”Tata mă citește și după moarte”, de Mihail Vakulovski
Editura Humanitas, Colecția 821.135.1 Scriitori români contemporani, București, 2020
A existat mereu o fascinație legată de trecut, de istorie. Întotdeauna căutăm să aflăm date cât mai corecte în ceea ce privește tot ce ține de evenimentele care s-au întâmplat. Bineînțeles, puțină romanțare nu strică niciodată. Dar, oricum ar fi, suntem avizi de a cunoaște ceea ce a fost înaintea noastră. Poate din dorința de a nu repeta greșelile celor de atunci (greu de crezut). Sau, poate, din dorința acerbă de a „privi pe gaura cheii”. Căci, până la urmă, de aici vine iubirea noastră pentru povești, fie ele literare, cinematografice sau scenice. Omul are plăcerea asta aproape macabră de a ști ce se petrece cu celălalt, de a-i invada teritoriul intim și, adeseori, sacru. Această nevoie aproape animalică de a intra în viața celorlalți cu cizmele a stat și la baza creării tuturor serviciilor secrete din lume. Iar una din cele mai violente astfel de ramuri a existat în URSS. De altfel, KGB-ul a fost creatorul principal al terorii sovietice. Această monstruoasă instituție a fost cea care, de-a lungul întregului secol XX, a instigat la ura față de aproape, la violență; a făcut copii să se întoarcă împotriva părinților; a semnat condamnări la moarte ale unor oameni complet nevinovați. Și totul venit din dorința de a ști, de a controla, de a avea putere. Căci a cunoaște înseamnă a fi puternic. Knowledge is power, vorba englezului.
Cu toate că istoria sovietică este una sângeroasă, surclasând de departe orice altă porțiune a istoriei universale, nu putem nega că ne fascinează, totuși, ceea ce s-a întâmplat în acea perioadă. Și nu vorbim neapărat de marile evenimente politice, ci de viața de zi cu zi. Eu însumi, fiind născut chiar la finalul acelei perioade negre, nu pot afla despre viața din comunism decât citind și ascultând poveștile altora. Așadar, am vrut să aflu și „poVestea 18+” (așa cum o intitulează autorul Mihail Vakulovski) apărută la editura Humanitas sub titlul Tata mă citește și după moarte. Încă din titlu parcă ești anunțat, cumva, de ceea ce va urma – de relațiile dintre părinți și copii, dar și de moarte. Căci vorbim de un roman autobiografic care stă sub semnul acestui negru călăreț al Apocalipsei.
Scriitura proaspătă și plină de viață a lui Mihail Vakulovski face din această carte o călătorie incredibil de plăcută în întunericul nu foarte înspăimântător al copilăriei sovietice al unor puști din Republica Moldova. Romanul se citește pe nerăsuflate, căci cu fiecare pagină pe care o dai ți se deschide o nouă ușă spre o altă întâmplare mai mult sau mai puțin amuzantă din pruncia autorului. Nu poți să nu zâmbești citind delicatele și iubitoarele descriere de care beneficiază fratele naratorului, micul Sandu, pus mereu pe șotii. Am fost chiar dus cu gândul spre nemuritoarele Amintiri din copilărie ale lui Creangă – și asta și datorită harului de povestitor hâtru și strălucit al lui Vakulovski. Nu e de mirare, cu atât mai mult cu cât tatăl său, Alexei Vakulovski, a fost un foarte apreciat om de litere din Chișinău și, încă mai mult, un scriitor care a refuzat să se alinieze ordinelor cenzurii sovietice – lucru pe care îl amintește chiar regretatul Paul Goma în memoriile sale.
Lectura romanului Tata mă citește și după moarte poate fi, pentru anumiți cititori, chiar o călătorie inițiatică în propria copilărie și adolescență – un fel de bildungsroman invers, nu al devenirii mature, ci al reîntoarcerii la rădăcini. Și mă refer aici la cei de-un leat cu părinții mei, cei care au trăit vremuri și pățanii asemănătoare cu cele prin care trece eroul „poVeștii” așternute pe hârtie de Vakulovski. Poate pentru unii din cei cărora le pică în mână cartea, nu va fi ușor să parcurgă „aventurile” mai mult sau mai puțin licențioase ale puștimii din Moldova, dar cu siguranță majoritatea vor trebui să recunoască farmecul aparte al acestei cărți. Desigur, ne putem raporta la ea și ca la un document istoric, din punct de vedere social, însă nu cred că asta a dorit autorul. A fost, cred, mai degrabă, un soi de exorcizare a propriilor amintiri, a propriilor gânduri din trecut. Și, bineînțeles, dorința sa de a ne face părtași la o perioadă interesantă dintr-o zonă nu foarte cunoscută celor din România.
Se mai află, în textul lui Mihail Vakulovski, o cheie importantă în descifrarea gândurilor și ideilor scriitorului de acum și a copilului de atunci – prezența lui Vladimir Vîsoțki, celebrul poet și cântăreț sovietic. Cu toate că a fost unul din cei mai proeminenți reprezentanți ai culturii muzicale și literare ruse dinainte de 1989, arta sa reprezintă acum, la atâta distanță de căderea comunismului, licărul de speranță și fereastra către libertate pe care trebuie să o fi avut mulți dintre cei care au traversat acele timpuri tulburi. Fragmentele anecdotice cu Vîsoțki, presărate de autor din când în când, parcă pentru a rupe firul narativ principal, nu fac decât să-l întărească, de fapt, și să întregească tabloul social al copilăriei sovietice, cu parfumul și savorile ei ascunse.
Editarea unui asemenea volum, așadar, nu poate fi decât o inițiativă lăudabilă a Andreei Răsuceanu, coordonatorul colecției de literatură contemporană a editurii Humanitas, căci ne este, astfel, oferită oportunitatea de a pătrunde într-o țară (Republica Moldova) care încă înalță multe semne de întrebare pentru cei din România. Dar reprezintă, totodată, și întâlnirea cu un scriitor român născut la Chișinău și stabilit la Brașov, complex și fermecător, în același timp. Îndrăzniți să pătrundeți în universul fascinant recreat din condei de Mihail Vakulovski și veți descoperi o perioadă care nu a însemnat doar crimă și sânge, dar care păstrează un je-ne-sais-quoi de neuitat pentru cei care au trăit atunci și acolo.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.
(Surse foto: www.britannica.com, www.humanitas.ro, www.zilesinopti.ro)
