societatii romanesti) si ultimul, cinic, al lui Silviu Brucan (reprezentand nomenklatura victorioasa de dupa 1989). Nationalismul rudimentar al primului ii provoaca autorului american e comparatie indreptatita a lui Funar cu Milosevici, Mladici si chiar Hitler, pe toti considerandu-i “monstri care parca apar de nicaieri: educati numai pe jumatate, nutrind sentimente de ura din cauza unor traume obsure din trecutul lor.” Lui Patapievici ii sunt reproduse mai multe opinii asupra istoriei si mentalitatii romanilor, pe care le cunoastem, mai mult sau mai putin. Interesanta mi s-a parut perceptia lui Kaplan asupra omului H.R.Patapievici, in doua cuvinte, privirea exterioara: ”Vizita mea la Patapievici a insumat tot ce a fost dintotdeauna pentru mine un fel de stare de beatitudine legata de Romania, o tara aidoma unui senzual si macabru film noir, vesnic captivant si, uneori, chiar stralucit.” Patapievici locuia la etaj intr-un bloc prost luminat, ale carui scari erau infestate de cateva haite de caini vagabonzi ai Bucurestiului. M-a intampinat in blugi, o jacheta de matase si purtand un crucifix ortodox la gat, apoi m-a condus intr-un birou plin de carti, icoane si CD-uri cu muzica clasica.” (pag. 37)

Cinicul Brucan ii recunoaste autorului cu multa nonsalanta (dar si cu o lipsa de ipocrizie demna de a fi laudata, daca ne gandim la argumentatiile lemnoase si mincinoase ale lui Ion Iliescu) ca “ < neexistand opozitie organizata, ne-am trezit singuri. Eram singurii din haos care stiau sa conduca. Prin urmare, bineinteles ca am profitat de vidul de putere produs. Revolutia nu a fost un mister. Suprematia si puterea sunt mai importante decat idealurile. (sublinierea mea) Iliescu era acolo. Ceilalti candidati erau niste exilati care nu aveau habar de ce se intampla.> Brucan dadu din mana batjocoritor.” (pag. 44). Cred ca aceste propozitii si fraze rezuma mult mai bine istoria evenimentelor din decembrie 1989 si a ceea ce a urmat pana in 1996 decat multe lucrari istorice, greoaie si de sute de pagini, care ii sunt consacrate deoarece cuvintele au fost rostite de unul din participantii directi (daca nu chiar creierul din spatelor evenimentelor) care a ales sa nu se mai ascunda dupa  inutile si pudice perdele de cuvinte.

Autorul retine si parerea unui tanar ardelean anonim, intalnit in trenul care-l ducea catre Bucuresti: ”Stii care-i problema cu tara asta? Mentalitatea noastra, fatalismul nostru, mita si inselaciunea. In Bucuresti nu se intampla nimic in afara de promisiuni, furturi si coruptie.” Kaplan a retinut involuntar una din obsesille noastre nationale, aplecarea noastra constanta fata de problema generala a tarisoarei. O abordare mai putin generalista este greu de intalnit in mediile populare. Foarte putini romani au pregatirea necesara pentru a discuta coerent despre problemele Romaniei intr-un sector bine definit (agricultura, educatia, protectia mediului etc.) in schimb toata lumea este experta in problema generala, extrem de generoasa a Romaniei, dezbatuta sub mottoul “Toti ie hoti”.

Kaplan, in drumul sau catre Capitala, a trecut si prin Valea Prahovei si pe langa Ploiesti “unde mirosul de petrol umplu compartimentul, iar flacarile galbui ale gazelor ventilate apareau chiar langa blocurile ca niste baraci, lipsite de spatii verzi.”

Trecand in Bulgaria descopera raceala istorica ce i-a separat dintotdeauna pe romani de bulgari, in ciuda apropierii geografice.

“De vreme ce bulgarii si romanii s-au concentrat asupra propriei istorii si a dusmaniei reciproce, fiecare si-a vazut de propriul drum, in ciuda situatiei similare, asteptand cel de al doilea val al extinderii Nato. In ultima noapte pe care am petrecut-o la Bucuresti, am fost intrebat de un grup de prieteni romani de ce ma duceam sa vad Bulgaria. Nici unul dintre ei nu fusese acolo. Te vei intoarce in Romania dupa cateva zile m-a avertizat unul. Aceeasi atitudine am gasit-o si in Sofia. Putini dintre cei de aici erau curiosi cu privire la Romania. Exceptandu-i pe contrabandisti si pe tigani, pentru ceilalti Dunarea ar fi putut foarte bine sa insemne capatul lumii.”

Concluzia zilelor petrecute in Romania vine catre final, acolo unde Kaplan isi descrie penultima seara in Capitala: “In penultima seara petrecuta in Bucuresti, la Opera, tot ce experimentasem in Romania s-a insumat cu o pregnanta sfasietoare. Haite de cain vagabonzi colindau strazile, iar copii imbracati in haine ponosite jucau fotbal pe pajistea neingrijita din fata Operei, seara, in timp ce cupluri tinere si in varsta, modest imbracate, apartinand parca burgheziei anilor ’30, asteptau cu biletele lor de 75 de centi in mana sa intre in sala.”(pag. 54)

Surprinzator sau nu, intalnim mentiunea sau comparatii cu Romania de-a lungul intregii carti, chiar cand autorul se afla in Siria, prin Caucaz (in Georgia si Armenia) sau tocmai in Turkmenistan[1].

In Alep (cel de al doilea oras ca importanta din Siria) Kaplan compara situatia deprimanta a locurilor cu cele vazute de el in Romania lui Ceausescu. De la barmanul arab dezamagit ca oaspetele american a comandat doar apa minerala fapt ce i-a prilejuit un deja-vu “din nou mi-a venit in minte imaginea barmanilor din Romania lui Ceausescu, care incercau sa pastreze o atmosfera specifica civilizatiei lumii vechi in mijlocul decadentei generale”(pag. 107) la tapitarea orasului Alep cu imense fotografii ale dictatorului Sadad (mort intre timp) care i-au amintit de centrul civic al Bucurestiului lui Ceausescu, “orasul interzis cu arhitectura stalinista pe care dictatorul roamn l-a construit inainte ca el si sotia sa sa fie detronati si executati.”(pag.106) Comparatia dintre Romania si Siria se prelungeste cu una intre Ceausescu si Sadat: “La fel ca Brejnev, Tito si Ceausescu, ( Sadat-N.M.) amana viitorul celei mai intinse tari a Siriei Mari,[2] definind astfel prezentul Orientului Mijlociu.” (pag. 113)

Ajungand in Armenia decopera ca in tara “Era aceeasi problema pe care o intalnisem si in Romania: singurii oameni care aveau capacitatea sa smulga tara din haos si sa tina in frau birocratia erau vechii comunisti, dar, desigur, ei se opuneau reformei.” (pag. 210) In Georgia “Aici, ca si in Romania, oamenii te servesc cu cafea turceasca si iti vorbesc despre europenitatea lor. Si tot ca in Romania, insistenta lor e lucrul cel mai sfasietor, pentru ca au partial dreptate.”(pag.192) Iar in capitala Turkmenistanului, Ashabad, Kaplan compara cladirea Muzeului National al Conducatorului Turkmenilor (un mic dictator cu origini in nomenkaltura locala), un palat colosal de marmura si piatra tocmai cu “Casa Republicii, cladirea cu o mie de incaperi construita de Ceausescu in Bucuresti.” Au cam apus vremurile cand Bucurestiul se compara cu Parsiul, trebuind sa se multumeasca cu reusite asemanari cu diverse orase staliniste din fostul imperiu sovietic. Analizand perceptiile calatorilor straini din secolul al XIX-lea cu imaginiile zugravite de Kaplan dupa un secol si jumatate putem constat cu tristete ca legenda mesterului Manole caracterizeaza pe deplin Romania, si poate ca este prea blanda deoarece biserica a avut nevoie doar de o jertfa umana in timp ce Romania, in ciuda sutelor de mii de jertfe (razboaie, revolutii, represiuni etc.) tot nu s-a inaltat de la pamant (sau, in limbajul tehnocrat, a refuzat sa decoleze).

Cele doua carti scrise de Robert D. Kaplan, prin stilul lui, prin culoare locala pentru care are o mare aplecare, si nu in ultimul rand prin franchetea autorului reprezinta adevarate tablouri in miscare ale unei lumi apropiate din punct de vedere geografic de Romania, dar care este ignorata cu incapatanare de romanii obsedati sa se uite doar catre Vest (obsesie care nu a aparut acum, odata cu aderarea la U.E., ci care-si are radacinile inca in secolul al XIX-lea cand romanticii romani au descoperit si fondat natiunea romana). Cele doua volume merita a fi citite nu doar pentru a descoperi Romania vazuta de un american ( asupra viziunii concentrandu-ma eu in acest scurt eseu), ci pentru a scormoni in maruntaiele unor stravechi natiuni si civilizatii.


[1] Sunt sigur ca romanii de rit occidental ar stramba din nas lecturand comparatie pe care o face el, intre o Romanie ce se pregateste sa adere la U.E.  si… Turkmenistan.

[2] Cealalta tara facand parte din Siria Mare, notiunea geografica si pentru scurt timp politica (pe perioada mandatului francez, intre 1919-1945) fiind Libanul.

Articole similare

Top 10 cele mai bune cărți citite în 2016

Jovi Ene

Țara cu un singur gras, de Adelin Petrișor

Codrut

3 filme preferate văzute în 2016 de editorii Filme-cărți.ro

Delia Marc

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult