Carti

Trei cărți de istorie adevărată: ”Pianistul”, ”Eugenia” și ”Alo? Albert Einstein la telefon”

Am citit, în ultima vreme, mai multe cărți de la Humanitas Fiction, care nu-s neapărat cărți de ficțiune, ci cărți de istorie adevărată, fie ea și oarecum ficționalizată. Cum altfel am putea privi oroarea ghetourilor evreiești din Varșovia celui de-al doilea război mondial? Sau pogromul de la Iași? Ori viața lui Albert Einstein? Cu excepția ”Pianistului”, unde este vorba de o carte de memorii, celelalte două sunt, desigur, istorii ficționalizate, dar, mai ales când vorbim despre romanul lui Duroy, ele conțin câteva pagini de istorie esențiale pentru a înțelege secolul al XX-lea. Vi le recomand cu plăcere pe toate trei:

”Pianistul. Amintiri din Varșovia 1939-1945”, de Wladyslaw Szpilman

Urmate de fragmente din jurnalul lui Wilm Hosenfeld
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2019
Traducere din polonă de Luiza Săvescu
Cuvânt înainte de Andrzej Szpilman
Epilog de Wolf Biermann

Multă lume știe povestea lui Wladyslaw Szpilman din filmul lui Polanski din 2002, The Pianist, câștigător a trei premii Oscar și despre care s-a discutat mult în ultimii ani. Dar cartea pe baza căreia a existat ecranizarea lui Polanski a avut o poveste mult mai întortocheată și emoționantă: memoriile lui Szpilman au apărut în 1946 în Polonia aflată sub controlul sovieticilor, a fost cenzurată și apoi interzisă tocmai pentru că era extrem de realistă și autorul nu a menajat pe nimeni: pe polonezi, lituanieni sau ruși, care împușcau evrei; pe evreii colaboraționiști; ba chiar a lăudat mărinimia unor nemți, fapt necredibil și interzis în acele timpuri și acea zonă. Volumul său a devenit cunoscut și foarte citit abia începând cu anul 1998, când a fost tradus în mai multe limbi.

Mărturia lui Wladyslaw Szpilman este scrisă ”la cald”, imediat după război, și tocmai asta o face valoroasă, pentru că autorul nu este prins în vâltoarea de după război, când țările din estul Europei au mers pe un totul alt curs al istoriei decât Europa Occidentală, nu și-au asumat trecutul și nici nu l-au înțeles. Evreul polonez era deja un om realizat, care avea emisiuni zilnice la postul de radio public din Varșovia și deja compunea propriile piese, propriile simfonii. Atunci când începe războiul, el și familia sa aleg să rămână în capitală, deși erau zvonuri destul de sigure despre represiunea nazistă, despre probabilele persecuții la adresa evreilor. Era un timp în care evreii erau în confuzie, nu le venea să creadă că naziștii fac cu adevărat experimente pe evrei sau îi ucid în lagărele de concentrare, un lucru despre care vorbește și Lionel Duroy în interviul pe care i l-am luat la FILIT 2019 (vezi mai jos) și despre care se întreabă până și căpitanul nazist Wilm Hosenfeld, salvatorul lui Szpilman, în jurnalul său:

”O asemenea iscusință în uciderea în masă nu au atins nici ghilotina Revoluției Franceze, nici metodele folosite în pivnițele poliției secrete rusești. Dar este o nebunie. Nu poate fi adevărat. Te întrebi: de ce evreii nu se apără? Dar mulți dintre ei, majoritatea, practic, sunt atât de slăbiți de foamete și de sărăcie, încât nu sunt capabili să mai opună vreo rezistență.” (pag. 235-236)

O mare parte din saga autorului o cunoaștem deja – supraviețuirea sa timp de ani întregi într-o Varșovie distrusă, fie în ghetou, fie ascuns pe la prieteni sau prin clădiri aflate în tirul artileriei sau în flăcări. Dar din ”Pianistul” răzbate, probabil și mulțumită scrierii ”rapide”, la puțin timp după evenimente, o sinceritate puternică, Szpilman reușind să privească totul cu detașare, fără să fie deloc părtinitor nici cu prietenii și nici cu dușmanii. Chiar dacă se știe răul absolut al războiului – naziștii –, au existat oameni buni și în rândul lor (iar exemplul lui Wilm Hosenfeld este elocvent în acest sens, după cum se poate vedea și din Pianistul, dar și din extrasele din jurnalul acestuia), după cum au existat oameni răi și transformați și în rândul polonezilor sau evreilor, mai cu seamă în privința celor care au ales să fie slujbașii cruzi ai nemților.

Pianistul nostru nu-și imaginează niciun moment că este un erou, ci doar un om simplu care a fost suficient de puternic să supraviețuiască și să depună mărturie. Iar mărturia sa este emoționantă, ”Pianistul” fiind un alt document tulburător care trebuie citit pentru a nu uita ororile nazimului:

”Primul meu sentiment nu a fost unul de dezamăgire că nu murisem, ci de bucurie că trăiam. Simțeam o poftă de viață nestăpânită, animalică, cu orice preț. Dacă aș fi putut să mă salvez cumva, de vreme ce reușisem să supraviețuiesc unei nopți într-o casă în flăcări!” (pag. 195)

Puteți cumpăra cartea: Elefant.ro.


”Eugenia”, de Lionel Duroy

Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2019
Traducere din franceză de Simona Modreanu

România și întreaga lume sunt în preajma celui de-al doilea război mondial, iar unele dintre personajele sale emblematice sunt împărțite între a ține partea lui Hitler (Eliade, Cioran etc.) sau a fi împotriva lui, tocmai pentru că sunt amenințați personal. Printre ei, Mihail Sebastian, care este și protagonistul acestui roman, în care naratorul este o tânără româncă imaginată de autor, Eugenia, cea care relatează grozăviile războiului, ale pogromului de la Iași, ale rebeliunii legionare sau ale bombardamentelor de la București și Iași.

Lionel Duroy a realizat un lucru extraordinar cu acest roman, pentru că și pentru care s-a documentat fantastic (a petrecut mai multe luni la Iași, special pentru a cunoaște străzile orașului, locurile importante și zonele în care a avut loc, de exemplu, pogromul împotriva evreilor din 27 – 29 iunie 1941), ajungând să cunoască foarte bine România acelor ani, principalele personaje ale epocii și mai ales pe Mihail Sebastian, omul, scriitorul, evreul. De altfel, în ciuda unor inadvertențe minore de ordin istoric, contextul din epocă și sentimentele pe care le-au trăit personalitățile epocii sunt destul de exacte, chiar dacă vorbim aici de ficțiune istorică și nu de un volum de cercetare științifică propriu-zisă.  În plus, ”Eugenia” este și un roman despre condiția scriitorului, pentru că Mihail Sebastian trece dincolo de evreitate, pentru a vorbi deschis despre dilemele sale literare, despre relația cu prietenii scriitori și mai ales cu propria operă:

”Îți spuneam că la douăzeci și cinci de ani eram convins că scrisul mă va salva. Dar nu, bineînțeles că nu, scrisul e o amăgire, ca tot restul, o amăgire în spatele căreia alergăm preț de câteva cărți, înainte de a devein conștienți că toate cărțile din lume, oricât ar fi de puternice, de minunate, nu vor izbuti niciodată să umple vidul din noi.” (pag. 330)

”Adevărul e că ajunsese să nu mai creadă nici în scris și că asta îl lăsa pustiit, la marginea prăpastiei. O vreme, scrisul l-a salvat, credea că era acel lucru atât de așteptat, atât de dorit, care să-l ridice, să-i dea pe veci dorința de a trăi. Dar n-a fost să fie, miracolul nu a ținut mult. Scrisul l-a entuziasmat când lucra la primele romane, la începutul anilor ’30, mult înainte de a se apuca de teatru, dar nu i-a adus liniștea, și cu atât mai puțin fericirea.” (pag. 11-12)

Pentru cei care cunosc (prea) puțin din istoria acelei perioade, volumul lui Lionel Duroy este instructiv și binevenit. De altfel, așa cum și noi apreciem cărțile de ficțiune istorică despre alte țări, teritorii și personalități, în mod similar și francezii au apreciat acest volum despre lucruri pe care nu le cunosc îndejuns sau deloc. După cum ne mărturisea chiar autorul, într-un interviu pe care ni l-a acordat în cadrul FILIT 2019, unde a fost invitat, Mihail Sebastian era un necunoscut în Franța până la acest volum, iar francezii nu știau mare lucru nici despre pogromul de la Iași sau persecuțiile împotriva evreilor din România. Și acum, acest lucru s-a schimbat.

Din punctul meu de vedere, romanul ”Eugenia” are o singură mare hibă, mai ales pentru cititorii care cunosc problematica Holocaustului și perioada interbelică: nu transmite prea multe emoții, având un caracter destul de didacticist. Cu toate acestea, este un volum esențial, cu pagini dure, cu o formulă combinată – istorie și ficțiune, care folosește în mod intensiv metodele științifice ale istoriei și documentelor de arhivă (presa vremii, volumele lui Sebastian etc.)

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction.


”Alo? Albert Einstein la telefon”, de R.J. Gadney

Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2019
Traducere din engleză și note de Mihnea Gafița

R.J. Gadney nu a încercat prea mult să-și ascundă adevărata intenție, aceea de a încerca să scrie încă o biografie a lui Albert Einstein, dar asta nu înseamnă neapărat un lucru rău. El se folosește o domnișoară inventată, care îl sună din greșeală pe bătrânul geniu, care începe a-i povesti acesteia viața sa, plină de evenimente extraordinare. Ficțiunea se oprește în mare parte aici, fiind completată și întregită cu descrieri (corecte, dar cu goluri inexplicabile) ale traseului vieții și operei lui Einstein.

”Alo? Albert Einstein la telefon” este o carte amuzantă, alertă, despre care putem spune cu mare siguranță că nu este un roman, ci o biografie. Există multe exemple în paginile volumului despre teoriile lui Einstein sau ale altor personalități, din domeniul fizicii și din altele conexe, care nu și-ar avea locul într-un roman. În plus, până și biografia se oprește destul de des pentru a mai lăsa locul unui sofism, unui citat, unei alte forme de vorbe, patetice sau nu, de nu mai știm care aparțin lui Einstein și care nu:

”Bărbații le iau în căsătorie pe femei, sperând că nu se vor schimba niciodată. Femeile se mărită cu bărbații, sperând că se vor schimba. În mod invariabil, și unii, și altele ajung să fie dezamăgiți.” (pag. 149)

Principalul merit al volumului vine, cred eu, din valoarea documentară, iar cei care vor să citească o versiune ficționalizată a poveștii lui Einstein, cei care nu știu mare lucru din peregrinările prin lume ale lui Albert, găsesc aici o carte excelent documentată, care îi poate răsplăti prin lectură. ”Alo? Albert Einstein la telefon” oferă perspective interesante asupra unei vieți cu adevărat tumultoase și plină de evenimente emblematice, iar așa-zisul roman al lui R.J. Gadney se salvează și prin imaginile numeroase, care populează aproape fiecare pagină, multe dintre ele fiind inedite pentru un cititor nespecialist în biografia savantului evreu (așadar, și pentru mine).

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction.

Articole similare

Love and Death (1975)

Jovi Ene

Top 5 cele mai bune filme văzute pe Netflix în decembrie

Jovi Ene

Prin blogosfera literara (30 ianuarie – 5 februarie 2012)

Dan Romascanu

2 comments

Ema Georgiana 31 ianuarie 2020 at 15:02

Eu nu am decat Pianistul. Ce mi-ar placea si celelalte doua. 🙂

Reply
Jovi Ene 1 februarie 2020 at 10:10

Pianistul este, categoric, cea mai bună din cele trei 🙂

Reply

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult