La double vie de Véronique (1991)
Regia: Krzysztof Kieslowski
Distribuția: Irène Jacob, Wladyslaw Kowalski, Halina Gryglaszewska
A vedea filmele lui Krzysztof Kieslowski este o experienţă specială acum, mai mult de două decenii de când a încetat să mai filmeze şi după ce, curând după aceea, a murit. Viaţa relativă scurtă a regizorului polonez (a murit la vârstă de 54 de ani) şi cariera tot destul de scurtă (mai puţin de două decenii) se transformă acum în legendă. Fiecare dintre filmele sale prezintă calitatea şi emoţia unui adevărat maestru al cinematografiei. „Viaţa dublă a lui Veronique” (sau „La double vie de Véronique” în limba franceză) este unul dintre cele mai cunoscute filme realizate la apogeul carierei sale cinematografice, între Decalog şi trilogia celor ‘Trei culori’. Cumva, ocupat cu viaţa mea personală, am pierdut filmul la vremea sa. Acum, în perspectiva vieţii şi a morţii regizorului, nu numai că rămâne o opera cinematografică remarcabilă, ci este îmbogăţită cu noi semnificaţii.
Destinul şi identitatea sunt cele două mari teme ale acestui film. Ai avut vreodată sentimentul că nu eşti singur sau chiar unic în Univers, că undeva sau poate într-un alt moment, un destin paralel este împărţit cu al tău? Aţi simţit vreodată că viaţă voastră nu este rezultatul propriilor dvs. decizii, că forţele superioare va manipulează viaţa, la fel cum un păpuşar îşi controlează marionetele? Dacă aţi simţit vreodată ceva de genul asta sau dacă înţelegeţi sau imaginaţi astfel de sentimente, povestea celor două tinere femei care trăiesc în două părţi diferite ale Europei, împărtăşind talente, sentimente şi destine, fără ca viaţă lor să intersecteze mai mult de câteva secunde, această poveste nu ar trebui să vi se pară deloc ciudată.
Filmele frumoase (şi cărţile, picturile şi lucrările muzicale de calitate) au straturi complexe de semnificaţii şi o multitudine de detalii care sunt dezvăluite privitorului, cititorului, ascultătorului. Acesta este exact cazul filmului „La double vie de Véronique”. Se pot folosi mai multe chei pentru a citi povestea. Există o lectură politică despre destinele paralele ale celor două femei care s-au născut şi trăiesc de cele două părţi ale cortinei care a împărţit Europa şi care tocmai se destrămase când a fost făcut filmul. Există o lectură filosofică despre destin şi despre controlorii destinului (marionetistul, scriitorul care creează personaje şi le hotărăşte destinele). Există o lectură religioasă cu simboluri multiple care cer să fie examinate atent, de la numele personajului principal (Veronica de pe Via Dlorosa, ‘adevărata icoană’) la muzică cântată, interpretată şi predată copiilor în timpul filmului.
Regizorul şi scenaristul au luat o decizie înţeleaptă povestind cele două destine unul după altul şi nu în paralel. Fiecare dintre scene include detalii care susţin temele centrale şi îşi au locul lor în ele, în unele cazuri legate de alte scene din povestea paralelă. Singură excepţie era povestea secundară despre sperjurul presupus al Veronicăi franceze, al cărui sens nu l-am putut descifra. Muzica joacă un rol important, deoarece cele două femei sunt muziciene, cântă şi predau muzică, o muzică care reflectă relaţia lor cu destinul şi cu Dumnezeu. La fel şi lumina îşi are rolul ei, în unele cazuri fiind manevrată de personaje. Oglinzile apar de asemenea în multe scene, uneori ca o reflectare a sinelui, în alte cazuri ca o poartă spre ‘cealaltă parte’, ca în povestirile lui Lewis Carroll. Nuanţele şi misterele urmăresc personajele şi spectatorii la orice colţ şi în orice moment.
Măiestria cinematografică a lui Kieslowski este însoţită de jocul actoricesc superb a lui Irène Jacob. Actriţa elveţiană este stranie şi frumoasă, sensibilă şi expresivă. Mă întreb de ce steaua ei a pălit după ce Kieslowski a încetat să facă filme şi de ce alţi regizori de film nu au ştiut să-i folosească mai bine frumuseţea şi talentul. Face parte din aceeaşi generaţie de actriţe franceze sau francofone că Juliette Binoche, de exemplu, dar carierele lor de după 1995 au fost atât de diferite. Ce păcat.
Sunt fericit că am descoperit „La double vie de Véronique”, chiar şi aşa, târziu. Este un film de văzut şi de revăzut.
