Interviu

”Traducătorii sunt scriitori mai buni de literatură” (interviu cu traducătoarea Alexandra Turcu)

Alexandra Turcu este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, fiind licențiată în literatură universală și comparată și limba și literatura engleză. A urmat la aceeași facultate programul de masterat Istoria Imaginilor – Istoria Ideilor. Scrie poezie, traduce poezie și proză din limba engleză. Cea mai recentă traducere a sa (de care am cunoștință) este reprezentată de excelentul roman ”Gândește-te că nu mai sunt”, de Adam Haslett, în curs de apariție la Editura Paralela 45. De la acest volum, am plecat la construirea unor întrebări despre traducere, rutina traducătorului și modalitatea în care se împacă, dacă o face, cu autorul și cartea traduse. Mulțumim, Alexandra Turcu, pentru amabilitatea de a ne răspunde atâtor întrebări! (mai mult…)

”Am luat absurdul cotidian şi l-am combinat cu fantasticul” (interviu Liviu Drugă)

Cel mai recent volum al lui Liviu Drugă a apărut chiar în această lună, la Editura Paralela 45. ”Jurnalul unui căpcăun român” continuă conceptul de literatură aberantastică, început odată cu ”Ceasornicarul dansator”, volumul său din 2012, având ca personaj central un căpcăun, care trăiește și este acceptat în lumea oamenilor și ne oferă această experiență prin intermediul propriului jurnal. Eram curios cum vede Liviu Drugă evoluția scrierilor sale și cum poate explica această literatură modernă și, în același timp, inedită, pe care o promovează, așa că l-am luat la întrebări. Mulțumim pentru răspunsurile detaliate! -Liviu, după ”Ceasornicarul dansator”, iată că a venit ”Jurnalul unui căpcăun român”. De unde această aplecare pentru ”literatura aberantastică”? Pentru mine, a face literatură din reprezentarea realităţii exact aşa cum se arată nu va fi de ajuns niciodată. Deci am luat absurdul cotidian şi l-am combinat cu fantasticul. Atât aberantul / absurdul, cât şi fantasticul nu pot exista decât alături şi în comparaţie cu normalitatea, cu firescul vieţii. Nu poţi să extinzi un teritoriu, dacă nu cunoşti în profunzime resursele spaţiului pe care îl ai in posesie. Aşa cum nici nu îl poţi extinde, dacă nu stăpâneşti cum trebuie uneltele din dotare. Poate sună preţios, dar aberantasticul e o modalitate de a explora lumea din alte unghiuri. Aberantasticul e o cale spre cunoaştere. Însă trebuie să ai un minim de antrenament intelectual pentru te bucura de propunerea mea şi o mare deschidere către ludic şi umor. Să îţi răspund totuşi şi la întrebarea ta de unde vine această aplecare către ”literatura aberantastică”: dintr-o reverenţă în faţa imaginaţiei.   -Am mai discutat despre acest concept – ”literatura aberantastică”, dar au trecut de atunci peste șase ani. Ai avut precursori, dar ai spus că te și diferențiezi de aceștia. Cum privești acest subiect după atâta timp? S-au inspirat și alți autori de la tine? Ce ecou a avut acest concept? După atâta timp, subiectul a rămas neschimbat. Conceptul nu a avut aproape niciun ecou. Şi nici nu avea cum să aibă după puţinele recenzii pe care le-a primit ”Ceasornicarul dansator”. Mi s-a spus de la început că nu va avea priză imediat conceptul, nici eu nu mă aşteptam să aibă... Trăim doar într-o lume mulţumită cu lucruri tot mai banale de la o zi la alta. Glumiţele şi jocurile facile de cuvinte au ajuns azi dovezi de mare profunzime. Explozia de seriale tv contribuie la gânditul ”în serie”. Ce încerc eu prin scrisul meu este tocmai să ucid cu sânge rece şi programatic gândirea-în-serie.    -Cum se scriu textele aberantastice? Vin de la sine sau se lucrează mult și ”chinuit” asupra lor? Văzut din afară, s-ar putea crede că amestecul absurd-fantastic oferă o libertate de mişcare narativ-stilistică foarte mare. Aşa este, iar lucrul acesta îmi creează mereu un sentiment de mare bucurie. Însă, în acelaşti timp, este vorba şi de un incredibil efort de ordonare, de structurare a scenelor şi a ideilor. Unele vin gata aranjate, pentru altele trebuie să alerg înainte şi înapoi, adăugând sau anulând detalii. ”Chinul” intervine…

”Poezia mea e o țară cu patru anotimpuri” (interviu Olga Ștefan)

Zilele trecute, am citit volumul ”Civilizații”, cea mai recentă carte de poezie pe care a publicat-o Olga Ștefan, chiar zilele astea, la Editura Paralela 45. Descoperind o poezie îndrăzneață, am vrut să aflu mai multe lucruri despre ce au reprezentat sentimentele și munca din spate, iar tânăra autoare a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva dintre întrebările directe (și inconștiente, și amatoare) pe care le-am pus: -Bună, Olga! Pentru introducere, te-aș ruga să povestești cititorilor noștri cum a început legătura ta cu poezia. Când ai publicat prima poezie? Bună ziua și mulțumesc pentru invitație și pentru interesul acordat „artei” mele, care s-a întâmplat să fie de foarte devreme poezia. Poate suna neverosimil, dar am publicat pentru prima dată poezie în 1997, într-o revistă literară care apărea în Hunedoara, orașul meu natal. Terminasem în acel an clasa a doua și nu împlinisem încă nouă ani. Părinții mei erau amândoi buni cititori de literatură, oameni care gustau și înțelegeau poezia, așa că am avut norocul unui sprijin necondiționat și constant din partea lor, menținut cu entuziasm și o căldură pe care am crezut, eronat, că o voi găsi în toți oamenii, de-a lungul tuturor perioadelor prin care poate trece un foarte tânăr poet: de la efluvii de inspirație, soldate cu mici plachete „de copilărie”, pe care tot „dintr-o copilărie” (a maniei reinventării) le-am renegat, până la perioade lungi de nescriere, frustrante, transformate, mai ales în adolescență, în anxietăți, melancolii, tristeți fără obiect. Am întâlnit încă de foarte mică toate tipologiile fantastice ale florei și faunei lumii literare, precocitatea mea are, pentru mine, un caracter dual: a fost, în mod egal, un noroc și o neșansă. -De unde această ”furie” împotriva civilizațiilor, de dezamăgire față de civilizațiile prezentului? Mai ales că vorbim mai ales despre o poezie a renașterii, unde există multe versuri de dragoste. Aș preciza că pluralul (voit ambiguu) din titlu este de fapt un substantiv articulat hotărât: civilizatul - civilizații, iar nu pluralul nearticulatului „civilizație”. Civilizația este contextul, pretextul, dacă vreți, pentru a scrie despre cei care o populează. Există în acest volum multe poeme-portret, poeme „fișă biografică” sau „studiu de caz”, inspirate de oameni care m-au fascinat și pe care viața sau propria-mi vină m-a obligat să mi-i imaginez mai mult și să îi cunosc puțin sau deloc.  Ei sunt „civilizații” mei. Altfel, eu sunt o poetă al cărei verb e destul de întunecat și o persoană asumat retrasă. Volumul acesta e un volum al speranței, mai deschis spre „alter” decât celelalte și da, e un volum în care am scris și despre dragoste, însă nu doar despre iubirea-pasiune disecată masochist în volumele trecute, ci și despre grijă, iubire care crește frumos, afecțiunea nepieritoare pentru cei care nu mai sunt, despre milă și compasiune, prietenie și vârstele ei, ale prieteniei, înțelegere și uimire în fața frumuseții. Furia e echilibrată aici de sensuri care mi-au ghidat maturizarea umană și literară. -Ești ecologistă? Te întreb asta pentru că, din punctul meu de vedere, poezia ta pare și una de revoltă față de…

”Personajul meu e un bărbat care alege să se înfrunte cu luciditate și autoironie” (interviu Sorin Delaskela)

Am citit ”Destrămare”, volumul publicat în 2019, la Editura Paralela 45, de către Sorin Delaskela, cu un interes din ce în ce mai mare, pe măsură ce parcurgeam paginile. Mi se părea atât extrem de personal, cât și un jurnal pe care îl poate ține orice bărbat de peste 40 de ani, care are o viață normală. Normală însemnând trecerea prin mai multe povești de dragoste, printr-o căsnicie și un posibil divorț, printr-o criză a vârstei mijlocie. M-am simțit în toate momentele în roman, deși n-am trecut nici prin divorț, nici prin depresia personajului principal. Câteva dintre întrebările pe care mi le-am pus au acum răspuns prin amabilitatea autorului, care a răspuns prompt și sincer la acestea: -Când ați scris Destrămare, ați avut senzația în vreun moment că scrieți romanul în care se vor regăsi toți bărbații? Nu, nici vorbă. Scriind Destrămare, dominantă a fost senzația că pierd pentru totdeauna o lume, propria lume - un spațiu vechi, surâzător, cunoscut, solar și protector ca un cocon, străluminat de vigoare, mătăsos -, și că mă îndrept spre un teritoriu totalmente obscur. Scriind, am avut tot timpul sentimentul că nu fac decât să consemnez un declin, să notez sfârșitul acestei lumi strict personale. Vocea din Destrămare e a unui personaj crepuscular. -Personajul dvs. s-a plafonat odată cu vârsta. Este o caracteristică tipic masculină? Personajul meu, la suprafață, e mai amorțit și pare probabil un Blazat. Dar să privim mai atent: își asumă deziluziile, spaimele și erorile, ceea ce îi dă totuși un anume eroism. E un bărbat care alege să se înfrunte cu luciditate și autoironie. Seamănă cu Mickey Rourke din The Wrestler. E un tip care nu se lasă doborât ușor. -Există, în cazul acestor persoane, șansa de a renaște, de a se trezi? Sau se vor resemna, vor capitula, vor intra în depresie? Cum nu aș vrea să dau răspunsuri elaborate, lipsite de naturalețe și fără risc, spun că depresia e cumva inevitabilă. Nu suntem florile soarelui și nici fiorduri de măreție rece. Ce e depresia dacă nu o mai domoală sau mai intensă experiență a vidului (tocmai recitesc Clopotul scufundat, sunt prin preajma subiectului)? Depresia e o formă de a mângâia abisul. -Considerați personajul dvs. mai apropiat de Jünger sau de Bukowski, doi scriitori menționați în volum? L-am vrut plasat mai aproape de Bascombe, de Angstrom sau de Eric Packer al lui De Lillo, dar recunosc că, pe alocuri, seamănă mai degrabă cu Chinaski, fără să aibă, evident, strălucirea seducătoare a  lui Chinaski.  -Filip, personajul-narator al romanului, caută să se justifice în ceea ce gândește și așterne pe hârtie (el spune că își asumă că ceea ce scrie poate fi considerat ”fragmentar și confuz”). De ce a simțit el nevoia să facă asta? Când îți previi cititorul în felul acesta, o faci pentru a-l placa: dacă e cumva dezamăgit, tu l-ai avertizat să nu-și facă mari iluzii. -De ce Filip nu are și un nume de familie (de fapt, este ascuns sub inițiala M.)? Mirtić. -Plecând de la întrebarea…

”Eroina mea este nu doar femeie, ci şi evreică. Asupra ei se răsfrînge un dublu stigmat” (interviu Vasile Ernu)

Nu cred că există în eseistica, în literatura română a ultimilor ani o trilogie mai puternică și cu mai multă însemnătate decât Mica trilogie a marginalilor, semnată de Vasile Ernu. Am citit fiecare volum cu interes, cu multă curiozitate și dornic de a afla informații noi despre fiecare categorie de marginali despre care a scris  autorul ”născut în URSS”. Și da, există o mare doză de informații în aceste volume, așa cum există o mare doză de emoții și sentimente pe care le resimțim atunci când citim paginile. Am discutat cu Vasile Ernu, pe rând, despre primele două volume (despre Sectanții și despre Bandiții), așa că a venit, natural, și acest al treilea interviu, în care vorbim pe larg despre ultimul volum, ”Izgoniții”, apărut în 2019 în Colecția Ego-grafii de la Editura Polirom: -Inițial, volumul al treilea al trilogiei a avut un alt titlu, respectiv ”Izgoi-Jidî”. Ce te-a determinat să îl schimbi în ”Izgoniții”? Era un titlu de lucru. El corespundea foarte bine temei la care lucram, care era cuprinsă în cel de al treilea volum. „Izgoi” este termenul rusesc pentru cei excluși social, cei goniţi din cetate. Poate cel mai „declasat” grup social. „Izgoi” este persoana cu care nu vrea să aibă nimeni legătură, un soi de „ciumat”. Termenul „jidî” este termenul cu o puternică încărcătură negativă dată evreului. Este un termen rasist, dur, violent, care are o istorie complicată în limba rusă. „Jidî” este un stigmat greu de dus. Ambii erau termeni foarte dificili, cu încărcături speciale negative care necesitau multă atenţie, riscanţi. Cum cartea, printre altele, îşi propune să deconstruiască această imagine negativă, să arate cauzele acestui tip de violenţă socială, politică şi economică atunci am decis că e mai înţelept să caut o altă variantă. Aşa am ajuns la Izgoniţii care cumva conţine şi etimologic partea de „izgoi”, dar şi un element specific istoriei comunităţii evreieşti de care mă ocup: cei mereu goniţi, persecutaţi, alungaţi. Acum cred că e o decizie bună. Acum îmi place această alegere. -Cine sunt Sara și Aaron? Cât de reprezentativi sunt ei pentru societatea acelor timpuri? Ei sunt doi eroi care provin din aceeaşi familie, mediu, comunitate. Sunt doi fraţi, dar nu sunt gemeni chiar dacă trimite indirect la mitul veterotestamentar al acelui conflict dintre cei doi gemeni ai patriarhului Isaac, Iacov şi Esau. Practic cei doi sunt „milenialii” începutului de secol XX. Tema tinerilor de la început de secol XX mă interesează foarte mult. Cred că acolo a apărut o ruptură radicală între părinţi şi copii. Cumva încerc să descifrez şi această temă. În mediul evreiesc această ruptură se simte şi mai bine. O altă conexiune importantă este faptul că aceşti tineri sunt „copiii Pogromului”, cei care au fost martori al acestui măcel, au văzut cu ochii lor violenţa şi umilinţa la care sunt supuşi părinţii lor, comunitatea lor. Ei poartă „stigmatul Pogromului” şi caută un răspuns. Pe mine mă interesează nu doar cauzele fenomenului, ci şi această căutare, răspunsul pe care-l dau ei acestul fenomen violent, acestei nedreptăţi. Cît de…

”Scrisul este un arhipelag”. Taifas literar cu scriitorul Cătălin Dorian Florescu

Scriitorul Cătălin Dorian Florescu a lansat la București, în cadrul Târgului Gaudeamus 2019, primul său volum de proză scurtă în limba română, ”În buricul Pământului”, publicat de editura Humanitas, în traducerea Marianei Bărbulescu. Cătălin Dorian Florescu a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări pentru blogul Filme-carti.ro și îi mulțumesc din nou cu acest prilej. De asemenea, le mulțumesc reprezentanților Editurii Humanitas pentru intermediere și colaborare. -Am observat în romanele dvs și în volumul de proză scurtă ”În buricul Pământului” o predilecție pentru mediile marginale și pentru încercarea de a găsi miraculosul în viețile mărunte. Cum motivați această preferință? În general trebuie spus că nimeni nu e marginal, fiecare este important. În orice societate este foarte necesar de a nu se uita niciodată acest lucru. În literatura mea, 6 romane și o carte de povestiri, există aceste referințe, dar sunt minoritare. În romanul „Bărbatul care aduce fericirea” – un roman între Delta Dunarii si New York - povestesc despre emigrația europeană spre America de acum o sută și mai bine de ani. Mulți ajungeau în ghetoul emigrantilor și trăiau o viață „la margine”. Mulți reușeau să iasă din ea după câțiva ani și să-și construiască o viață mai bună. Așa s-a format fermentul culturii americane, prin astfel de biografii. Iar în cartea mea de povestiri „ În buricul pământului” apar pe lângă personaje autohtone și emigranți din Siria, Marocco, Brazilia. Dar trebuie spus că în aceste nouă povestiri toate personajele, și cele autohtone și cele străine, se găsesc într-o dilemă, într-o stradă fără ieșire. Deci, într-un fel, a te găsi în centrul și nu la periferia societății nu te ferește de marile întrebări ale existenței: Cum să îți găsești adevăratul rost în viață, fericirea, liniștea. Unde este acel loc, unde să te simți acasă? Cum să rămâi uman într-o viață care, prin amăgirile și presiunile exercitate, te poate dezumaniza? În rest însă, personajele mele sunt oameni „mici”, ca noi toți. Sunt oameni care își caută drumul în viață, drumul acesta îi duce des să călătorească între culturi și continente. Pentru marea istorie, aceea care vorbește numai despre regi și războaie, nu sunt importanți. Pentru acea istorie sunt cantitate neglijabilă, anonimi, care formează „poporul” unui dictator sau soldații unui general. Dar fiecare își are importanța lui nu numai pentru sine însuși, ci și pentru cei care îl iubesc, dar și pentru societate. A înțelege acest lucru înseamnă a-și recăpăta demnitatea și a o apăra. Soldatul de la graniță din povestirea ”Eu trebuie Germania” nu este marginal, ci un tânăr care dorește să plece în vest pe urmele fericirii, iar sirianul, care s-a pierdut în drumul sau spre Germania și pe care îl întâlnește noaptea poate fi văzut, cu o doză de depreciere, ca marginal pentru că așa sunt văzuți din păcate mulți emigranți. Personajele mele nu epatează prin rangul lor social, nu astfel de oameni mă interesează. Zaira însă, din romanul cu același nume sau Iacob din romanul „Iacob se hotărăște să iubească” sau tatăl din „Vremea Minunilor” lupta pentru supraviețuire și o…

„Mi-a fost uşor să mă îndrăgostesc de muzică” (interviu cu tenorul Alin Stoica)

Este unul dintre cei mai promiţători şi talentaţi artişti lirici români ai tinerei generaţii actuale. Este deja solist al Operei Naţionale din Bucureşti, unde îl puteţi urmări în roluri precum Turiddu din „Cavalleria Rusticana” de Pietr Mascagni, Don Jose din „Carmen” de Georges Bizet, Mario Cavaradossi din „Tosca” de Giacomo Puccini şi multe altele. În 2020, va fi Mario Cavaradossi în producţia cu „Tosca” de pe scena Gartnerplatztheater din Munchen. Stimaţi cititori, astăzi îl veţi cunoaşte pe tenorul Alin Stoica. Tudor Sicomaş: Întotdeauna îmi încep interviurile cu o întrebare oarecum standard. Alin Stoica, tenor. Cum aşa? Cum ai ajuns să abordezi aceasta carieră atât de frumoasă? Care a fost drumul lui Alin Stoica omul către Alin Stoica artistul? Alin Stoica: În primul rând, îți mulțumesc pentru invitația de a face acest interviu. Am crescut cu muzică bună într-un mediu frumos și mereu plin de informație. Mi-a fost ușor să mă îndrăgostesc de muzică. Totul a pornit de la colinde, cu fiecare an în care îi încântam pe ai mei, copil fiind, mă aducea și mai aproape de scopul meu în viață - acela de a cânta și încânta oamenii. Nașa mea a propus ca eu să iau lecții de muzică, așa că bunicii mei m-au sprijinit și m-au dus la Colegiul Național de Arte “Dinu Lipatti” din București, unde am întâlnit-o pe doamna Cristina Măgureanu. Atunci a fost un moment important pentru mine, pentru că de la mate-info am ajuns la muzică. Am fost bariton la început, apoi am luat hotărârea de a deveni tenor. Am decis să fac acest lucru după ce am ieșit din operația de apendicită. Îmi amintesc doar că la televizor era o știre despre faptul că Luciano Pavarotti a murit. Fără să mă dau mare sau să fac comparație între mine și un mare maestru, atunci am simțit că dacă un mare tenor ne-a părăsit, trebuie să se nască un altul... Așa am luat hotărârea de a deveni tenor, atunci am simțit să fac acest pas. Mi-a fost incredibil de greu la început, dar m-am luptat mult și pentru acest lucru îi mulțumesc domnului profesor Ionel Voineag care m-a susținut enorm și m-a ajutat. Trecerea de la Alin Stoica omul la Alin Stoica artistul se produce pe scenă când simt că îmi părăsesc statutul de muritor și devin nemuritor prin fiecare rol. Abordezi un repertoriu extrem de frumos, dar dificil din multe puncte de vedere. Spune-ne mai multe despre modul în care un artisti liric îşi alege rolurile. Nu știu cum își aleg ceilalți rolurile, știu că pe mine rolurile mă aleg și așa le pot personaliza indiferent dacă vorbim despre Alfredo din La Traviata, despre Rodolfo din Boema, despre Turiddu din Cavalleria Rusticana, despre Hamletul lui Franco Faccio, despre Cavaradossi din Tosca sau despre Don Jose din Carmen. Bineînțeles că pentru a aborda un anumit repertoriu trebuie să fii conștient de posibilitățile vocale și actoricești pe care le ai. E un drum greu, dar foarte frumos. Sunt anumite etape. Întâlnești un personaj, îl studiezi,…

”Nu poate exista poezie fără ca o parte importantă a poetului să nu fie în centrul acesteia” (Sjón, interviu, FILIT 2019)

Sjón a făcut senzație la FILIT Iași 2019, fiind unul dintre cei mai distinși și mai prietenoși invitați. Acest lucru s-a dovedit și la interviul pe care l-a acordat site-ului Filme-cărți.ro: deși programat pentru doar 20 de minute, a stat aproape o oră de vorbă cu noi, a fost binevoitor și înțelegător și, ulterior, ne-am revăzut pe străzile Iașului, unde admira arhitectura și căuta informații despre istoria locului și a țărilor românești. Romanele sale au apărut la Editura Polirom și Niculescu și ele au fost punctul de plecare în acest interviu plin de informații și de mărturisiri. -Câteva întrebări despre romanul-fabulă-parabolă, ”Vulpea albastră”, The Blue Fox, tradus în anul 2014 la Editura Polirom. Conform căror înclinații și trăsături psihologice personale ați reușit acest miraculos melanj de mituri încărcate de mister, de iubire și devotament, de înțelegere subtilă a firii omenești și a naturii animale, totul învăluit într-o mantie de umor trist și înțelept? Mai pe scurt, “ce fel de om sunteți, domnule Sjón”? (mai mult…)

”Poezia nu este neapărat mai citită, dar este mai vizibilă în ultimii ani” (Andrei Zbîrnea, interviu, FILIT 2019)

Unul dintre invitații FILIT Iași 2019, Andrei Zbârnea este poet al noii generații, despre care știam că a scris la SemneBune.ro (de altfel, cu acea ocazie ne-am cunoscut internautic); el cochetează cu avangarda și cu experimentele literare, a publicat mai multe volume, este prezent și interesat de scena poeziei din București și din țară. Așa că, atunci când am discutat de un interviu chiar în ultima zi de FILIT, am convenit imediat că ar fi o idee bună și ne-am pus pe treabă, discutând aproape o oră despre cărțile sale, despre soarta poeziei românești și influencerii din această zonă, dar și despre festival sau cele mai bune volume ale anului. Îi mulțumesc pentru răspunsurile la întrebările mele și ale Raisei Beicu. -Salut, Andrei. Te știu drept poet, ai participat la Noaptea Albă a Poeziei la FILIT Iași, așa că te rog să ne spui care este legătura ta cu poezia.  Legătura mea cu poezia a început să se formeze la 13-14 ani, când eram îndrăgostit de o fată (căreia nu îi plăcea de mine, de altfel) și îi scriam poezii, crezând eu atunci că ești cumva deosebit; era vorba de poezii cu rimă, gen Bacovia, Eminescu. Această etapă a durat cam șapte ani, până la 21 de ani. Apoi, prin 2009, am început să caut pe Internet ce se scrie în poezia română contemporană. Primul poet pe care l-am descoperit a fost Marius Aldea, apoi au urmat Răzvan Țupa și  Sorin Despot și Claudiu Komartin, bineînțeles. În primă fază, cel mai mult m-a influențat Răzvan Țupa. (mai mult…)

”Multe idei dintre cele aflate în romanul meu sunt creația cititorului” (Ahmed Saadawi, interviu, FILIT 2019)

Atunci când din Irakul sfâșiat de războaie apare un scriitor ca Ahmed Saadawi și o carte stranie, puternică, greu de lăsat din mână la lectură și greu de uitat după aceea, aceasta este pentru majoritatea cititorilor lumii o surpriză. Și totuși poate că nu ar trebui să fim atât de surprinși. Cartea se numește ‘Frankenstein în Badgad’ și ea poartă și transmite durerea prezentului acestei țări, dar și talentul unui scriitor informat și sincronizat cu literatura modernă bună a lumii. În limba română, romanul lui Ahmed Saadawi a apărut în colecția ‘Ficțiune fără frontiere’ a Editurii Paralela 45, tradus din editia engleză de Cătălina Stanislav. Ahmed Saadawi a fost în acest an invitat la FILIT și a avut amabilitatea de a răspunde întrebărilor noastre. -Ce citiți? Care sunt genurile literare preferate? (mai mult…)