”Quentin Tarantino: viața la extreme”, de Aaron Barlow
Editura IBU Publishing, Colecția Arta 007, București, 2011
Traducere din limba engleză: Codruța Crețulescu, Adrian Cotora
Moto: ”Consider că filmele mele sunt pașaportul meu către lume” (Quentin Tarantino)
Mi-a revenit sarcina să închei o săptămână frumoasă pe Filme-cărți.ro, cea în care am dezbătut, pe rând, cariera lui Quentin Tarantino, filmele sale de succes, am vorbit și despre epigonii săi, am postat toată săptămâna pe Facebook Tarantino quotes. Azi a venit rândul unei cărți despre Tarantino, ”Q.T.: viața la extreme”, de Aaron Barlow, despre care Adina scria luni, în guest post-ul săptămânii de autor: ”E destul de complicat să spui ceva proaspăt despre un regizor căruia i s-au dedicat cărți întregi, unele chiar sofisticate și profund ancorate în psihanaliză cum e cea a lui Aaron Barlow, Quentin Tarantino, viața la extreme.” Total de acord, este o carte sofisticată, complicată și complexă, dar în același timp și un punct de plecare avizat în cinematografia lui Tarantino.
Nu știu cum este mai bine să citești această carte, dar vă pot spune cum am procedat eu: am văzut sau revăzut toate filmele lui Tarantino, cu excepția lui ”Django Unchained”, filmul apărut după publicarea acestei cărți. Am înțeles astfel cu mai mare ușurință cele prezentate de Aaron Barlow, deși referințele și comparațiile făcute de acesta sunt specializate, sunt mai mult pentru criticii de film decât pentru cititorii obișnuiți. Chiar și așa însă, o vizionare prealabilă, una proaspătă, a filmelor ajută foarte mult la ”hățișul” autorului, care face deseori paralele aproape imposibil de imaginat de un cititor obișnuit, cum ar fi cu Nietzsche sau cu tratatele de teorie a basmului.
După o prefață a autorului, în care ni se relevă atracția oamenilor pentru violență, fascinația oamenilor de a privi violența, dacă nu chiar să o facă (Tarantino însuși mărturisea: ”Violence is one of the most fun things to watch”), intrăm în lumea Tarantino sau ”în lumea ideilor”, așa cum o caracterizează Aaron Barlow. O lume care ”înseamnă viață și aventură, bucuria de a trăi chiar și într-o lume nebună”, care înseamnă o viață făcută după asemănarea filmelor pe care le-a văzut sau anumite preferințe ale regizorului/scenaristului/omului de film pentru scenele de violență sau pentru intertitluri la capitolele filmelor sale (un omagiu adus, în acest fel, lui Godard). Din păcate, amănuntele biografice sunt destul de puține, punându-se accentul pe lipsa de dorință a copilului Tarantino de a învăța, dar și pe pasiunea sa timpurie pentru filme, pentru cinematografe, pentru actorie:
”Până la finalul deceniului, Tarantino a început să învețe actoria, angajându-se la un teatru și luând lecții. A renunțat la școală și a început să se îndrepte către un univers bazat exclusiv pe filme. ”Eram puștiul ăla prostănac care nu poate ține pasul cu clasa”, își amintește Tarantino. ”Uram școala. Rămăsesm repetent, așa că în clasa a IX-a aveam vreo 16 ani. Nici măcar nu mă mai chinuiam să țin pasul cu restul sau să învăț ca să trec. Voiam să fiu actor.”
Aaron Barlow analizează cu multă atenție, în profunzime, filmele lui Quentin Tarantino, accentuând un aspect particular în cazul fiecăruia. Iată-le, pe scurt, și în această prezentare a cărții:
–”Reservoir Dogs”(1992). Mai rar ca un regizor să se impună de la primul film. Quentin Tarantino a făcut-o, iar Reservoir Dogs este o capodoperă. A surprins de la început prin violență, deși în filmul din 1992, aceasta este mai degrabă sugerată și anticipată decât pusă în prim plan. O altă caracteristică a lui Tarantino iese la iveală de la primul său film: excelenta folosire a talentului actorilor (chiar dacă ei sunt unul și unul în fiecare film, poate cu excepția lui ”Jackie Brown” și ”Death Proof”). Avem destule cazuri în care actorii de mare talent sunt distribuiți în filme obscure, cu scenarii fără valoare, dar Tarantino nu face asta, dimpotrivă. În fiecare film, actorii sunt perfecți, și în ”Reservoir Dogs” ne dăm seama de asta încă de la primele cadre – discuția din bar și genericul de început, când fiecare personaj este prezentat concret și ne putem face deja o imagine cu privire la cursul viitor al filmului. Cu privire la ”Reservoir Dogs”, Aaron Barlow face o paralelă cu scrierile lui Nietzsche, pe care o las în sarcina cititorului să o descopere.
–”Pulp Fiction” (1994):
”Dacă Pulp Fiction ar fi aranjat în ordinea ”corectă”, ar fi într-adevăr un film foarte diferit, aproape sigur mai puțin eficient și cu siguranță mai puțin satisfăcător, având în vedere că ultimul episod este cel mai bun și că noua ordine a lui Tarantino are rolul expres de a-l reînvia pe Vince, jucat de Travolta, care este ucis în a doua secțiune. Dar ar fi interesant de văzut cât de bine rezistă filmul fără ”îndrăzneala” și șiretlicurile acestei repoziționări în mare măsură arbitrare, deoarece Tarantino rearanjează ordinea scenelor cam în modul în care un bun avocat rearanjează probele: nu pentru coerență, ci pentru rezonanță, pentru efect.” (Jake Horsley)
–”Jackie Brown” (1997). Nu am scris în cadrul săptămânii de autor despre ”Jackie Brown”, dar l-am văzut acum pentru prima oară și mi s-a părut din nou o splendoare. Construit de data aceasta aproape liniar, fără prea multe întoarceri din prezent în trecut, cu mai multe personaje aflate în căutarea unei sume mari de bani, este un policier decupat ca la carte, în care va câștiga nu neapărat poliția sau nu neapărat infractorii, ci personajul care se va dovedi cel mai calculat, cel care are și cel mai mult de pierdut de altfel. Dacă unii dintre actori erau recunoscuți în breaslă și fără ajutorul lui Tarantino, el are meritul de a ni-i (re)aduce în prim plan pe Pam Grier și pe Robert Forster, actori aproape necunoscuți pentru publicul larg, dar care aici evoluează impecabil.
–”Kill Bill vol. 1” (2003) și ”Kill Bill vol. 2” (2004). Cele două filme unite sunt tratate de Aaron Barlow ca o poveste spusă de Quentin Tarantino, pornind de la cartea lui Vladimir Propp, ”Morfologia basmului”, autorul cărții identificând toate caracteristicile poveștilor în capitolele imaginate de regizorul și scenaristul filmelor. Nimic nu este lăsat la o parte, dar mi s-a părut interesantă prezentarea unei laturi, se pare, insuficient exploatată: identitatea personajului principal feminin în contextul unei lumi dominate de bărbați. Este Beatrix Kiddo o femeie adevărată? Este mai degrabă o contrapondere pentru bărbații preponderenți în filmele de acțiune? Răspunsul este edificator:
”Ea este o femeie adevărată, nu o îmbinare stereotipă a unor atribute definite cultural, ori opusul acestora. Ea nu are nevoie să fie judecată după standarde feminine ori masculine, pentru că le îmbrățișează pe amândouă, trecând dincolo de capcanele culturale limitatoare ale fiecăruita. Cu alte cuvinte, nu trebuie să se folosească de propriul sex sau de al lui pentru a-l înfrânge, deși este capabilă de aceasta, după cum o arată și gestul în care îi prinde sabia în propria sa teacă, însă alege să nu o facă.”
–”Death Proof” (2007). Un altfel de film Tarantino, poate întrucâtva asemănător cu ”Jackie Brown”, mai liniar și cu mult dialog, violența fiind aici întruchipată mai puțin prin intermediul oamenilor, cât al lucrurilor care îi înconjoară sau pe care le folosesc (în speță mașinile). Poate singurul film al lui Tarantino care nu a avut succes comercial, pentru că aici el nu a mai urmărit prea mult narațiunea și complexitatea, mergând pe un fir mai simplu, dar și concentrându-se pe ”a face film”, a oferi un exemplu despre cum se poate face un film ca la carte. Genul ales-slasher (pentru necunoscători: ”Un film slasher este un sub-gen al filmului horror, de obicei implicând un ucigaș psihopat (uneori purtând o mască) care hăituiește și omoară un grup de adolescenți. Primul film slasher este considerat Psycho, acesta creând prototipul ucigașului deranjat mintal, mascat, care are ca victimă o tânără femeie.” Sursa: Wikipedia).
”Un lucru ciudat la filmele slasher este acela că armele de foc joacă un rol minor. Probabil aceasta se datorează faptului că a împușca pe cineva este un act prea rapid, iar moartea, în convențiile noastre cinematografice, survine fără prea multă vărsare de sânge. Cu excepția cuțitelor, acest gen favorizează puține arme tradiționale. În schimb, aproape orice poate deveni o armă, atât pentru ucigaș, cât și pentru victime. În Mașina morții, Tarantino alege automobilul, ceea ce îi permite să combine slasher-ul cu genul muribund al filmelor cu urmăriri și aduce un tribut filmului Vanishing Point (Richard Safarian, 1971) și altora asemănătoare de la începutul anilor ’70.”
În final, trecând peste ”Inglourious Basterds” (2009), un film destul de proaspăt, pe care nu l-am mai văzut spre finalul acestei săptămâni, nu mă voi pronunța asupra cărții lui Aaron Barlow, am făcut-o de câteva ori în toată această prezentare. Dar un lucru e sigur: Quentin Tarantino e mult mai complex decât ceea ce vedem la suprafața filmelor sale. Mi se pare, cu fiecare nouă vizionare, că descopăr o nouă caracteristică, un nou amănunt, o nouă cale de urmat pentru a înțelege și mai bine filmele sale. Și, din punctul meu de vedere, Quentin Tarantino este un regizor pe care îl voi urmări mereu cu plăcere, așa că abia aștept următorul său film (care poate fi chiar Kill Bill vol. III).
2 comments
Desi nu agreez ideea ”Violence is one of the most fun things to watch” trebuie sa recunoastem ca Tarantino este un regizor bun.
Well done! I wish I could read this in Romanian for the automatic translation leaves something to be desired. That said, I found this piece thorough and enjoyable.