Carti Memorii jurnale Recomandat

A World Apart, de Gustav Herling

Grudziński”A World Apart”, de Gustav Herling – Mirajul normalităţii

Anne Applebaum a reţinut în volumul „Voices of Gulag” pe care l-a editat la Yale Univeristy Press şi o mărturie poloneză deosebit de interesantă, pe care o foloseşte de altfel de-a lungul  monumentalei sale cărti „Gulagul. O istorie”. Gustav Herlig Grudziński a fugit din zona ocupată de Germania nazistă, activând în rezistenţa anticomunistă din Polonia Orientală, fiind cofondator al grupului de rezistenţă Polska Ludowa Akcja Niepodległościowa (PLAN), curierul organizaţiei pentru zona Lvovului; a fost prins de NKVD în anul 1940 şi trimis în mai multe lagăr din Gulag, situate lângă Arhangelsk, port la Marea Albă, în apropierea Cercului Polar. Din fericire pentru el, a stat acolo doar doi ani, căci în 1942 a reuşit să se înroleze în Armata generalului Anders, în urma acordurilor Sikorski-Majski între URSS şi guvernul aflat în exil la Londra, şi să părăsească raiul sovietic prin Persia. Totuşi, observaţiile lui sunt foarte pertinente şi exacte, ele fiind expuse pe larg în volumul „A World Apart” apărut prima dată în 1951 (sau „Un monde a part” Editions Gallimard, Paris, 1995).

Chiar dacă volumul a apărut cu un deceniu înaintea cărţilor lui Soljeniţîn nu a zguduit lumea occidentală, având în vedere că era scris de un polonez reacţionar. Herlig a luptat în Africa de Nord şi apoi în Italia, la Monte Cassino, unde au fost implicate atât trupe engleze, americane cât şi cele australiene, ale francezilor si polonezilor liberi, rămânând după terminarea celui de al Doilea Război Mondial în Occident, logic, evitând să se întoarcă în Polonia până când aceasta nu a mai fost populară (s-a întors acasă abia în 1991). Cartea lui a apărut doar în samizdat-ul polonez, iar Adam Michnik, celebrul disident şi scriitor polonez, citind-o la 15 ani, avea să fie profund cutremurat, scriind că după lectura ei: „toată propaganda comunistă s-a prefăcut în cenuşă. Mi-am dat seama că zi de zi, la şcoală, în ziare şi cărţi, mă minţeau neîncetat.

300px-Gustaw_Herling-Grudzinski_2În anul 1947, Gustav Herlig Grudziński a fondat revista politică şi culturală Kultura, scrisă în limba polonă, apărută iniţial la Roma, iar între 1952-55 a lucrat la Radio Europa Liberă la sediul de la Munchen. În Italia s-a stabilit definitiv la Napoli, căsătorindu-se cu una din fiicele lui Benedetto Croce, scriind şi pentru ziarul italian Tempo Presente condus de Nicola Chiaromonte şi Ignazio Silone. În anul 2000, anul morţii sale, i-a fost decernat titlul de doctor honoris causa al cele mai prestigioase universităţi polone, Universitatea Jagellonă din Cracovia.

Gustav Herling Grudziński a descris foarte exact o instituţie absolut ciudată a Gulagului: casa de oaspeţi (pe care umorul carceral o mai numea şi staţiune de vacanţă), care demonstrează atât ceea ce înţelegeau autorităţile prin umanismul sovietic, cât şi perversitatea deosebită dezvoltată şi nuanţată neîncetat. Într-adevăr, era vorba despre o casă adevărată, cu camere curate, cu mobilier, veselă, lenjerie unde avea loc marea întâlnire între zek şi omul liber. Pentru a ajunge să-şi viziteze soţul sau fiul, femeia liberă trebuia să fie cu adevărat extrem de încăpăţânată şi/sau îndrăgostită, mai mult, să aibă un cazier politic virgin căci „NKVD trateaza ofensele politice precum bolile contagioase”.

Sistemul birocratic sovietic permitea chipurile o astfel de vizită în fiecare an, însă obstacolele ridicate erau fantastice, anume menite a descuraja contactul cu un duşman al poporului. Însă dacă scopul declarat al vizitei era acela de a cere divorţul de elementul dubios şi decăzut din drepturi, într-o clipită, nu mai exista nici o barieră. Multe soţii au sucombat acestei presiuni totalitare care se amesteca până şi în aşternuturile oamenilor  (a se vedea şi politica pro-natalistă a lui Nicolae Ceauşescu care ţintea şi la această dimensiune delicată a vieţii de cuplu) şi ceea ce trebuia să fie o întâlnire intimă, de trei zile, se putea transforma foarte rapid doar într-una de câteva ore (Nu mai pot trăi aşa), în care soţii se puneau de acord asupra divorţului şi altor detalii tehnice. Uneori detinuţii, din disperare, recurgeau chiar la gesturi extreme după astfel de întâlniri ratate: sinuciderea.

180px-Gustaw_Herling_-_A_World_Apart_coverÎnaintea fericitului eveniment, ambele părţi (soţia liberă şi zek-ul) erau obligate să semneze un angajament de confidenţialitate care presupunea ca cele văzute să rămână strict în amintirea omului liber, zekul obligându-se chipurile să nu dezvăluie soţiei condiţiile reale de viaţă din lagăr. Care însă nu erau chiar atât de greu de observat, având în vedere scheletul soţului sau brigăzile de deţinuţi care, în fiecare dimineaţa, plecau la lucru, în afara perimetrului, trecând prin dreptul casei de întâlniri care nu se afla în interiorul lagărului. O simplă mişcare a perdelei putea releva întreaga mizerie a condamnaţilor. O persoană normală îşi putea da seama cu uşurinţă că nici soţul nu era scutit de acest calvar chiar dacă autorităţile, într-o manieră tipic sovietică, încercau să camufleze realitate, îmbrăcându-l pe deţinut cu haine noi (care erau restituite după cele trei zile), oferindu-i în avans trei cartele de mâncare pentru cele trei zile (pâinea era mâncată imediat, iar supa dăruită amicilor), norocosul aşteptându-se ca soţia să vină cu mâncare de acasă.

Herlig Grudziński a observat efectul pervers al acestei momeli sau miraj de normalitate, căci acest contact cu lumea şi viaţa liberă producea şi mai multă durere deţinutului care beneficiase de ea, chiar dacă soţia nu cerea divorţul, căci exista o mare diferenţă între iluziile avute înaintea vizitei şi realitatea dură. „Iluziile aveau întotdeauna de suferit” notează Herlig Grudziński. Unii deţinuţi tineri, care reuşiseră să obţină astfel de vizite aveau frustrari de natură sexuală, având în vedere regimul de înfometare şi extenuare fizică. Mândria masculină îsi avea şi ea rolul ei. Iar băşcălia pe care o făceau uneori gărzile care supravegheau dintr-o cameră învecinată, separată de camera conjugală doar de un perete subţire, adâncea criza. Fiind străin, nu a avut astfel de iluzii conjugale: „Am ajuns la concluzia că dacă speranţa poate fi ultimul reazem în viaţa, uneori se poate transforma într-un chin de nesuportat.”

Articole similare

Totul despre chimie: ”Unchiul Tungsten”, de Oliver Sacks

Jovi Ene

Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu, de Norman Davies (III)

Codrut

Floarea deșertului: călătoria extraordinară a unei nomade din deșert, de Waris Dirie și Cathleen Miller

Andreea Andrusca

1 comment

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult