Editorial

Părerea unui outsider despre lumea literară românească

Guest post de Bogdan Costin, scriitor

În ansamblul ei, lumea literară din România constă într-un nucleu de vreo 2000 de scriitori și critici activi care se luptă pe un public constând probabil nu în mai mult de 4000 de cititori de literatură română. Cu toți membrii Uniunii Scriitorilor mi-e să nu fie vreo 6000 de scriitori care se luptă pe o piață de 4000 de cititori, că asta chiar ar fi complet ridicol. Am pus din burtă vreo 4000 de cititori, doar gândindu-mă că bestseller de literatura română înseamnă 2-3000 de exemplare vândute, nu contează foarte mult câți sunt, puțini oricum, raportat la populație sau la alte țări.

Despre ”ăi bătrâni” – adică tabăra USR – nu sunt multe de spus. Au dreptate ”ăi tineri” (care nu mai sunt nici ei chiar atât de tineri) în tot ce spun despre ei. Că s-au cocoțat pe fondurile de la stat din care își iau salarii, își dau premii, își plătesc traduceri, își finanțează vizitele și invitațiile pe la diverse târguri și festivaluri. În schimb, nu fac nimic pentru literatură, pentru literatura vie. Doar pentru aia de muzeu și aia de magazin de antichități prăfuite pe care o scriu și promovează ei, în așteptarea nerăbdătoare a venirii pensiei ăleia cu 50% mai mare. Numai că și gașca celor tineri am impresia că acționează cam la fel cu primii. Adică ei cu ei. Și doar vor să-i înlăture pe bătrâni de la butoane și să se instaleze ei acolo. Asta e impresia mea. Poate e greșită, poate nu. În plus, probabil mai există și alte tabere mai mici, vreo două, trei, unite de genul literar în care activează (comercial, teen, SF).

Când ești un scriitor la început de carieră, că să o numesc așa, ideea generală e că trebuie să cam aderi la una din tabere, că altfel nu exiști. Pentru că, și asta e o altă asemănare între cele două tabere opuse, ele se comportă absolut la fel: ori ești cu noi ori te ignorăm complet. Ambele tabere se comportă la fel cu outsiderii.

Așa că, dacă vrei să ai și tu parte de o cronică, de o băgare în seamă a cărții tale, ca să poți să ai și tu acces la câțiva dintre cei vreo 4000 de cititori de literatură română pe care îi pot accesa cele două tabere, trebuie să te apropii de una dintre ele. Așadar ai de ales: ori te dai cu ”oficialii” de la Uniunea Scriitorilor, în frunte cu Manolescu, Gârbea și Cristea Enache, ori cu grupul contestatar al acesteia, cu o medie de vârstă ceva mai tânără, în frunte cu Iaru, Chivu, Cristian Teodorescu și alții care gravitează în jurul acestora.

De ce se întâmplă asta? Pentru că suntem într-o piață nefuncțională în care un scriitor nu poate trăi decent din vânzările cărților sale. Așa că unica soluție ca un scriitor să prindă ceva, o invitație la un festival, o bursă literară, ceva, este să adere la una din taberele care se luptă pe mălai. Doar la noi există atât de pregnantă și evidentă această situație. În țările în care scriitorii pot trăi decent din vânzarea cărților lor nu există doar două tabere aflate într-o luptă continuă, pentru că nu e nevoie, lupta nu se dă pentru niște fonduri și bani de la stat. Lupta se dă mai degrabă între edituri, se numește competiție și e firească. Desigur, există și acolo orgolii, dușmănii între scriitori, dar par mai degrabă la nivel personal, nu sunt datorate apartenenței la o tabără.

Problema cu stilul ăsta de a funcționa al lumii literare de la noi e că produce valorizare centrată pe persoană, nu pe operă. Cel mai adesea, fiecare tabără va lăuda operele scriitorilor care fac parte din ea, aproape indiferent de calitatea scrierilor, și va arunca cu căcat în scriitorii din tabăra opusă, indiferent de calitatea scrierilor respective. De asemenea, e extrem de rar cazul în care criticul sau scriitorul dintr-o tabără va critica, va scoate în evidență și defectele, problemele, părțile negative ale scrierii unui coleg de tabără. Doar n-or fi tâmpiți să le dea apă la moară celor din tabăra opusă, las că scriu ei chestiile negative. Și uite așa, toți scriitorii, indiferent de tabără, își pierd luciditatea de a-și judeca propria operă, atât de necesară și importantă pentru a evolua. Preferă să i se umfle orgoliul de la laudele tovarășilor de tabără și să ignore criticile negative, considerându-le doar răuvoitoare, de vreme ce vin dinspre tabăra opusă.

O altă problemă a aderării la tabere e uniformizarea. Multi scriitori români nici nu conștientizeaza biasul creat de faptul că apartin unei tabere, nu de alta, dar de aia se și cheamă ”bias”. Inconstient, mai ales scriitorii la început de drum vor avea tendinta de a scrie cum stiu ca le place membrilor pregnanti din tabara aleasă. După care, din comoditatea dată de laudele descrise mai sus, vor continua să scrie la fel. Așa apar cei din prima tabără care scriu oboselile alea prăfuite, greoaie, pe care nu le citește nimeni, dar lăudate în revistele literare oficiale. Și așa apar și cărțile din noul val, apreciate de tabăra nouă, care deși sunt mai moderne, mai actuale, tot nu reușesc să spargă lumea. Nici nu se vând într-un număr mult mai mare, nici nu ”fac o figură mai frumoasă” pe afară. Scuzați metafora, dar și fotbaliștii din campionatul intern ar putea să creadă că sunt cele mai mari genii dacă s-ar limita să joace numai în diviziile naționale, și nu ar exista Champions League sau Europa League. Abia acolo se vede cam care e nivelul. Așa și cu literatura noastră care nu performează deloc, dar deloc, odată ce iese din țară. Câtă vreme sistemul de referință al valorii e unul stabilit intern, între granițele proprii, și funcționează așa cum l-am descris, nici nu sunt șanse de mai mult. Iar dacă s-ar găsi cineva care să mă contrazică și să spună că nu validarea internațională e criteriul final al calității literare, i-aș spune că e ipocrit. Câtă vreme toți avem ca repere scriitori ale căror scrieri au făcut ocolul planetei, că așa au ajuns și la noi, e ipocrizie să spui că nu-ți dorești să ajungi și tu să fii validat la nivel mai mare decât cel național.

Vorbeam de scriitorii străini care se pot respecta sau detesta reciproc, dar la nivel personal, nu datorită apartenenței la un grup. Dacă citești articole despre ei, dacă le citești interviurile, vezi imediat că își descriu căutările literare, explorările, ca pe acțiuni individuale, aventuri personale. Desigur, alții au tendința de a-i băga în grupuri sau generații, dar cei mai mari scriitori luptă exact pentru a-și afirma unicitatea și singurătatea. Nu există prin alte locuri atâta optzeciști, nouăzeciști, douămiiști, douămiișizeceiști, douămiișidouăzeciști etc. asumați, ca la noi, poziții asumate parcă cu mândrie: eu sunt poet nouăzecist, eu sunt douămiist și tot așa. Pentru mine e de neînțeles această mândrie. N-am întânit decât extrem de rar pe la scriitorii mari această aderare la o generație sau un grup literar. Și mi se pare normal să fie așa. Scrisul trebuie să fie o aventură intimă, individuală, personală, nu una de grup.

Scriitorul trebuie să fie lupul singuratic din timpul verii, nu cel de haită din timpul iernii când e foamea mare și resursele puține. La noi, scriitorii sunt lupi într-o permanentă iarnă.

Articole similare

Universul jurnalistic sau “Imperfecţioniştii”, de Tom Rachman

Andreea Andrusca

Filme preferate de la A la Z

Jovi Ene

Cine râde la urmă râde mai bine? – top 5 filme bazate pe comedii celebre

Tudor-Costin Sicomas

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult