Insula canibalilor. 1933, o deportare-abandon în Siberia, de Nicolas Werth
Editura Vremea, Bucureşti, 2007
Traducere de Silvia Colfescu
Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Vremea.
Este foarte dificil de scris despre o carte care prezintă o experienţă atât de traumatizantă precum cea trăită, de cele mai multe ori ultima trăită, de către deportaţii din URSS precum volumul « Insula canibalilor- 1933, o deportare-abandon în Siberia » de către cunoscutul istoric francez Nicolas Werth. Considerăm că parcursul ştiinţific al acestui distins istoric merită câteva rânduri. Tatăl sau a fost Alexander Werth un cunoscut ziarist de origine rusă, care a părăsit Sankt Petersburgul în ajunul revoluţiei bolşevice, stabilindu-se în Marea Britanie. Alexander Werth a fost corespondent britanic de război din partea BBC în URSS iar ca urmare a acestei experienţe unice a scris un cunoscut volum despre războiul din est intitulat Russia at War 1941-1945 care a apărut tradus şi în limba română înainte de 1989, bine periat de către cenzura ceauşistă (credem că la Editura Politică) din care însă adolescenţii români, iubitori de istorie, puteau totuşi afla detalii despre prezenţa Armatei Regale Române pe teatrul de operaţiuni din Răsărit, pagini de istorie rase în întregime din memoria poporului roman, transmise eventual prin intermediul istoriei orale – poveştile bunicilor…
Alexander Werth i-a transmis fiului sau Nicolas dragostea pentru istorie şi preocuparea stiintifica axata in jurul fenomenologiei comuniste, Nicolas Werth devenind unul dintre cei mai reputati specialisti straini in istoria URSS cu accentul pe evolutia sistemului represiv, a celebrului GULAG. Nicolas Werth este autorul capitolului despre URSS din celebrul volum “Cartea neagra a comunismului” insa el s-a demarcat public de idea sustinuta in prefata de catre Stephane Courtois precum ca regimul communist ar fi prin esenta criminal. In aceeasi privinta Werth a denuntat cifre false publicate in Cartea neagra dar si o deriva a istoriei catre anchete poliţieneşti (chestiuni de nuanţă care sunt greu de înţeles nespecialiştilor având în vedere că în esenţă viziunile celor doi, Stephane Courtois şi Nicolas Werth sunt identice, de condamnare a crimelor comunismului). Distanţarea lui Nicolas Werth de Courtois s-a tradus şi prin necolaborarea lui Werth la Dicţionarul comunismului.[1] Amintim selective alte lucrari scrise de el: Être communiste en URSS sous Staline, Gallimard, 1981, La Vie quotidienne des paysans russes de la Révolution à la collectivisation (1917-1939), Hachette, Paris, 1984 Histoire de l’Union soviétique de Lénine à Staline, PUF, coll. « Que sais-je ? », Paris, 1995 sau La Terreur et le désarroi. Staline et son système, Perrin, Paris, 2007
In anul 2006 Nicolas Werth a publicat volumul L’Île aux cannibales : 1933, une déportation-abandon en Sibérie, Perrin, Paris, 2006, care a fost tradus si publicat un an mai tarziu in cadrul captivantei colecţii Fapte, Idei, Documente de către Editura Vremea sub titlul « Insula canibalilor. 1933, o deportare-abandon în Siberia ». Ca în toate masacrele realizate în timpul lui Stalin totul începe printr-un plan… Şi încă unul grandios. Remarcabilă a fost capacitatea lui Stalin de a emula imaginaţia slugilor sale, de a promova un zel criminal fără limite de care, la o adică, se putea dezice fără remuşcări, continuând să rămână neatins (aparent) şi inexpugnabil. Stalin nu greşea, ştim bine. « La începutul lunii februarie a anului 1933, Iagoda, şeful OGPU şi Berman, şeful Gulagului, i-au înaintat lui Stalin un plan vast de deportare a 2.000.000 de elemente antisovietice din oraşe şi sate către Siberia de Vest şi Kazahstan. Experienţa căpătată în cursul celor trei ani precedenţi, în timpul cărora fuseseră deportaţi mai mult de 2.000.000 de culaci, le îngăduia, au explicat Iagoda şi Berman, să treacă la un stadiu nou, mult mai global[2], de deportare a tuturor elementelor care poluează societatea socialista in curs de construire. » Simplu de spus, de scris, de propus, insa mult mai greu de pus in practica chiar daca nimic nu se compara cu zelul activistilor de Partid si de Securitate. Aceasta initiativa vine in contextul in care URSS se confrunta cu Marea Foamete din anii 1931-32 care produsese mari mase de tarani care faceau tot posibilul sa fuga din zonele calamitate catre orase in speranta unei iluzorii salvari. Insa intr-o societatea precum cea stalinista fiintei umane ii era interzisa orice forma de salvare cu exceptia uneia : a colaborarii depline cu Organele (si nici macar aceasta nu garanta supravietuirea). Trebuie subliniat ca aceste deportari nu aveau loc in cadrul Gulagului propriu-zis, adica a sistemului penitenciar sovietic ci in acest al doilea Gulag format din sistmul populariilor speciale, paralele cu sistemul lagarelor de munca. Stalin se folosea si de imensitatile georgarfice din zona estica a imperiului sau care permiteau aruncarea a milioane de oameni supusi unei supraveghieri restranse pentru ca pur si simplu nu aveau cum sa paraseasca acele zone inaccesibile sau greu accesibile (doar in timpul scurtei veri, eventual navigand pe fluviile din zona).
« Reprezentantul plenipotential al OGPU in Siberia de Vest a fost informat la 7 februarie 1933 printr-o telegrama semnata de Iagoda, despre deportarea iminenta intre iarna si vara prezentului an a unui nou contingent de un million de indivizi. Acest nou contingent trebuia instalat cel mai departe posibil de orice cale ferata, adica in districtele nordice si in special in imensitatile paduroase si mlastinoase ale regiunii Narim, care se intindea pe mai mult de 350.000 kilometri patrati. »[3] Trimitandu-i in regiunea Narim de fapt deportatii erau condamnati la o moarte sigura caci « Intr-un singur an, aprilie 1931-aprilie 1932 numai in regiunea Narim, mai mult de 25.000 de persoane (adica 11,7% din efective) au decedat » Motivele «epuizarea totala a organismelor ca urmare a dificultatilor vietii de zi cu zi, a insalubritatii conditiilor de locuire, a frigului si a foamei.»
Membrii OGPU din Siberia de Vest intra in panica pentru ca nu stiu ce sa faca cu un numar atat de mare de alti deportati. Sunt prinsi intre ciocan si nicovala, nu pot nici sa refuze si sa protesteze dar nici sa accepte cifra caci, stiau ca nu au conditiile necesare pentru a o caza si folosi in activitatile productive care in regiune, una mlastionoasa, greu accesibila erau foarte restranse. O mortalitate ridicata ar fi dus la nemultumirea centrului, astfel incat cartea lui Werth este siun document despre modalitatea de functionare a mecanismului statal si opresiv sovietic. Diversele lui segmente fac presiune asupra celor aflate in lantul de comanda inferior care, la randul lor pun presiune pe urmatoarele segmente. Are loc un imens joc de domino al diverselor trepte ale nomenklaturii sovietice care da vina una pe alta duce la moartea unei bune parti a detinutilor dar si la un ordial care deonta denaturarea totala a raporturilor umane : canibalismul. « S-a decis sa fie debarcate elementele declasate pe o insula in mijlocul fluviului Obi, situata in fata satului Nazino. De acolo ar fi fost duşi cu bărci, in grupuri disperaste pana la locul lor definitiv de instalare, departe de orice loc locuit, in lungul raului Nazina, unul din numerosii afluenţi ai râului Obi. (…) Slepurile fiind supraincarcate, nu s-a mai imbarcat nimic altceva- nici ustensiile de bucatarie, nici vase, nici recipiente, nici unelte care ar fi permis deportatilor macar sa-si pregateasca ceva de mancare sau sa-si inchege un adapost sumar. » pg.117 Surprinzator « un foarte mare numar de deportati- cel putin o treime- salbiti si ajunsi numai piele si os nu mai erau in stare sa se tina pe picioare. » pag.121.
Canibalismul in URSS nu era chiar o noutate căci devastările economice succesive au scos la iveala această latură întunecată a umanităţii, « oglinda în care conştiinţa colectivă îşi contemplă propriile trăsături » (Marc Bloch) « Pe insula Nazino, chiar de a doua zi după debarcarea deportaţilor apar primele zvonuri despre cadavre tăiate şi carne de om friptă şi consumată. Primul caz de ucidere dovedită urmată de acte de canibalism nu a fost stabilit, se pare, decât la 29 mai. Cei trei vinovaţi – tineri recidivişti de 20 până la 25 de ani – au fost arestaţi şi duşi la închisoare. Alţi trei canibali au fost arestaţi la 31 mai. Ei au recunoscut că au omorât un tânăr căruia i-au consumat apoi ficatul şi rinichii. » In mod pervers, deţinuţii antropofagi se refugiau în spatele justificării că în Codul Penal sovietic nu era trecută infracţiunea de canibalism, ei putând fi pedepsiţi doar daca se dovedea ca au omorat un om pentru a-l manca ceea ce era destul de dificil pentru ca si gardienii picau prost impreuna cu intregul sistem OGPU din zona. De aceea responsabilii locali au încercat să minimalizeze si banalizeze fenomenul. « Care a fost exact amploarea canibalismului la Nazino ? Chiar daca a lasat o impresie de nesters – cum dovedeste porecla larg atestata de insula a canibalilor- numarul dovedit al cazurilor decanibalism si de necrofagie nu a depasit cateva zeci. Unsprezece canibali au fost condamnati la moarte de către un tribunal extraordinar al OGPU »[4] Tipic sovietic, ţapii ispăşitori pentru eşecul de proporţii al acestor operaţiuni au fost găsiţi în rândul angajaţilor locali ai OGPU care au primit sancţiuni modice.
Pentru Werth « Aceste evenimente luminează în primul rând ucigătoarea punere în practică a unei utopii : cea a unei vaste acţiuni de inginerie socială, a unei planificări birocratice şi poliţieneşti vizând curăţirea şi purificarea anumitor spaţii sovietice – şi în special a oraşelor – de elemente declasate şi socialmente dăunătoare, prin deportarea lor în zone – pubele din Siberia. » Intr-un astfel de regim cuvintele lui Tzvetan Todorov îşi dovedesc întreaga lor putere de iradiere a adevărului Aici nu moartea îşi găseşte un sens, ci viaţa nu mai are nici o valoare. Moartea era normala, nu viata in plin stalinism. In plus, comunismul a reuşit performanta să deschidă cea mai întunecată cutie a Pandorei, provocând apariţia canibalismului, una din practicile cele mai sordide ale umanităţii.
[1] Apărut la Editura Polirom, Iaşi, 2008 în traducerea lui Mihai Ungurean, Aliza Ardeleanu, Gabriela Ciubuc.
[2] Expresie nefericit aleasă de traducător căci adverbul global nu are grade de comparaţie…Ceva ori este global ori nu este
[3] op.cit., pag 34
[4] pag.132-133
1 comment