Interviu

”M-a fascinat zona bizarului şi a inexplicabilului pentru că îl pune pe cititor pe gânduri” (interviu Andrei Panțu)

Andrei Panţu a debutat în 2019 cu un volum de proză scurtă, „Tonomatul”, apărut în colecţia 821.135.1 Scriitori români contemporani, coordonată la Editura Humanitas de Andreea Răsuceanu. Volumul s-a bucurat de aprecierea publicului încă de la lansare și a venit cu un suflu nou pe piața editorială românească prin tematică și scriitura clară, care, paradoxal, abordează de cele mai multe ori zone și subiecte bizare, deseori greu sau imposibil de explicat. Andrei a răspuns câtorva întrebări legate de scris, scriitori și povestirile din ”Tonomatul”, care sper să constituie un motiv în plus să citiți cartea, asta dacă nu ați citit-o deja. (mai mult…)

”Iona e foarte aproape de condiția omului modern” (interviu Ioana Pârvulescu)

'Prevestirea', romanul Ioanei Pârvulescu, apărut la Editura Humanitas, mi-a prilejuit una dintre cele mai frumoase și mai interesante lecturi din ultima vreme. Inspirată din lumea și vremurile profeților Bibliei, cartea reușește să creeze o lume plină de culori și de mirosuri, de pasiuni și de înțelepciune, de suferințe și de credință. Profetul Iona și personajele care îl înconjoară, imaginate de scriitoare, prind viață în ochii și sufletele cititorilor, ne devin tovarăși într-o călătorie imaginară și ne sunt contemporani prin întrebările și speranțele lor perene. Într-o săptămână foarte aglomerată de lansări și dialoguri cu publicul, scriitoarea a avut amabilitatea să răspundă la câteva din întrebările mele. Dialogul a fost și el pasionant și sper să fie încă o invitație spre citirea acestei cărți deosebite. (mai mult…)

”Școala, prin dascăli dăruiți meseriei, formând copiii de azi, poate salva societatea de mâine” (interviu cu Marius Albert Neguț)

”Cerberus” este volumul cu care Marius Albert Neguț debutează la Editura Polirom, în cadrul Colecției Ego.Proză, după mai multe romane publicate la Libris Editorial. După ce l-am citit la rândul meu și am scris câteva impresii despre ”Cerberus”, am stat îndelung de vorbă cu autorul acestuia (online, respectând distanțarea socială!) și l-am descusut în privința ideilor de bază ale noului său roman. Îi mulțumesc și vă invit să îl citiți! -Cel mai recent roman al tău, ”Cerberus”, folosește ca titlu o creatură mitologică grecească. Te-ai gândit de la început la acest nume sau acesta a venit pe parcursul scrierii romanului? Părerea mea este că la un roman titlul trebuie să reprezinte - pe cât posibil - chintesența acestuia. În cazul particular al Cerberus, animalul mitologic cu pricina, paznic fiind la porțile Hadesului, nu permite evadarea din acel loc. Ei bine, așa își percepe inițial tatăl Mara - eroina romanului: „Modul în care îi îngrădea libertatea, o făcea să-l compare cu șarpele Kaa, cel care-i promite lui Mowgli câte în lună și-n stele, în timp ce-l imobilizează.” Prea târziu, din păcate, fata conștientizează bunele intenții ale tatălui său: „Naivă, ca orice copil dornic de libertate, se crezuse închisă în iad. Viața-i demonstrase contrariul: tatăl - ca orice părinte responsabil -, din dragoste și înțelegere a traiului și naturii oamenilor, își asumase, într-adevăr, misiunea de cerber, dar nu pentru a o ține captivă în iad, ci pentru a o feri să pătrundă în el.” Ca să răspund și la restul întrebării, da, titlul romanului a fost fixat de la bun început. -Cum a apărut ideea acestui roman și care au fost pașii care te-au condus spre Colecția Ego.Proză a Editurii Polirom? Romanul s-a născut din experiență personală. Sunt tată a două fete; cea mare având vârsta Marei. Prin urmare, trebuie să recunosc că trăirile lui Albert - tatăl Marei - îmi aparțin, lăsându-vă pe dumneavoastră să estimați resursele emoționale consumate în decursul creației... În privința Polirom, profit de interviu pentru a răspunde celor care m-au întrebat cum am reușit să public la această editură prestigioasă: Ei bine, pur și simplu trimițând manuscrisul pe mail. Îndrăznesc să postez aici un link spre un interviu al domnului Lucian Dan Teodorovici, coordonatorul colecției Ego.Proză, interviu pe care îl consider lămuritor asupra procesului de selecție, urând, totodată, succes celor dornici de a fi publicați. -Știu, în privința romanelor tale anterioare, că puneai prietenii și cititorii tăi să aleagă coperta din mai multe idei avute de tine sau de graficieni. Este cazul și acestui roman? Într-adevăr, la romanele publicate anterior Cerberus am ales copertele împreună cu cititorii. La Cerberus, lucrurile au stat altfel. Din propunerile domnului Radu Răileanu - un adevărat artist - am ales una, iar aceasta a fost supusă aprobării colectivului de redacție. -Care crezi că este cititorul ideal pentru ”Cerberus”? Cerberus este un semnal de alarmă destinat atât părinților, cât și adolescenților. Este un îndemn de depășire a conflictului dintre generații prin dialog și înțelegere reciprocă. Prin Cerberus nu îmi doresc să sperii, ci să…

„Am început jocul de-a literatura în copilărie, mult înainte să învăţ să citesc” (dialog cu Mihail Vakulovski)

Personalitate complexă și personaj fascinant, atipic, fermecător. Unul din cei mai de succes reprezentanți ai literaturii române contemporane. poVestaș, istoric, rockman (adică scriitor de rockmane). Hâtru, jovial, mereu tânăr în spirit și exprimare. Câteva din cuvintele și lucrurile care-l caracterizează pe Mihail Vakulovski, invitatul nostru de astăzi și autorul volumului ”Tata mă citește și după moarte”, apărut la Editura Humanitas, pe care nu ai cum să nu-l simți ca pe un frate mai mare pe care-ai sta să-l asculți povestind vara, în curtea casei, șezând pe pământ cu o strachină de cireșe în brațe și imaginându-ți călătorii minunate pe care el știe ce face și cum face ca ele să ia naștere. Tudor-Costin Sicomaș: Îmi încep orice interviu cu o întrebare standard – care a fost parcursul lui Mihail Vakulovski de la om la artist, la scriitor? (mai mult…)

„Convingerea mea – scrisul implică totuși un fel anume de a trăi” (interviu Ioana Bradea)

Pe Ioana Bradea am cunoscut-o grație romanului „Băgău”, reeditat la Editura Humanitas; chiar și după ce l-am citit, îmi rămâneau o seamă de întrebări, pe care am ținut să i le adresez direct. Oare nu e acesta visul oricărui cititor? Să ia pe nepusă masă autorul, ca să să-i înțeleagă scopurile, tendințele și aspirațiile.  Și dacă mă așteptam să descopăr o autoare modestă, retrasă din spațiul public, iată că am avut parte de o discuție antrenantă și energică, pe care sper să o savurați pe îndelete. (mai mult…)

”Literatura şi filosofia s-au născut împreună” (interviu Walther Alexander Prager)

Filosof de formație și profesie, Walther Alexander Prager și-a dedicat în ultimii ani o mare parte din timp încercărilor literare în genuri diferite. 'Pelerinul' care apare acum în colecția 'Avanpost Proză' a Editurii Paralela 45 este o carte concentrată și absorbantă, ai cărei eroi sunt în permanentă căutare a sensului vieții și a descoperirii de sine. Scriitorul a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor noastre și a rezultat un dialog interesant despre distanțare și izolare, despre literatură și filosofie, despre credință, rolul și sensul ei în lumea de astăzi. -Să începem cu întrebarea de sezon - cum treceți și cum vă petreceți perioada de 'distanțare socială'? (mai mult…)

”Traducătorii sunt scriitori mai buni de literatură” (interviu cu traducătoarea Alexandra Turcu)

Alexandra Turcu este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, fiind licențiată în literatură universală și comparată și limba și literatura engleză. A urmat la aceeași facultate programul de masterat Istoria Imaginilor – Istoria Ideilor. Scrie poezie, traduce poezie și proză din limba engleză. Cea mai recentă traducere a sa (de care am cunoștință) este reprezentată de excelentul roman ”Gândește-te că nu mai sunt”, de Adam Haslett, în curs de apariție la Editura Paralela 45. De la acest volum, am plecat la construirea unor întrebări despre traducere, rutina traducătorului și modalitatea în care se împacă, dacă o face, cu autorul și cartea traduse. Mulțumim, Alexandra Turcu, pentru amabilitatea de a ne răspunde atâtor întrebări! (mai mult…)

”Am luat absurdul cotidian şi l-am combinat cu fantasticul” (interviu Liviu Drugă)

Cel mai recent volum al lui Liviu Drugă a apărut chiar în această lună, la Editura Paralela 45. ”Jurnalul unui căpcăun român” continuă conceptul de literatură aberantastică, început odată cu ”Ceasornicarul dansator”, volumul său din 2012, având ca personaj central un căpcăun, care trăiește și este acceptat în lumea oamenilor și ne oferă această experiență prin intermediul propriului jurnal. Eram curios cum vede Liviu Drugă evoluția scrierilor sale și cum poate explica această literatură modernă și, în același timp, inedită, pe care o promovează, așa că l-am luat la întrebări. Mulțumim pentru răspunsurile detaliate! -Liviu, după ”Ceasornicarul dansator”, iată că a venit ”Jurnalul unui căpcăun român”. De unde această aplecare pentru ”literatura aberantastică”? Pentru mine, a face literatură din reprezentarea realităţii exact aşa cum se arată nu va fi de ajuns niciodată. Deci am luat absurdul cotidian şi l-am combinat cu fantasticul. Atât aberantul / absurdul, cât şi fantasticul nu pot exista decât alături şi în comparaţie cu normalitatea, cu firescul vieţii. Nu poţi să extinzi un teritoriu, dacă nu cunoşti în profunzime resursele spaţiului pe care îl ai in posesie. Aşa cum nici nu îl poţi extinde, dacă nu stăpâneşti cum trebuie uneltele din dotare. Poate sună preţios, dar aberantasticul e o modalitate de a explora lumea din alte unghiuri. Aberantasticul e o cale spre cunoaştere. Însă trebuie să ai un minim de antrenament intelectual pentru te bucura de propunerea mea şi o mare deschidere către ludic şi umor. Să îţi răspund totuşi şi la întrebarea ta de unde vine această aplecare către ”literatura aberantastică”: dintr-o reverenţă în faţa imaginaţiei.   -Am mai discutat despre acest concept – ”literatura aberantastică”, dar au trecut de atunci peste șase ani. Ai avut precursori, dar ai spus că te și diferențiezi de aceștia. Cum privești acest subiect după atâta timp? S-au inspirat și alți autori de la tine? Ce ecou a avut acest concept? După atâta timp, subiectul a rămas neschimbat. Conceptul nu a avut aproape niciun ecou. Şi nici nu avea cum să aibă după puţinele recenzii pe care le-a primit ”Ceasornicarul dansator”. Mi s-a spus de la început că nu va avea priză imediat conceptul, nici eu nu mă aşteptam să aibă... Trăim doar într-o lume mulţumită cu lucruri tot mai banale de la o zi la alta. Glumiţele şi jocurile facile de cuvinte au ajuns azi dovezi de mare profunzime. Explozia de seriale tv contribuie la gânditul ”în serie”. Ce încerc eu prin scrisul meu este tocmai să ucid cu sânge rece şi programatic gândirea-în-serie.    -Cum se scriu textele aberantastice? Vin de la sine sau se lucrează mult și ”chinuit” asupra lor? Văzut din afară, s-ar putea crede că amestecul absurd-fantastic oferă o libertate de mişcare narativ-stilistică foarte mare. Aşa este, iar lucrul acesta îmi creează mereu un sentiment de mare bucurie. Însă, în acelaşti timp, este vorba şi de un incredibil efort de ordonare, de structurare a scenelor şi a ideilor. Unele vin gata aranjate, pentru altele trebuie să alerg înainte şi înapoi, adăugând sau anulând detalii. ”Chinul” intervine…

”Poezia mea e o țară cu patru anotimpuri” (interviu Olga Ștefan)

Zilele trecute, am citit volumul ”Civilizații”, cea mai recentă carte de poezie pe care a publicat-o Olga Ștefan, chiar zilele astea, la Editura Paralela 45. Descoperind o poezie îndrăzneață, am vrut să aflu mai multe lucruri despre ce au reprezentat sentimentele și munca din spate, iar tânăra autoare a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva dintre întrebările directe (și inconștiente, și amatoare) pe care le-am pus: -Bună, Olga! Pentru introducere, te-aș ruga să povestești cititorilor noștri cum a început legătura ta cu poezia. Când ai publicat prima poezie? Bună ziua și mulțumesc pentru invitație și pentru interesul acordat „artei” mele, care s-a întâmplat să fie de foarte devreme poezia. Poate suna neverosimil, dar am publicat pentru prima dată poezie în 1997, într-o revistă literară care apărea în Hunedoara, orașul meu natal. Terminasem în acel an clasa a doua și nu împlinisem încă nouă ani. Părinții mei erau amândoi buni cititori de literatură, oameni care gustau și înțelegeau poezia, așa că am avut norocul unui sprijin necondiționat și constant din partea lor, menținut cu entuziasm și o căldură pe care am crezut, eronat, că o voi găsi în toți oamenii, de-a lungul tuturor perioadelor prin care poate trece un foarte tânăr poet: de la efluvii de inspirație, soldate cu mici plachete „de copilărie”, pe care tot „dintr-o copilărie” (a maniei reinventării) le-am renegat, până la perioade lungi de nescriere, frustrante, transformate, mai ales în adolescență, în anxietăți, melancolii, tristeți fără obiect. Am întâlnit încă de foarte mică toate tipologiile fantastice ale florei și faunei lumii literare, precocitatea mea are, pentru mine, un caracter dual: a fost, în mod egal, un noroc și o neșansă. -De unde această ”furie” împotriva civilizațiilor, de dezamăgire față de civilizațiile prezentului? Mai ales că vorbim mai ales despre o poezie a renașterii, unde există multe versuri de dragoste. Aș preciza că pluralul (voit ambiguu) din titlu este de fapt un substantiv articulat hotărât: civilizatul - civilizații, iar nu pluralul nearticulatului „civilizație”. Civilizația este contextul, pretextul, dacă vreți, pentru a scrie despre cei care o populează. Există în acest volum multe poeme-portret, poeme „fișă biografică” sau „studiu de caz”, inspirate de oameni care m-au fascinat și pe care viața sau propria-mi vină m-a obligat să mi-i imaginez mai mult și să îi cunosc puțin sau deloc.  Ei sunt „civilizații” mei. Altfel, eu sunt o poetă al cărei verb e destul de întunecat și o persoană asumat retrasă. Volumul acesta e un volum al speranței, mai deschis spre „alter” decât celelalte și da, e un volum în care am scris și despre dragoste, însă nu doar despre iubirea-pasiune disecată masochist în volumele trecute, ci și despre grijă, iubire care crește frumos, afecțiunea nepieritoare pentru cei care nu mai sunt, despre milă și compasiune, prietenie și vârstele ei, ale prieteniei, înțelegere și uimire în fața frumuseții. Furia e echilibrată aici de sensuri care mi-au ghidat maturizarea umană și literară. -Ești ecologistă? Te întreb asta pentru că, din punctul meu de vedere, poezia ta pare și una de revoltă față de…

”Personajul meu e un bărbat care alege să se înfrunte cu luciditate și autoironie” (interviu Sorin Delaskela)

Am citit ”Destrămare”, volumul publicat în 2019, la Editura Paralela 45, de către Sorin Delaskela, cu un interes din ce în ce mai mare, pe măsură ce parcurgeam paginile. Mi se părea atât extrem de personal, cât și un jurnal pe care îl poate ține orice bărbat de peste 40 de ani, care are o viață normală. Normală însemnând trecerea prin mai multe povești de dragoste, printr-o căsnicie și un posibil divorț, printr-o criză a vârstei mijlocie. M-am simțit în toate momentele în roman, deși n-am trecut nici prin divorț, nici prin depresia personajului principal. Câteva dintre întrebările pe care mi le-am pus au acum răspuns prin amabilitatea autorului, care a răspuns prompt și sincer la acestea: -Când ați scris Destrămare, ați avut senzația în vreun moment că scrieți romanul în care se vor regăsi toți bărbații? Nu, nici vorbă. Scriind Destrămare, dominantă a fost senzația că pierd pentru totdeauna o lume, propria lume - un spațiu vechi, surâzător, cunoscut, solar și protector ca un cocon, străluminat de vigoare, mătăsos -, și că mă îndrept spre un teritoriu totalmente obscur. Scriind, am avut tot timpul sentimentul că nu fac decât să consemnez un declin, să notez sfârșitul acestei lumi strict personale. Vocea din Destrămare e a unui personaj crepuscular. -Personajul dvs. s-a plafonat odată cu vârsta. Este o caracteristică tipic masculină? Personajul meu, la suprafață, e mai amorțit și pare probabil un Blazat. Dar să privim mai atent: își asumă deziluziile, spaimele și erorile, ceea ce îi dă totuși un anume eroism. E un bărbat care alege să se înfrunte cu luciditate și autoironie. Seamănă cu Mickey Rourke din The Wrestler. E un tip care nu se lasă doborât ușor. -Există, în cazul acestor persoane, șansa de a renaște, de a se trezi? Sau se vor resemna, vor capitula, vor intra în depresie? Cum nu aș vrea să dau răspunsuri elaborate, lipsite de naturalețe și fără risc, spun că depresia e cumva inevitabilă. Nu suntem florile soarelui și nici fiorduri de măreție rece. Ce e depresia dacă nu o mai domoală sau mai intensă experiență a vidului (tocmai recitesc Clopotul scufundat, sunt prin preajma subiectului)? Depresia e o formă de a mângâia abisul. -Considerați personajul dvs. mai apropiat de Jünger sau de Bukowski, doi scriitori menționați în volum? L-am vrut plasat mai aproape de Bascombe, de Angstrom sau de Eric Packer al lui De Lillo, dar recunosc că, pe alocuri, seamănă mai degrabă cu Chinaski, fără să aibă, evident, strălucirea seducătoare a  lui Chinaski.  -Filip, personajul-narator al romanului, caută să se justifice în ceea ce gândește și așterne pe hârtie (el spune că își asumă că ceea ce scrie poate fi considerat ”fragmentar și confuz”). De ce a simțit el nevoia să facă asta? Când îți previi cititorul în felul acesta, o faci pentru a-l placa: dacă e cumva dezamăgit, tu l-ai avertizat să nu-și facă mari iluzii. -De ce Filip nu are și un nume de familie (de fapt, este ascuns sub inițiala M.)? Mirtić. -Plecând de la întrebarea…