Carti Carti de fictiune Recomandat

Se numea Sarah, de Tatiana de Rosnay

„Se numea Sarah”, de Tatiana de Rosnay
Sarah’s Key 2006
Editura Litera, Bucuresti, 2010
Traducere din limba engleza de Monica Dima

Puteti cumpara cartea acum, de pe Buybooks.ro.

Precum  in clipul de promovare al romanului, si eu am trecut prin aceeasi stare…nu am lasat cartea din mana pana la ultima fila! Dupa care am inchis-o si am reluat-o in minte!

Fata de un cititor oarecare, eu insa am doua motive speciale datorita carora acest roman a rezonat in mod deosebit cu sinele meu. Primul este acela de la sine inteles – faptul ca sunt evreica. Al doilea motiv este circumscris explicit subiectului romanului si reprezinta o trista experienta a familiei mele. Putina rabdare cer, povestea este edificatoare in relatie cu drama relatata in roman.

De foarte multi ani familia mea din Romania pierduse legatura cu o ramura ramasa in Franta. Datorita internetului, am redescoperit prin 2002, ultima mladita, fiul verisoarei mamei (bunica lui fiind sora bunicului meu), nascut in anul 1938. Si redau mai jos un fragment din scrisoarea lui, in care – laconic, relateaza “clipe de viata” cumplite petrecute  in anii razboiului: “My mother,Bertha David ,daughter of Aurelia , married Eliade in May 1930.
They Were living in the outer suburbs of Paris. In October 1943,The 4th ,a monday, at seven Aurelia ,Bertha,Eliade ,Irene and I ,were arrested
by French police …Drancy,Auschwitz…
Aurelia and Bertha died by „gassing „… Eliade- until january 45 -in
Auschwitz ..After:Austria :Mauthausen_ Gusen .He died the 5th of May 1945_
Irène and I , were bring up in a catholic family ,till our wedding .”

Gerard Marcovitz este astazi pensionar, locuieste langa Paris si tine lectii educative elevilor din cursul gimnazial, pentru ca aceasta drama a holocaustului trebuie cunoscuta de catre tineri, pentru a nu se mai repeta vreodata.

Gerard nu vorbeste limba romana, dar in vara acestui an intentioneaza sa vina in Romania impreuna cu sotia sa si sa calce pe locurile de bastina ale antecesorilor sai.

Prin urmare, iata de ce paginile acestei carti au avut un ecou deosebit pentru mine.

Tatiana de Rosnay

Nascuta la 28 septembrie 1961 la Neuilly-sur-Seine in Île-de-France – jurnalista, scriitoare si scenarista franceza, Tatiana de Rosnay are origini  engleze, franceze si ruse. Dupa anul 1992, Tatiana de Rosnay a publicat opt romane in limba franceza si doua in engleza. De asemenea a colaborat ca scenarista la serialul Affaires familiales, pentru care a scris doua episoade impreuna cu Pierre-Yves Lebert.

Romanul sau Elle s’appelait Sarah scris in anul 2006 a fost vandut ca drept de traducere si editare in douazeci de tari si la sfarsitul anului 2009 atinsese 2 milioane de exemplare vandute in intreaga lume. In anul 2010 romanul a fost ecranizat, pe un scenariu semnat de Gilles Paquet-Brenner si Serge Joncour, in regia lui Gilles Paquet-Brenner si avandu-i in distributie pe Kristin Scott Thomas, Mélusine Mayance si  Niels Arestrup.

In ianuarie 2010, clasamentul celor mai mari reviste de profil, printre care Livres-Hebdo din Franta si The Bookseller din Anglia, o plasau pe Tatiana de Rosnay pe locul opt in randul scriitorilor de fictiune cu cele mai mari vanzari in 2009.

In ianuarie  2011, un clasament al celor mai cititi 10 autori francezi, publicat in Le Figaro, o pozitineaza pe autoare direct pe locul al cincilea. Iata un interviu oferit de autoare si un link catre site-ul sau.

Dupa cum ne spune autoarea in „Cuvantul inainte” la „Se numea Sarah”: „Personajele din acest roman sunt in intregime fictive. Dar cateva dintre evenimentele descrise sunt reale. In special cele petrecute in vara anului 1942 in Franta ocupata si mai ales marea razie de la Velodrome d’Hiver, care a avut loc pe 16 iulie 1942, in inima Parisului. Aceasta nu este o lucrare istorica si nu se pretinde a fi. Este tributul pe care il aduc eu copiilor de la Vel’ d’Hiv. Copiilor care nu s-au mai intors niciodata. Si celor care au supravietuit ca sa povesteasca.”

Elle s'appelait Sarah-posterul filmului

Iata prin urmare, ca aceste cuvinte ale Tatianei de Rosnay vin de fapt – prin prisma povestii mele de familie – sa sublinieze inca o data cat de puternica si vie este realitatea rasfranta in paginile imaginare ale acestei carti.

Cu cat de stralucitoare sensibilitate, intuitie si talent descriptiv este dotata aceasta scriitoare, construind in paralel doua lumi situate la saiseci de ani distanta – 1942 si 2002, in jurul aceleasi date – 16 iulie – in „inima Parisului”. O inima atat de ranita de tavalugul razboiului. Se spune ca „Trecutul este o tara diferita. Vremurile se schimba, oamenii la fel, dar TRECUTUL NU SE SCHIMBA” Si el trebuie amintit, cunoscut si asumat, pentru a nu se mai repeta intru greseli si crime abominabile. „Nimeni nu-si aminteste. De ce ar face-o?Au fost cele mai negre zile din istoria tarii noastre”, spune la un moment dat una dintre batranele personaje ale romanului. La paginile 200 si 201 ale cartii sale, Tatiana de Rosnay insereaza extrase din cuvantarea prim-ministrului Jean-Pierre Raffarin, cu ocazia celei de-a saizecea comemorari a raziei de la Vel’ d’Hiv’, la 21 iulie 2002: „In urma cu peste saizeci de ani, chiar aici, in Paris, dar si in intreaga Franta, a inceput o tragedie infioratoare. Marsul spre oroare prindea avant. Deja umbra holocaustului se intindea asupra oamenilor nevinovati, manati spre Velodrome d’Hiver. Anul acesta, ca in fiecare an, ne-am adunat aici ca sa ne aducem aminte. Astfel incat sa nu uitam nimic din persecutiile, vanatoarea si destinele sfaramate ale atat de multor evrei francezi. Da, Vel’ d’Hiv’, Drancy si toate lagarele de tranzit, acele anticamere ale mortii, au fost organizate, conduse si pazite de francezi. Da, primul act al holocaustului a avut loc chiar aici, cu complicitatea statului francez.” Un exemplar discurs, o lectie pentru acele tari si conducatori inapti pana in ziua de astazi sa isi asume realitatea istorica.

Istoria celor peste 13000 de evrei francezi – femei, barbati si peste 4000 de copii cu varstele cuprinse intre doi si doisprezece ani (dintre care apoi nici unul nu s-a intros de la Auschwitz) si mai ales istoria micutei Sarah – depanata la persoana intaia, desfasurata in paralel peste timp cu cea a jurnalistei  americano-franceze Julia Jarmond se impletesc intr-o zguduitoare poveste despre intoleranta, lacomie, superficialitate, tradare, rautate, cruzime, dar si despre inocenta, iubire, speranta renascuta, determinare intru umanitate, credinta in puterea binefacatoare a adevarului.

Coperta editiei franceze

Trecatorul, nu uita niciodata!” este fraza finala a inscriptiei de „o placa micuta, chiar umila” de pe bulevardul Grenelle, pe locul fostului Veldrom. „Pe 16 si 17 iulie 1942, 13152 de evrei au fost arestati la Paris si in suburbii, deportati si asasinati la Auschwitz, La Velodrome d’Hiver, care s-a aflat odata in acest loc, 1129 de barbati, 2916 femei si 4115 copii au fost stransi in conditii inumane de politia fuvernului de la Vichy, la ordinul ocupantilor nazisti. Multumiri celor care au incercat sa-i salveze.

Crunta experienta de viata a fetitei evreice strivita in acest tavalug de ura si cruzime este descrisa cu o atentie, o intelegere si o delicatete plina de compasiune. Hotararea si determinarea micutei de a pastra in buzunar cheie ascunzatorii din apartamentul parizian in care isi pitise spre salvare fratele in varsta de patru ani, felul in care reuseste sa fuga din lagarul de la Drancy, bunatatea plina de simplitate a perechii varsnice care o scapa din nou din mana politistilor francezi, sprijinul acestor oameni de bine cu care alaturi se reintoarce in Paris in Ruse Saintonge – chiar si numai pentru o noua si grea lovitura – trupul fara viata al fratiorului sau – si mai apoi cresterea Sarei sub aripa iubitoare si protectoare a familiei Dufaure – sunt fapte descrise in pagini de o mare frumusete dramatica,

In paralel, actiunea se desfasoara in contemporaneitate, jurnalista Julia Jarmond se documenteaza din ce in ce mai adanc si mai emotional in descoperirea trecutului, pana la urma avem de-a face cu o investigatie de-a dreptul detectivistica. Julia ne conduce spre personaje extrem de bine conturate, spre fapte ce se lasa cu greu dezvaluite, spre secrete de familie indelung ascunse si spre o fabuloasa impletire a soartei eroilor din trecut si din prezent. „Daca peretii ar fi putut sa vorbeasca”, exclama Julia in mijlocul fostului apartament al familiei Sarei, ulterior devenit apartamentul bunicilor sotului sau francez. Multe intrebari isi pune mintea iscoditoare si onesta a jurnalistei Julia Jarmond: despre colaborationism, despre vina colectiva, despre acea rusinoasa perioada din istoria moderna a Frantei…

Excelent construita tensiunea dramatica si dupa cum spuneam, acest balans trecut/prezent si mereu perezentul deget al trecutului asupra vietii personajelor din prezent. Trecut – Prezent, o scara pe care cobori si urci si eroina noastra recosntruieste povestea Sarei, reconstruindu-se totodata si pe ea – isi reevalueaza optiunile si personalitate, ca femeie, ca mama, ca om. Amprenta Sarei asupra evolutiei celorlalte personaje ale cartii este extrem de emotionanta. Emotionanta dezvaluirea pe care o face Genevieve Dufaure in scrisoarea adresata fiului sau – 8 sept. 1946, privind gandurile si sentimentele ei de femeie simpla, dar cu o mare inima:

Coperta editiei engleze

Alain, dragul meu fiu,

Cand Sarah s-a intors saptamana trecuta din vacanta de vara petrecuta cu tine si cu Henriette, avea bujori in obraji…si un zambet pe buze. Eu si Jules am fost uimiti si incantati. (…) Dupa cum stii, au fost patru ani sumbri. Patru ani de captivitate, de teama, de privatiuni. Pentru noi toti, pentru tara noastra. Patru ani care si-au pus pecetea asupra mea si a lui Jules, dar mai ales asupra lui Sarah. Nu cred ca si-a  revenit vreodata dupa cele intamplate in vara anului 1942, cand am dus-o inapoi in apartamentul familiei ei din Marais. In acea zi s-a frant ceva in ea. Ceva s-a prabusit. Ne-a fost greu, iar sprijinul vostru a fost nepretuit. S-o ascundem pe Sarah si s-o tinem in siguranta, din acea vara indepartata pana la armistitiu, a fost o sarcina cumplita. Dar Sarah are acum o familie, noi suntem familia ei. Fiii tai, Gaspard si Nicolas, sunt fratii ei. Ea este o Dufaure. Poarta numele nostru. Stiu ca nu o sa uite niciodata. In spatele acelor obraji trandafirii, exista o asprime. Nu va fi niciodata un copil normal de paisprezece ani. E ca o femeie, o femeie plina de amaraciune. Uneori mi se pare ca e mai batrana ca mine. Niciodata nu vorbeste despre familia ei, despre fratele ei. Dar stiu ca ii poarta in permanenta cu ea. Stiu ca merge in fiecare saptamana la cimitir, uneori si mai des, la mormantul fratelui ei. Vrea sa mearga singura. Refuza sa o insotesc. Uneori o urmaresc, doar ca sa ma asigur ca e bine. Sta in fata micii pietre funerare si ramane nemiscata. Poate sta acolo ore intregi, tinand in mana cheia de alama pe care o poarta intotdeauna cu ea. Cheia de la dulapul in care a a murit sarmanul baietel. E greu pentru ea sa vorbeasca, sa se deschidea in fata mea. Incerc sa-i ofer toata dragostea, fiindca este fiica pe care nu am avut-o. Nu vorbste niciodata despre Beaune-la-Rolande. Daca ne apropiem de sat, se albeste la fata. Isi intoarce capul si inchide ochii. Ma intreb daca intr-o zi, lumea o sa afle. Daca totul o sa iasa la iveala, tot ce s-a intamplat aici. Sau va ramane mereu un secret, ingropat intr-un trecut intunecat si tulbure.  (…) Uneori ma intreb cati copii, ca ea, au trait in iad si au supravietuit, iar acum trebuie sa mearga mai departe, fara cei dragi. Atata suferinta, atata durere. Sarah a trebuit sa renunte la tot ce avea: familie, nume, religie. Nu vorbim niciodata despre asta, dar stiu cat de adanc este golul, cat de cruda este pierderea ei

Date fiind randurile  mai sus citate, subliniez cat de importantaa fost si este in continuare faptul ca incepand din 1963, Yad Vashem (Memorialului Victimelor Holocaustului, institutie oficiala a Statului Israel), confera, in numele poporului evreu si a Statului Israel, titlul de „Drepti Intre Popoare” acelor neevrei care si-au riscat viata pentru a salva evrei in perioada Holocaustului. Conceptul de „Drepti Intre Popoare”, creat de legea Yad Vashem, a devenit un simbol international. In ultimii ani la Yad Vashem se lucreaza la editarea unei vaste enciclopedii despre cei care i-au salvat pe evrei si povestile lor. In cinstea fiecaruia dintre acesti oameni si pentru aducerea aminte a faptelor lor s-a plantat si se planteaza in continuare pe o alee in Ierusalim cate un copac. Si iata lista romanilor „Drepti Intre Popoare”.

Da, asa cum ne spune insasi autoarea, “Se numea Sarah” este o fictiune istorica, din pacate insa, bazata si documentata pe realitati tragice.

Recomand cu toata convingerea aceasta carte, atat pentru necesitatea ca cititorii sa faca cunostinta – daca nu au stiut pana acum – cu aceasta tragica fata a Frantei in timpul razboiului, dar si cu o scriitoare cu un condei puternic si plin de inspiratie, cu o minte analitica si cu un suflet empatic.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Buybooks.ro.

Articole similare

Degete mici, de Filip Florian

Jovi Ene

Beautiful You, de Chuck Palahniuk

Jovi Ene

Oblomov, de I.A. Goncearov

Andreea Andrusca

5 comments

rodyx 16 martie 2011 at 20:23

of ,doamne cata durere mi-a provocat aceasta carte.nu stiu cum sa fac k toata lumea sa inteleaga k ,,SE NUMEA SARAH,, este una din acele carti care e un rau necesar.e uimitor de sensibila , de reala, de cutremuratoare…..parca ma simteam si eu vinovata de tragicul destin al micutei SARAH.cumparati ,imprumutati sau faceti orice va sta in putinta sa cititi cartea.pe mine m-a marcat .am plans pentru toate ororile la care au fost supusi copiii evrei in vara acelui an.mi s-a parut k in vremurile astea grele sa dau aproape 50 de lei pe o carte nu e un lucru de laudat ,dar akum mi se pere k am facut cea mai buna investitie din ultimii ani.

Reply
Delia Marc 16 martie 2011 at 21:40

Eu sunt in cautarea filmului, pe care il sper foarte bine realizat si interpretat (Kristin Scott-Thomas e o garantie).

Reply
florina 22 mai 2011 at 22:44

niciodata , filmul nu se compara cu cartea…eu tocmai ce am terminat astazi de citit cartea, dar sunt sigura ca o voi tine minte mult timp de aici inainte, de fapt cred ca e cea mai impresiomanta carte pe care am citit-o pana acum, e cutremuratoare, devastatoare cum vreti sa-i spuneti, va recomand sa o cititi si va va marca toata viata…

Reply
Delia Marc 23 mai 2011 at 14:47

Eu zic ca exista transpuneri cinematografice la fel de elocvente ca si romanele care le-au inspirat. Iti propun sa citesti romanul Gradinile Finzi Contini (Bassani) si apoi sa vezi filmul lui De Sica! Vei avea un bun exemplu!

Reply
Andra 9 martie 2014 at 18:02

Nu stiam nimic despre aceasta carte, am vazut azi filmul, un film emotionant si plin un sentiment greu de descris.E genul de film la al carui sfarsit te opresti, stai si te gândesti cat suntem de norocosi ca trăim acum si cata de suferinta au avut parte oamenii aia atat de nevinovati pentru un capriciul unui om nebun.

Reply

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult