Interviu

”Am încercat să înțeleg cum a fost posibil pogromul de la Iași” (Lionel Duroy, interviu, FILIT 2019)

Lionel Duroy publică în 2018 un roman care trebuie să intereseze cititorul român, Eugenia, tradus destul de rapid în limba română, în acest an, la Editura Humanitas Fiction. De ce trebuie? Pentru că, dincolo de dorința autorului de a atrage atenția asupra discriminării din Europa prezentului, ”Eugenia” este despre România: personajele sunt personalități celebre ale României interbelice (Mihail Sebastian este în centrul romanului, dar îi avem pe acolo și pe Cioran, Eliade sau Camil Petrescu), Bucureștiul și Iașul sunt excelent descrise, iar dramatismul este dat de relatarea grozăviilor războiului, ale pogromului de la Iași, ale rebeliunii legionare sau ale bombardamentelor din orașele românești.

Am fost curioși să aflăm chiar de la autor despre felul în care s-a născut acest roman, cum a reușit să zugrăvească atât de exact lumea românească interbelică, modalitatea în care l-a cunoscut pe Mihail Sebastian și cum a fost perceput ”Eugenia” în Franța, așa că am profitat de faptul că Lionel Duroy a fost prezent la FILIT Iași 2019 și de amabilitatea sa (și a doamnei Simona Modreanu, traducătoarea cărții și a interviului nostru, căreia îi mulțumim!), pentru a discuta pe larg despre toate întrebările noastre.

-Cum ați descoperit Jurnalul lui Mihail Sebastian? Dar celelalte cărți ale lui Sebastian? Ați citit romanele sau piesele sale de teatru?

Cunosc toată opera lui Mihail Sebastian, i-am citit toate piesele de teatru și toate romanele. Am descoperit Jurnalul său cu ceva timp în urmă, în librăria mea preferată, și îmi amintesc că am început să-l citesc chiar în librărie. Jurnalul a fost o adevărată revelație pentru mine; pe plan personal, am descoperit nenumărate afinități între Sebastian și mine, referitor la locul pe care îl ocupă scrisul în viața lui, și care seamănă foarte mult cu locul pe care îl ocupă în viața mea. Am găsit la el aceeași insatisfacție cotidiană în ce privește munca noastră, aceeași angoasă de a nu reuși să exprimăm tot ceea ce am dori să exprimăm și m-am gândit că e un om fragil așa cum sunt și eu în raport cu viața, adică destul de melancolic și foarte neliniștit și îngrijorat de dificultatea de a trăi.

Aceasta în plan personal, dar în ceea ce privește dimensiunea publică Jurnalul lui Mihail Sebastian are o forță extraordinară, comparabil cu Jurnalul lui Anne Frank, pentru că, de fapt, este singurul document care ne permite să ne imaginăm România anilor 30 prin jurnalul unui scriitor evreu. Forța Jurnalului vine și din faptul că Sebastian nu se gândea să publice acest text. Prin urmare, e un text de o sinceritate absolută, atât în ceea ce privește viața sa intimă, cât și în legătură cu nesfârșita suferință de a trăi, de a exista într-o țară care, la urma urmei, îl detestă. Cred că am putut scrie ”Eugenia” pentru că m-a însoțit mereu Jurnalul lui Sebastian.

-Dvs. țineți jurnal?

Nu, n-am ținut niciodată un jurnal, scriu de la douăzeci de ani și întotdeauna m-am gândit că voi publica ceea ce scriu. De aceea, de fapt, am publicat și destul de târziu. Am scris foarte mult și nu eram mereu satisfăcut de ceea ce scriam. Și cred că mai întâi am așteptat să-mi găsesc vocea literară și când am fost satisfăcut de textul care părea să reprezinte exact ceea ce voiam să spun, atunci am publicat.

-Într-un text din Le Figaro Litteraire, reprodus pe coperta a patra a ediției în limba română, sunt enumerate câteva nume de autori români cunoscuți în Franța, precum Eliade, Cioran, Ionesco. Cât de cunoscut este însă Mihail Sebastian în țara dvs.?

Nu, deloc. Este publicat, dar nu este cunoscut. Nici pe departe la fel de cunoscut ca Eliade sau Cioran. Ba poate că este chiar mai puțin cunoscut astăzi decât Gabriela Adameșteanu, de exemplu, și o regret foarte mult. Cred că opera lui cea mai puternică e Jurnalul, apoi teatrul, care e foarte interesant, iar dintre romane ”De două mii de ani”, și el destul de puternic. Dar eu consider că ”Accidentul” este un roman de exercițiu, de învățare. Spun asta pentru că Mihail a murit foarte tânăr și cred că este foarte posibil ca esențialul operei lui să fi venit mai târziu dacă ar mai fi trăit.

-Cum a fost receptat romanul dvs. în Franța, de public și de critica literară, având în vedere subiectul destul de inedit?

Am fost foarte surprins de reacția francezilor. Romanul a fost extraordinar de bine primit de critică. De exemplu, ziarul Le Monde, unul dintre cele mai mari cotidiene franceze, a consacrat întreaga primă pagină din suplimentul literar romanului și, în plus, ceea ce nu fac niciodată, cu o bandă chiar pe prima pagină a întregului ziar pentru a-l anunța. Cred că am trecut pe la toate radiourile și televiziunile pentru a vorbi despre această carte. Impresionantă a fost și reacția publicului; am primit foarte multe mesaje și toți francezii care mi-au scris spuneau că e impresionant ce s-a întâmplat în România și noi nu cunoșteam aceste lucruri. Și după aceea am mai primit câteva mesaje și de la familii evreiești din Iași ale supraviețuitorilor pogromului, inclusiv de la fiica unui bărbat care a supraviețuit ”trenului morții” și care l-a filmat pe tatăl ei înainte ca acesta să moară, povestind ce s-a petrecut în acel vagon de tren, când el avea 13-14 ani.

Dar reacția principală a francezilor a fost aceea de stupoare, îndeosebi în privința istoriei României (de exemplu, majoritatea nu știa că România a fost, la începutul războiului, aliata lui Hitler). Trebuie spus că francezii au uitat și că România a fost aliata Franței în primul război mondial. Sentimentul meu și ceea ce mă face trist este că majoritatea francezilor a uitat că au fost prieteni apropiați ai României un timp foarte îndelungat.

-Cât timp a durat documentarea pentru ”Eugenia” și care au fost sursele principale ale acesteia? Cum ați documentat Iașul, un oraș descris foarte atent în romanul dvs.?

Am fost foarte bine primit la Iași. Prima persoană care m-a întâmpinat la Iași a fost o studentă, Ioana Lionte, care mi-a fost recomandat de Dan Daia, care lucra pe atunci la Institutul Francez și care trăia la Lyon. Chiar la început, când am pornit să lucrez efectiv la carte, am discutat prin 2015 cu o fotografă, cu o prietenă de-a mea, Hannah Assouline, și căreia i-am spus că urmează să plec în România, la Iași, ca să mă documentez. Ea mi-a spus că avusese deja o expoziție la Iași și cunoștea bine România; am rugat-o atunci să îmi dea niște contacte.

Ca să înțelegeți originea cărții, ca să înțelegeți cum a început totul, trebuie să știți două-trei lucruri importante: primul este că știam de existența Iașului și a pogromului de aici prin romanul ”Kaputt” al lui Curzio Malaparte. Sunt de mult timp un cititor pasionat al lui Malaparte. Deci mă gândisem de multă vreme că, într-o zi, voi ajunge la Iași, ca să încerc să înțeleg cum a putut fi posibil un asemenea pogrom. Și apoi când am văzut că Europa începe să se dezagrege, m-am gândit că trebuie să mă întorc spre anii ’30 pentru a-i face pe oameni să înțeleagă cum au început și cum au devenit posibile asemenea discursuri de ură care au condus la masacrele pe care le cunoaștem.

Și, ca întotdeauna în viața fiecăruia, apare un declic, un eveniment care face ca lucrul să înceapă și imaginea de declic a fost aceea a jurnalistei maghiare, în 2015, care îi pune o piedică unui refugiat sirian, care avea un copil în brațe, ca să-l facă să cadă. În spatele acestui gest e o violență incredibilă, pentru că persoana respectivă era civilă, nu făcea parte din Poliție, dar s-a simțit totuși autorizată să facă acest gest, să facă o lege ea însăși. Și această jurnalistă a fost condiționată de un discurs de angoasă, de spaimă, de neliniște, pentru că ei i s-a inoculat ideea că refugiații, în speță cei sirieni, sunt periculoși. Și pentru mine, aici e cheia pogromului de la Iași, un asemenea eveniment nu ar fi putut avea loc dacă vreme de săptămâni întregi, cel puțin, populația nu ar fi fost condiționată, nu ar fi fost bombardată cu idei, care să o conducă spre această concluzie, că o parte din populația orașului e periculoasă și trebuie distrusă.

Dar, ca să vă răspund la întrebare, atunci am început să lucrez la roman, atunci am spus editorului meu că plec la Iași: ”Amintește-ți că, la douăzeci de ani, ți-am spus că într-o zi voi pleca la Iași, a venit momentul.” Atunci a avut loc acea discuție, despre care vorbeam mai devreme, cu Hannah Assouline. Am stat o perioadă destul de îndelungată la Iași și după aceea a fost o muncă de jurnalist, pe care o cunoașteți, ca atunci când începeți o anchetă lungă: întâlniți o serie de persoane, care vă pun în contact cu alte persoane, consultați arhive, întâlniți istorici, arhiviști și așa mai departe. Și în cadrul acestei munci desfășurate, ne-am întâlnit și noi (eu și Simona Modreanu, traducătoarea cărții).

-Este Eugenia alter ego-ul dvs, personajul prin care ați încercat să cercetați și să descoperiți România acelei perioade?

Cum suntem toți ambivalenți, consider că jumătate sunt Mihail Sebastian, jumătate sunt Eugenia în acest roman. Mă interesează foarte mult în această carte dialogul dintre Sebastian și Eugenia; într-un fel e un dialog pe care-l putem avea cu noi înșine. Pe de o parte, îl aveți pe Sebastian care este evreu ”de două mii de ani”, ceea ce i-a creat un soi de resemnare. Pe fond, se știe condamnat pentru că e evreu. Iar pe de altă parte, în fața lui, o avem pe Eugenia, care simbolizează pentru mine conștientizarea, momentul conștientizării, și ca toți tinerii recent convertiți la o anumită cauză, ea este foarte curioasă și rezistentă. Așa că, atunci când cei doi își vorbesc, ei sunt pe fond de acord, numai că unul este resemnat, iar celălalt e revoltat și spune: ”Chiar dacă nu servește la nimic, măcar înșfacă o mitralieră și du-te și împușcă niște soldați germani, ca cel puțin moartea ta să nu fi fost în zadar.”

Aș vrea să adaug ceva care ne obsedează, ne bântuie pe toți: de ce evreii în toată Europa asta ultra-antisemită din anii ’30 au rămas în această stare de resemnare? Fie la Berlin, fie la Paris când s-a întâmplat acea împușcare în masă de la Velodromul de iarnă, din 1942, fie la Iași, la sfârșitul lui iunie 1941, când sunt chemați la chestură. Peste tot, evreii ascultă, se supun. Deși sunt mii și mii (la Velodromul de la Paris au fost 13.000 de evrei, la fel ca la Iași, din care o mare majoritate de bărbați). Și toți oamenii aceștia, dacă ar fi înșfăcat măcar un baston, s-ar fi putut lupta. De ce se lasă arestați ca niște miei la tăiere? Mi-a trebuit mult timp să găsesc răspunsul, dar am un răspuns: pentru că nu au putut crede ce s-ar putea întâmpla. Am mărturia copilului unui supraviețuitor, căruia tatăl i-a spus: ”S-a anunțat să mergem cu toții la chestură, dar e periculos”; dar șase ore mai târziu, când apelul a fost reînnoit, a spus: ”Vom merge, asta e legea.” I-a spus fiului său să stea acasă, dar el s-a dus. Și a fost ucis.

-Mulțumim mult pentru timpul și amabilitatea dvs. 

Întrebări formulate de Bianca Burada și Jovi Ene. Traducere: Simona Modreanu.

(Sursă fotografii: Libhumanitas.ro, Pagina de Facebook FILIT Iași)

Articole similare

Regine din umbră, de Maria Pilar Queralt del Hierro

Jovi Ene

”Proza este locul unde poate fi descoperit mai ușor omul din spatele scriitorului” (Simona Antonescu, FILIT 2018)

Jovi Ene

Lansare volum ”Omul care vedea dincolo de chipuri”, de Eric-Emmanuel Schmitt

Carmen Florea

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult