Interviu

„Am început jocul de-a literatura în copilărie, mult înainte să învăţ să citesc” (dialog cu Mihail Vakulovski)

Personalitate complexă și personaj fascinant, atipic, fermecător. Unul din cei mai de succes reprezentanți ai literaturii române contemporane. poVestaș, istoric, rockman (adică scriitor de rockmane). Hâtru, jovial, mereu tânăr în spirit și exprimare. Câteva din cuvintele și lucrurile care-l caracterizează pe Mihail Vakulovski, invitatul nostru de astăzi și autorul volumului Tata mă citește și după moarte, apărut la Editura Humanitas, pe care nu ai cum să nu-l simți ca pe un frate mai mare pe care-ai sta să-l asculți povestind vara, în curtea casei, șezând pe pământ cu o strachină de cireșe în brațe și imaginându-ți călătorii minunate pe care el știe ce face și cum face ca ele să ia naștere.

Tudor-Costin Sicomaș: Îmi încep orice interviu cu o întrebare standard – care a fost parcursul lui Mihail Vakulovski de la om la artist, la scriitor?

Am început jocul de-a literatura în copilărie, mult înainte să învăţ să citesc, pentru că lui tata îi plăcea să facem împreună poezioare şi poveşti, el spunea un rînd, eu – pe următorul, apoi el, după care eu şi tot aşa, pînă unul dintre noi punea punctul imaginar. Îmi amintesc limpede că ne distram foarte tare „scriind” sub nucul imens din grădină, în veranda luminoasă sau în camera copiilor – şi jocul s-a repetat şi cu frate-meu, care e mai mic decît mine cu şase ani. Mi-a mai publicat chestii în ziare şi reviste, apoi am devenit un cititor serios şi m-am lăsat de scris (sau cel puţin n-am mai arătat nimănui ce mai comiteam), pînă în clasele mari, iar cartea de debut, „Nemuritor în păpuşoi”, e scrisă în vremea studenţiei.

TCS: Care au fost motivele care v-au făcut să veniți în România și, mai apoi, să vă stabiliți la Brașov?

După absolvirea Facultăţii de Filologie de la Universitatea de Stat din Chişinău am lucrat doi ani la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” şi la Academia de Ştiinţe; bine, mai făceam şi altele – eram şi redactor la „Contrafort”, revista tinerilor scriitori din R. Moldova, iar seara descărcam tiruri de sucuri. În România am venit la doctorat, la Universitatea din Bucureşti, iar la Braşov m-a convins să vin Alexandru Muşina, la editura lui, Aula, unde am întîlnit-o pe Carmina, pe care n-am avut nici o şansă s-o scot din Ardeal, chiar dacă la un moment dat lucram amîndoi la Bucureşti, eu la IRIR, iar ea – la Ministerul Educaţiei sau la Parlament. Mi-a fost destul de greu să mă adaptez sub Tîmpa, după Chişinău şi Bucureşti, dar acum, după 20 de ani de Braşov, nici nu-mi imaginez cum aş putea să locuiesc altundeva.

TCS: Cea mai recentă apariție a dvs., „Tata mă citește și după moarte”, aduce în discuție un aspect mai puțin cunoscut al perioadei sovietice – copilăria și viața de zi cu zi a unei familii din Republica Moldova, subliniind „aventurile” puștimii de atunci și de acolo. Credeți că această carte va aduce ceva nou în modul cum privim acea perioadă? Va fi, poate, în stare să schimbe modalitatea în care ne raportăm la acele vremuri?

Asta ar trebui să spuneţi voi, cititorii, dacă aţi descoperit lucruri noi şi necunoscute despre cele descrise legat de acele vremuri și locuri. Eu am scris cartea cu gîndul la cititorii români din partea asta a Prutului, pentru care „Tata…” ar trebui să fie un fel de SF, crezînd că cititorii basarabeni vor fi mai puţin interesaţi de subiect, fiindcă-l cunosc mult mai bine. Dar am avut surpriza să primesc şi foarte multe reacţii de la basarabeni, eh – uitasem că tinerii nu cunosc acea perioadă sau o cunosc doar schematic şi clişeistic, din cărţi şi filme (mai mult) artistice (decît documentare). Din fericire, am constatat că „Tata…” e şi pentru ei o mare surpriză. De fapt, am observat asta şi la întîlnirea, din august, de la Cenaclul Republica, la lectura unui fragment din – atunci – manuscris (iată că, deşi publicată cînd eram în izolare, cartea a fost lansată ca pe vremuri, faţă în faţă cu publicul, alături de prieteni, cunoscuţi, cititori, ziarişti – s-a transmis live la Europa Liberă acea întîlnire -, nu din faţa ecranului laptopului)…

TCS: Din păcate, puțină lume mai știe azi cine a fost Vladimir Vîsoțki. El este, de altfel, foarte prezent de-a lungul romanului dvs. De ce ați ales această figură legendară pentru a însoți personajele cărții dvs.?

Romanul are două linii de subiect – primul cuprinde lumea unui copil (şi a prietenilor săi) dintr-un sat din R.S.S. Moldovenească, iar al doilea e despre „copilăria”, creşterea, descreşterea şi prăbuşirea Uniunii Sovietice, „cea mai puternică ţară din lume, în care e şi dimineaţă, şi zi, şi noapte în acelaşi timp”. Pentru a doua linie de subiect am folosit personalităţi extrem de populare în URSS şi în ţările post-sovietice, de la Lenin la Gagarin şi Vîsoţki. Întrebaţi orice om din orice ţară din fosta URSS cine-i Vîsoţki şi o să vă convingeţi că şi acum e la fel de cunoscut ca atunci, e o legendă. În afara faptului că Vîsoţki era idol pentru toată lumea, din ambele părţi ale baricadei, el e şi o punte de legătură între cele două planuri, tatăl copilului fiind mare fan V.V., iar piesele sale au fost un fel de cîntece de leagăn pentru copilul care, încetul cu încetul, îl descoperă şi ca mare artist de teatru şi cinema, apoi era şi un personaj monden fascinant, căsătorit cu o actriţă franceză de la Hollywood, Marina Vlady, scăpat şi-n străinătate, unde a avut concerte în cele mai mari săli din Paris şi Hollywood… Vîsoţki îi era copilului sovietic un fel de unchi, aşa cum Lenin era descris, încă din „Abecedar”, ca „bunic”.

TCS: Comparând perioada actuală cu cea pe care ați trăit-o dvs., care copii au fost mai câștigați – cei de acum sau cei de atunci?

Copilăria poate fi foarte frumoasă, intensă şi vie în orice sistem social-politic – cred că se vede asta în carte. Orice se întîmplă în planul al doilea, primul plan îşi are cursul său firesc şi natural, chiar dacă nu prea aveai cum să nu fii atins deloc-deloc de social-politic: aveai măcar un vecin care-ţi recita frumos poezii patriotice…

Jovi Ene: De ce ai simțit nevoia să adaugi acel subtitlu, cu efectul de avertizare, „poVeste 18+”? Acel „V” din poVeste vine de la Vakulovski sau are o altă însemnătate? Ce ai vrut să subliniezi cu această literă atipică?

18+ avertizează că „Tata mă citeşte şi după moarte” e o carte despre copilărie, dar nu pentru copii. Chiar era nedreptăţit pînă acum copilul din perioada aceea, nu cred că avem în literatură un copil sovietic credibil – ori sunt prea inocenţi, ori pioneri-eroi. Mişca de aici e un copil normal, aşa cum am fost şi eu, şi prietenii mei, foloseşte un limbaj foarte colorat, învăţat de la părinţi şi, mai ales, din mahala, vorbeşte lucruri de oameni mari, serioase, doar că aceste teme-s văzute prin ochii unui copil. Cartea este şi o poveste (despre copilăria „sovietică”), dar în acelaşi timp e şi o veste, adică aduce în literatură ceva ce nu a mai fost ilustrat, deşi realitatea a fost ca-n cartea asta – de acolo e acel „V”, aduce vestea în poveste. Cred c-ai observat că romanele mele-s ba istorii, ba rockmane – uite şi o poVeste.

JE: Și tu, și fratele tău, Alexandru Vakulovski, Sandu din carte, vă întoarceți deseori în scrierile voastre în copilărie. Dincolo de acest volum, ce a reprezentat copilăria pentru voi și cum o vedeți acum, ca parte esențială în formarea voastră?

Părinţii noştri s-au întors de la Chişinău, după absolvirea facultăţii, în satul bunicilor „ca să crească copilul sănătos”. Ar fi destul de naşpa pentru el ca acum „copilul” să zică c-a avut o copilărie cu „jucării de lemn” – în primul rînd pentru că n-ar fi adevărat. Am avut şi eu, şi frate-meu, copilării fericite, într-o familie foarte tînără şi deosebit de frumoasă, cu o bibliotecă imensă în casă, într-un sat foarte mare şi deosebit de frumos, pe malul unui lac înconjurat de livezi de meri, cireşi, piersici, pruni… Mama a avut mereu grijă de toate cele existenţiale, iar tata de hedonisme & artistisme, nu m-am plictisit niciodată în copilărie.

JE: Plecând de la întrebarea anterioară, copilăria din cărțile tale înseamnă și multe rânduri, pagini în care scrii despre tatăl tău. Ce a însemnat, pentru tine, sprijinul patern? A fost figura emblematică a vieții tale?

Pentru mine tata a fost şi ca un frate mai mare, era şi foarte tînăr, avea metodele lui de educaţie, de care nu ne-am dat seama decît mult mai tîrziu, apoi era el însuşi un exemplu, nu numai pentru noi, copiii lui; de fapt, pentru el „copiii mei” erau elevii lui, adică, încetul cu încetul, aproape tot satul, că a fost şi prof de desen, nu numai de limbă şi literatură. La fel de importantă şi „emblematică” e şi mama, de la care am învăţat poate chiar mai multe chestii, doar că ea ne-a învăţat „ce trebuie”, iar copiii memorează chestiile ieşite din comun, fazele unice, făcute cu mare plăcere, adrenalină sau frică. Ţin foarte mult şi la bunici, pe care-i vizitam foarte des, chiar zilnic.

JE: Când a dispărut dorința ta de a fi cosmonaut? Și când a apărut cea de a fi scriitor? (Are a doua dorință vreo legătură cu Ioana, cea căreia îi scriai „scrisorele”?)

Păi, şi acum mi-ar plăcea să zbor în Cosmos, dar – chiar dacă visul a rămas – am conştientizat încă în copilărie că nu ai cum să devii cosmonaut. Era imposibil să ieşi din satul Antonovca din raionul Suvorov din „Moldova însorită” şi să te duci la „şcoala de cosmonauţi”. De antrenat m-am antrenat tot timpul, aş fi putut să fiu şi fotbalist, şi luptător (eram foarte bun la lupte libere & karate), şi psiholog, dar în URSS erau profesii pe care nu aveai nici o şansă să ajungi să le profesezi pe bune, dacă nu te năşteai într-un oraş cît-di-cît, măcar de mărimea Chişinăului. Nu cred c-am avut aşa vis – să devin scriitor. Mi-a plăcut dintotdeauna să scriu, sunt convins că e un talent înnăscut, dar nu-mi amintesc să-mi fi zis ceva de genu’: cînd am să cresc mare, am să mă duc la facultate în capitala ţării, am să-mi găsesc o super gagică şi am să devin scriitor. Asta din coadă – cu scriitorul – nu-mi amintesc să fi spus.

JE: Mai ții legătura cu prietenii din copilărie menționați în carte? Ce s-a ales de Colea și de pasiunea lui pentru Lenin (că de ajuns la Moscova, am înțeles că nu a ajuns niciodată)?

Personajele au la bază un model, aşa îi pot controla, urmări şi personifica mai uşor, chiar dacă în carte nu-i cheamă ca-n viaţa reală. Colea e un personaj complex şi important, e, practic, modelul pionierului-erou pe timp de pace, dar aşa cum Nică al lui Ion Creangă nu e Ion Creangă, nici Colea nu e tocmai Tolea, prietenul meu din copilărie. I-am folosit unele caracteristici, am rescris unele întîmplări biografice, în rest – am creat personajul de care am avut nevoie, sper să nu citească poVestea:)).  

JE: Ai apucat să faci armata în URSS sau în Moldova? Dacă da, cum a fost?

Povestesc faza cu armata în „Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău”. În adolescenţă am visat la „doi ani la revedere” aproape ca la posibilitatea de a vizita şi alte planete. Din cauza asta am tot împins momentul cu depusul documentelor la o facultate la care voiai să intri şi să înveţi. Voiam în armată, eram cel mai bun la tir şi la desfacerea-facerea kalaşnikovului (pe o bancă de şcoală se întîmpla exerciţiul, dacă împingeai prea tare componenta scoasă din armă – se oprea jocul, dacă n-o împingeai cît să se oprească exact la capătul băncii – nu-ţi încăpeau părţile armei şi tot pierdeai – şi totul era contratimp!), de aceea nu voiam să intru la facultate (petrecerea în armată se făcea în cort, ca la nuntă, iar viitorul soldat stătea în capul mesei cu iubita, de cele mai multe ori o super bunoacă, acum – la vîrsta aia unde puteai să găseşti o fată urîtă?). În ultima săptămînă dinainte de examene tata m-a convins că dacă intru la facultate – oricum voi face cursuri de pregătire militară şi cu siguranţă mă vor lua la armată – „nici un bou nu scapă de asta în URSS” –, dar voi fi ofiţer „şi-i vei conduce tu pe idioţii ăia, nu invers”. A picat URSS-ul şi n-am mai ajuns la armată, dar povestesc istorii despre armata sovietică, armata sovietică în războiul din Afganistan şi primii paşi ai armatei naţionale md în T.d.c.1 – ştiu aşa bine nu pentru că mi-aş ţine minte aşa bine textele, ci pentru că pregătesc a doua ediţie a „Tovarăşi-lor de cameră” (şi numai în situaţia asta îmi citesc scrierile).

JE: Ai introdus și elemente ficționale în „Tata mă citește și după moarte” sau ar trebui ca volumul să fie citit în integralitate în cheie auto-biografică?

Dragă Jovi, „Tata mă citeşte şi după moarte (poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice)” este un roman, o poVeste.

JE: Pe când „Totul, aproape totul despre tata”?

„Totul, aproape totul despre tata” e scrisă înainte de „Tata mă citeşte şi după moarte” şi e gata de zeci de ani, tata (care a murit în 2006) a apucat s-o citească (reacţia lui – în „Tata mă citeşte…”). Eu nu mă grăbesc să public, ba din contra, ţin manuscrisul – care-mi e ca o iubită – cît mai mult posibil, îl public doar cînd sunt împăcat cu gîndul că relaţia noastră… s-a cam terminat. Nu doar că n-am mai putut să scriu la „Totul, aproape totul…” după, dar nici n-am putut să deschid manuscrisul, nici să-i fac vreo corectură. Am avut de gînd să-l redeschid acum, cînd am avut o lună şi jumătate de stat obligatoriu în casă, dar, în comparaţie cu alţii, care au citit pe facebook mai mult decît au scris, eu chiar am avut o stare naşpa în pandemie şi nici n-am scris, nici n-am tradus; am preferat să citesc şi să mă uit la filme şi spectacole de teatru. Acum cred că-s gata să revin, mai ales că-mi ceruse şi tata să-l las să-l recitească… (Iar după publicarea cărţii „Tata mă citeşte şi după moarte” nu mi-a mai apărut deasupra umărului drept în timp ce scriu, s-a potolit, aşa cum a promis – tot timpul s-a ţinut de promisiuni)…

27 mai 2020, Braşov

(Dialog realizat de Tudor-Costin Sicomaș & Jovi Ene. Sublinierile ne aparțin. Surse fotografii: www.humanitas.ro, Pagina de facebook Mihail Vakulovski)

Articole similare

Prin blogosfera literara (12 – 18 decembrie 2011)

Dan Romascanu

Prin blogosfera cinefila (14 – 20 octombrie 2013)

Jovi Ene

Interogatoriu în depărtare, de Václav Havel

Dan Gulea

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult