Carti Memorii jurnale Recomandat

Gulag Voices, de Anne Applebaum (I)

Gulag VoicesGulag Voices. An Anthology, de Anne Applebaum (I) – Vocile Gulagului

Yale University Press, 2011.

După succesul pe care l-a cunoscut publicarea celebrei sale lucrări „Gulagul. O istorie[1], pentru care Anne Applebaum a fost răsplătită cu Premiul Pulitzer, ceea ce este cu atât mai remarcabil, cu cât societatea americană nu a fost contaminată mai deloc de ideologia şi sistemul comunist, autoarea americană a primit credit de la Editura Universităţii Yale pentru a întocmi o succintă selcţie a mărturiilor celor care au trecut şi au observat în mod nemijlocit Gulagul sovietic.[2] Anne Applebaum a dorit prin această selectie să întarească concluziile şi importanţa sintezei sale care se bazează într-o mare măsură tocmai pe aceste izvoare primare şi care aduc dimensiunea umană a suferinţei, dimensiune care dispare în studierea unor arhive seci, care deţin o informaţie statistică.

Această adevărată ţară în ţară, sistem în sistem sau insulă într-un arhipelag a avut o extensie apreciabilă în perioada 1929-1953, când 18 milioane de oameni au trecut prin Gulag alături de alte 6-7 milioane de „deportaţi speciali”, adică nu mai puţin de 25 milioane de oameni, mai mult decât toată populaţia României interbelice, nu mai puţin de 15% din populaţia totală a URSS.  Sunt prezentate pe scurt şi destinele celor carora le-au fost retinute pasaje din scrierile lor memorialistice, Anne Applebaum oferind o imagine (destul de) completă a Gulagului, fiecare pasaj preluat descriind o altă dimensiune a iadului.

În scurta prefaţă, Applabaum afirmă că „mărturiile prezentate sunt selective,  nu sunt ale criminalilor,  colaboratorilor sau a acelor ţărani analfabeţi care au murit.” Motivaţia este clară: „Fiind martor direct stă în datoria mea umană să dezvălui adevarul” (Likasev) În plus, nu s-a apelat la autorii consacraţi ai literaturii concentraţionare sovietice precum Soljeniţîn, Şalamov sau Guinzbourg care au fost traduşi în limba engleză. Anne Applebaum preferă autori mai puţin cunoscuţi care au reuşit să profite de scurtul interval de liberalizare a spaţiului sovietico-rusesc din a doua jumătate a anilor 1980 până spre anul 2000, căci, se pare, aceste voci au deveni incomodante pentru noul regim autoritar instaurat de Putin. De ce? Pentru că nu se încadrează pretează la amplul efort de recuperare a măreţiei Uniunii SovIetice la care se pretează autorităţile ruse actuale.

Dimitri Likaşov a fost arestat în 1928 pentru că a luat parte la un cerc de discuţii academice şi a avut totuşi norocul să facă doar patru ani din condamnarea de cinci, sentinţa fiind blândă faţă de ceea ce va urma după jumătatea anilor 1930, când media duratei sentinţelor era de 15 ani (!), patru ani petrecuţi în sâmburele Gulagului, insulele Soloveţki. În antologie a fost reţinut momentul arestării, unul deosebit de traumatic pentru viitorul deţinut. Totuşi, arestarea lui din anul 1928 pare că s-a derulat în condiţii mai blânde decât ceea ce a urmat.

Povestea lui Alexander Dolgun este realmente fascinantă căci el era cetăţean american, născut în Bronx în anul 1926. Tatăl său, afectat de Marea Criză a decis ca atâţia alţi tehnicieni occidentali să-şi încerce norocul în URSS[3]. Şi-a adus şi familia însă atunci când a dorit să plece, surpriză!, regimul stalinist nu i-a mai lăsat. Deja ştiau prea multe. Alexander a devenit funcţionar la Ambasada SUA la Moscova până când a fost răpit direct de pe stradă de către MGB, în anul 1948 fiind deţinut până în 1956, neputându-se înapoia în Statele Unite decât în 1971. Dolgun, odată întors acasă şi-a scris memoriile. În pasajul reţinut, Dolgun descrie interogatoriul extrem de dur la care a fost supus pentru a mărturisi, fiind lovit cu violenţă de anchetator. „Spune tot ! Semnează!” A reuşit să păcălească vigilenţa supraveghetorilor care-l pândeau pentru a-l impiedica să doarmă (una din armele clasice din aresenalul poliţiei politice comuniste) trăgându-şi căciula lui din viata normală, peste ochi iar pentru a rezista psihic apelează la memorie, aducându-si aminte subiectul unui film din ce în ce mai bine. „Îmi era foame încontinuu. Scădeam în greutate în fiecare zi(…)Gura şi ochii au început să se înţepenească într-o grimasă care mi-a rămas în continuare întipărită pe faţă  atunci când nu sunt surescitat sau râd şi chiar şi atunci mi se spune că-mi întunecă ochii. Masca mea de fier nu a dispărut niciodată şi cred că nu o va face niciodată”[4]

Anne Applebaum
Anne Applebaum

În afară de mărturia lui Gustav Herlig Grudziński pe care am tratat-o separat, Anne Applebaum, o bună cunoscătoare a spaţiului cultural polonez, mai reia un pasaj al unui supravieţuitor polonez al Gulagului, Kazimierz Zarod, care avea 26 de ani în momentul în care a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial. Ca mulţi alţi polonezi, a fugit din partea ocupata de Germania nazistă în estul Poloniei unde a fost capturat de NKVD care au fost intrigat de rusa excelentă pe care o vorbea. Spion! Însa familia lui Zarod trăise înainte de revoluţia bolşevică în Rusia. La fel precum Gustav Herlig Grudziński şi alte zeci de mii de militari polonezi (evident, nu şi ofiţerii împuşcaţi la Katyn şi în celelalte locaţii), şi Zarod s-a salvat în 1941 prin înrolarea în Armata lui Anders care a luat drumul Teheranului, apoi îmbarcată în vase către Cape Town şi, de acolo, în Marea Britanie. Ne gândim cât de greu şi-a dat acordul Stalin faţă de această masivă şi prematură evadare în masă – un calcul politic rece, atât de caracteristic lui Stalin (doar strâns cu uşa putea ceda şi har Domnului în 1941 usa era foarte fierbinte).

Zarod şi-a scris în 1990 memoriile din care Applebaum reţine pasajul intitulat „o zi din lagărul de muncă corecţională nr. 21” care seamănă foarte mult cu mult mai celebra zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Ritualul descris este aproximativ acelaşi, scularea la ora 3 dimineaţa, numărarea şi re-numărarea deţinuţilor aliniaţi în rânduri de cinci (în cazul în care nu ieşea număratoarea aceasta se putea relua de mai multe ori, în timp ce deţinuţii dârdâiau în frig), formarea brigăzilor de muncă din 30 de detinuţi. La muncă se pleaca în jurul orei 5.30 dimineaţa, în acordurile unei orchestre formate din detinuţi cu aptitudini sau trecut muzical. Muzică înălţătoare, fireşte. Amuzant este că dupa ce ultimul detaşament trecea spre taiga, membri orchestrei lăsau instrumentele muzicale şi se îndreptau si ei catre locurile de muncă unde se rămânea pana la 6 seara. Şi el descrie raportul foarte strâns între hrană şi muncă. Toate aceste mărturii concordă asupra faptului că era nerealistă şi încercarea de a îndeplini cota individuală. Atât Şalamov cât şi Soljeniţîn afirma că cei care reuşeau să o îndeplinească la un moment dat, o făceau cu un preţ uriaş, la scurt timp după sucombau. Pentru îndeplinirea a 75% din normă se primeau pe zi 800 de grame de pâine neagră din secară, abia dospită. Pentru doar jumătate, 700 de grame iar sub 50% raţia care ducea la o moarte sigură: doar 300 grame pe zi.

Mărturia lui Anatoli Jigulin care a petrecut cinci ani în Gulag chiar şi la Kolîma în minele de uraniu releva metodele de a scăpa de muncă, bine prezentate şi de Varlam Şalamov şi, mai ales, ştiinţa de a te automutila[5], astfel încât lovitura sa pară un accident de muncă. Pentru Jigulin, cele mai frumoase zile din Gulag  au fos petrecute în spital. Isaac Filstinsky, născut în 1918 a fost un cunoscut expert în cultura şi limba arabă, fapt care nu l-a scutit de un scurt stagiu în Kargopollag (în Nordul îngheţat) între 1949-55. Ulterior şi-a descris experienţa în volumul „Mărşăluim sub paza”. Applebaum a reţinut un capitol în care Isaac Filstinsky descrie transformarea totală suferită de o tânără femeie recent sosită în lagăr, lăsând acasă un soţ şi un copil mic, pierdută complet în peisaj şi care după mai mult timp devine o colaboratoare a administraţiei, ciclul încheindu-se prin căsătoria cu un crud maior NKVD. O transformare completă care putea uneori să apară şi pentru că forţa de constrângere a sistemului era teribilă.

Povestea lui Lev Korlev este şi mai suprinzătoare, căci el era un comunist idealist care a ajuns chiar maior în Departamentul politic al Armatei Roşii în timpul războiului. Asistând la violurile şi masacrele la care s-a dedat Armata Roşie în Prusia Orientală a fost ultragiat, adresând cu naivitate o scrisoare de protest superiorlor săi. Un destin cam asemănător cu al lui Soljeniţîn, capitan de artilerie şi pe frontul din Prusia Orientala de unde a şi fost arestat tot pentru că trimitea scrisori neconforme. În 1954, după nouă ani de Gulag a fost reabilitat, Korlev scriindu-şi memoriile cu titlul „Să fie păstrat pentru totdeauna” (aluzie la ştampila care era aplicată pe dosarele personale ale deţinuţilor-umbrele trecutului trebuiau să-i însoţească până la moarte) în anul 1975, ele fiind publicate iniţial în străinătate. În fragmanetul reţinut în antalogie, Korlev descrie cum un informator a fost „aranjat” fără menajamente de cei pe care îi turnase. O adevărată solidaritate a deţinuţilor politici.

Lev Razgon a făcut parte din elita conducătoare a Partidului însă în anul 1938 în cadrul represiunii interne a fost arestat împreună cu soţia sa, fiica unuia din fondatorii CEKA ce a murit într-un lagăr de tranzit. A petrecut 18 ani în Gulag, fiind eliberat abia în 1956. Fidel crezurilor umaniste ale Partidului a cerut să fie reintegrat, renunţând la această calitate abia în 1988. A devenit unul din co-fondatorii asociaţiei Memorial din Rusia. În fragmentul ales, Razgon zăboveşte asupra portretelor psihologice diverse ale administratorilor -torţionari ai lagărelor. „Printre ei erau atât deştepţi şi stupizi, buni şi răi, birocraţi şi fanatici. Şi milioane de oameni erau la mila lor.” Razgon îl descrie cu multă acurateţe pe primul şef de lagăr pe care l-a cunoscut în lunga sa existenţă carcerală, un ucrainian limitat intelectual, care primea oricât de multe convoaie i s-ar fi trimis de la Centru, fără să se plângă de insuficienţa mijloacelor  pentru că ştia foarte bine că rata mortalităţii nou-veniţilor era atât de mare încât locurile se eliberau rapid. Autorul dă exemplul convoiului său de moscoviţi care în august 1937 era format din 517 oameni însă în primăvara următorului an, nu supravieţuiseră mai mult de 27[6].

În fiecare noapte în lagăr mureau 20-30 de oameni. Aceeaşi realitate a normei de hrană, insuficientă pentru că legată strâns de îndeplinirea normei, o imposibilitate. Razgon scrie că având un regim alimentar format doar din de 300 grame de pâine şi două boluri cu fiertură, într-o săptămână, zece zile, două săptămâni oamenii se umflau şi, după două-trei zile de diaree incontrolabilă, mureau. Deja când începeau să se umfle nu mai era cale de întoarcere. Indiferent de natura umană a şefilor de lagăr, presupunând prin absurd că nu ar fi fost complet dezabuzaţi (cu toate ca aceasa era criteriul de admitere în sistem) sau indiferenţi, marja lor de  manevră era limitată pentru că sistemul Gulagului era axat, în perioada stalinistă, pe obţinerea unor rezultate economice foarte concrete. Care nu puteau fi obţinute decât prin exploatarea la maximum a forţei de muncă sclavagiste, având în vedere şi puţinătatea mijloacelor tehnice propriu-zise. Razgon descrie o astfel de situaţie în care şeful de lagăr era umilit în timpul radio-conferinţelor care se ţineau în fiecare seară între centrul grupului de lagăre şi toţi comandanţii de lagăr care trebuiau să raportueze  îndeplinirea (şi în ce măsură) planului în acea zi. După ce pelagra a afectat dramatic populaţia lagărului, în 1941 nu mai avea cine să muncească, cu greutate găsindu-se deţinuţi care să tragă sănile cu cadavre.

K Petrus, deţinut în Siblag, lângă Novosibirsk, în Siberia, descrie şocul şi confuzia dată de eliberare care era urmată de interzicerea de a se stabili în marile oraşe închise. „Tot ce doream să fac era să mănânc şi iarăşi să mănânc”. Anatoli Marcenko, născut în 1938, a scris volumul „Mărturia mea” în care relatează experienţa avută în Gulag după moartea lui Stalin, căci chiar dacă el s-a golit masiv de detinuţi, nu a dispărut complet. Lua altă formă. Marcenko a fost arestat la graniţa cu Iranul, unde încerca să treacă şi a fost încarcerat în lagarul Dubrovlag din Mordovia care a supravieţuit până la desfiinţarea completă a Gulagului, în anii 1980. În fragmentul ales de Anne Applebaum, el descrie teribila experienţă a izolatorului, cercul cel mau dur din cercul lagărului din cercul aruncat de statul totalitar asupra ţării. Antologia editată de Anne Applebaum ar merita tradusă şi în limba română pentru că vine să întregească un tablou sumbru foarte vast care nu s-a rezumat doar la experienţele descrise de cei câţiva clasici ai literaturii concentraţionare sovietice.

(va urma)


[1] Aparuta pentru prima data in 2003, versiunea in limba romana aparuta la Editura Humanitas, Bucuresti, 2011.

[2] Gulag Voices. An Anthology, Yale University Press, 2011.

[3] Care se afla  in plin proces de industrializarea  si avea mare nevoie de astfel de cadre tehnice, inalt calificate (mai ales ca in acea perioada achizitiona multa tehnologie vestica).

[4] Pag. 38.

[5] Comunismul a reusit sa duca acele colturi de omenire unde a fost insurat mai departe chiar decat celebra Comuna primitive prin aceste automutilari sau recurgerea la cannibalism in anumite situatii specific (a se vedea Insula canibalilor de Nicolas Werth, dar si The Harvest of Sorrow de Robert Conquest, 1986).

[6] 20-30 fiind tranferati in alte lagare, datorita expertizei tehnice pe care o aveau.

Articole similare

Însemnări de pe o insulă mică. O călătorie prin Marea Britanie, de Bill Bryson

Jovi Ene

Filmul surd în România mută, de Cristian Tudor Popescu

Jovi Ene

Bazarul pe roţi. Cu trenul prin Asia, de Paul Theroux

Codrut

1 comment

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult