Prin blogosfera literara Recomandat

Prin blogosfera literara (4 – 10 iunie 2012)

Norman Manea, proaspat laureat al Premiului Național pentru Literatură al Uniunii Scriitorilor acorda in interviu exclusiv Virginiei Costeschi de la BookMag: ‘Care a fost cea mai mare provocare a dumneavoastră, ca scriitor în exil? NM: Provocarea persistentă este de a mă regăsi pe mine însumi, într-un mediu atât de străin. Influența exteriorului este inevitabilă, chiar dacă mai puțin violentă în cazul unui scriitor al interiorității.’

‘Observator cultural’ a folosit prezenta la Bookfest a doua dintre personalitatile cele mai cunoscute ale literelor franceze pentru a le solicita interviuri. Bernard Pivot, cel care a adus literatura franceza si a lumii timp de decenii pe micul ecran la ‘Apostrophes’ si ‘Bouillon de Culture’ ii raspunde Adinei Dinitoiu: ‘Mă întorc puţin la începutul carierei dumneavoastră: aţi făcut studii de drept la Lyon, apoi aţi urmat CFJ (Centre de formation des journalistes) şi o specializare în jurnalismul economic. În 1958, însă, aţi început să lucraţi pentru Le Figaro littéraire, iar în 1968, de pildă, într-una dintre primele dvs. apariţii televizate, vorbeaţi despre criticii literari şi modul în care ei se puteau înşela asupra autorilor contemporani lor (vă refereaţi cu precădere la simbolişti, la Madame Bovary, deci la secolul al XIX-lea). Ce anume v-a adus către jurnalismul cultural şi, în speţă, literar? BP: Nu, n-am făcut studii de drept, am urmat un singur an, dar mă plictiseam atît de tare încît m-am oprit. Am ajuns să lucrez pentru Le Figaro littéraire din întîmplare: mă întorceam din armată şi căutam un loc de muncă, unde să lucrez ca stagiar. Voiam să intru în redacţia unui ziar de sport, cum e L’équipe, dar nu erau locuri, la Le Figaro littéraire am ajuns din pură întîmplare. Aşa a fost destinul, pînă la urmă.’

Tot Adina Dinitoiu il intreaba pe Michel Houellebecq despre unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale: ‘Particulele elementare (1998) este romanul care v-a impus, probabil cel mai tensionat, mai dramatic dintre romanele dvs. Întrebarea mea e legată de subiectul acestui roman: „les bobos“, moştenirea lui mai ’68, teme recurente şi la Pascal Bruckner (cu care am avut ocazia să stau de vorbă anul trecut) – care au condus în Franţa, şi nu numai, la un discurs public foarte critic (critica libertăţilor sexuale, sociale etc.) – mai preocupă ele spaţiul public francez? MH: Da, însă maniera în care abordez eu această temă e diferită de cea în care procedează Pascal Bruckner. De fapt, revin asupra acestui subiect în ultimul meu roman, vorbind despre „les trente glorieuses“. E o perioadă bizară în Franţa, ale cărei efecte încă se fac simţite, de puternică dezvoltare economică, de optimism demografic (e singura perioadă de baby boom în Franţa) şi de destrucţie accelerată a modurilor de viaţă anterioare, de cuplu, şi mai ales de atomizare a modurilor de viaţă, la oraş, mult mai rapide, mai moderne. Mai ’68 e o temă de dezbatere în toată Europa Occidentală, nu numai în Franţa, şi ea nu poate dispărea, e o mişcare de schimbare a structurilor sociale anterioare vizibilă şi astăzi şi consecinţele se văd şi ele. De pildă cuplul nuclear, cum i se spune (soţ-soţie), e deja într-un proces de destructurare. În ciuda industrializării, Franţa a rămas o ţară masiv rurală pînă în 1945 – o dată nu atît de îndepărtată de noi, totuşi. După aceea, lucrurile s-au schimbat rapid. ‘

Daniel Cristea-Enache publica la liternet.ro prima parte din ceea ce promite a fi un pasionant interviu cu Horia-Roman Patapievici: ‘Înainte de a intra în dialog cu intelectualul „privat” care sînteţi, aş vrea să dăm celui public ce este al lui: aceşti ani din urmă, de activitate instituţională la ICR, şi înaintea lor, colaborările din anii ’90 în coloanele unor publicaţii (în special „22”), pe un vector civic de participare intelectuală. Această implicare în problemele societăţii, asumată timp de două decenii şi mai bine – o regretaţi? / Horia-Roman Patapievici: Nu, nu o regret. A fost un destin. Viaţa mea a fost tăiată în două de Revoluţia din Decembrie 1989. În primul rînd, pentru că aş fi putut muri în ea; în al doilea rînd, pentru că a condus la prăbuşirea regimului politic care păruse să-mi fi anulat orice viitor (cînd colo, el nu avea, în faţa mea, viitor!); în al treilea rînd, pentru că brusc, de la o zi la alta, ne-a pus tuturor la îndemînă două noi instrumente de creare a unei noi ontologii sociale (iau această expresie în sensul lui Georg Lukács), libertatea şi spaţiul public, care, amîndouă, erau fundamental politice. Or, înainte de Revoluţie, deşi exista politică, o politică a partidului comunist de interzicere a oricărei politici, nu exista nici politicul, nici simţul politic. În privinţa societăţii şi a statului, totul trebuia inventat şi reinventat de la capăt sau, în unele cazuri, anumite lucruri trebuiau pur şi simplu restaurate (cum ar fi, de pildă, dreptul la proprietate privată, principiul democraţiei reprezentative ori separarea şi controlul reciproc al puterilor în stat). Şi nu de unul singur, ci împreună: dimensiunea concret socială a acţiunii noastre individuale s-a născut odată cu libertatea, pe străzi, în Decembrie 1989, iar spaţiul comun de expresie al acestei noi libertăţi a fost spaţiul public, care s-a construit pas cu pas de-a lungul primilor ani de după ’89.’

Pe blogul lui Adrian Ionita, sculptor si coleg de liste internetice am gasit in saptamana care a trecut un articol interesant care trece in revista istoria inedita a simpozioanelor de sculptura in lume si in Romania: ‘Din 1956, când Karl Prantl a inițiat primul simpozion de sculptură și până în 1983, când avea loc simpozionul de la Deta, din România, idea de simpozion a suferit alterări radicale. Ideea lui Prantl, care a trăit să vadă diviziunea lumii și ridicarea zidului la Berlin era politică prin excelență. El vedea în artist, un creator care poate dărma ziduri ideologice, care poate deveni liber și gândi liber. “Become free. Think free,” aceasta a fost tema și motivul central al sculptorului austriac. / A trăi însă în România comunistă era ceva cu totul diferit. Nu numai că eram închiși în lagărul comunist ca într-o colivie, dar libertatea de a te exprima liber era riscantă și în rarele cazuri când avea loc, era cenzurată. Această situație a dus la autocenzură sau a afectat stilul  de exprimare și interpretare a mesajului artistic.’

Pravalia Culturala este un Web site cultural pe care l-am descoperit si din care am citit cu interes in aceasta saptamana. Rubricile au nume imbietoare cum ar fi ‘balsamuri’, ‘evantaie’, ‘mirodenii’. Cronica literara a Xeniei karo se ocupa de cartea Mihaelei Ursa, ‘Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă’. Veronica D. Niculescu relateaza de la Festivalul International de Teatru de la Sibiu, si Cornel Mihai Ungureanu ii ia un interviu lui Gellu Dorian.

(Dan)

Marina Roman publica pe Yorick un interviu cu regizorul Andrei Munteanu despre colaborarea acestuia cu  teatrul Arena di Verona despre “diferenţa dintre lucrul cu actorii de teatru şi lucrul cu interpreţii de operă”, despre modele demne de urmat in arta, despre teatrul ideal si despre colaborarea cu Teatrul Evreiesc de Stat.

Linkin Park a cantat  pentru prima oara in Romania pe 6 iunie la Romexpo Bucuresti. Hotnews ne spuneCe a adus bun concertul Linkin Park”, care au fost aspectele nereusite, care sunt parerile fanilor si ne pune la dispozitie si lista pieselor interpretate. In plus – fotografii si videouri.

Si pe Hypestreet (Lavinia Fusu), cuvinte frumoase despre Linkin Park: “Multe momente mi-au ramas imprimate in suflet, unul din preferate fiind cel de la “A place for my head”, cand acele cuvinte: “You try to take the best of me/ Go away !” au semanat cu o incantatie pe care o strigi asupra demonilor si nereusitelor din viata ta. (efect de catharsis reusit) Vocea lui Chester a fost un deliciu pe deplin, fiind interesanta alternanta intre partile lente si urletele sale specifice.”

Inca putin pe Hypestreet, care ne informeza ca pe 28 septembrie 2012, de la ora 20.00, vocea lui Lenny Kravitz va rasuna la Bucuresti in Piata Constitutiei Un articol bogat documentat, care anunta un eveniment de clasa.

Plin de umor amar – si iata o mostra:Aproape tot atât de des ca și confratele Chiliman de la USL, li se adresează bucureștenilor primarul Oprescu. Zice să-l votăm pentru că a demonstrat că se poate. Adevăr grăieşte, am văzut cu toţii. Se poate” – este articolul Silviei Colfescu de pe Istorioare bucurestene, “Dupa Nicusor Dan prin gradina lui Dumnezeu”. De-a rasu’-plansu’!

Micawber  pe blogul sau “Ce am mai citit” ne impartaseste impresiile sale despre romanul „Schimb de dame” a lui David Lodge (primul roman al autorului tradus si publicat in Romania si dupa care eu am ramas mare admiratoare a lui Lodge). Bloggerul trage  in incheiere concluzia ca „Nu zic că e marea capodoperă a secolului care s-a încheiat, dar vine vacanţa şi multă lume se poate gândi că o asemenea carte e taman ce trebuie în asemenea ocazii”. Eu as zice ca lucidul si inconfundabilul umor englezesc al au autorului, dimpreuna cu finul si ascutitul simt critic specific lodgian, relevate in seria sa de romane dedicata mediului academic, conduc spre ceva mai mult decat o lectura de vacanta!

Dan-Liviu Boeriu ne prezinta cartea lui Jonathan Safran Foer, Extrem de tare şi incredibil de aproape,cea care a inspirat si filmul EXTREMELY LOUD & INCREDIBLY CLOSE – 2011, al regizorului Stephen Daldry. Concluzia neasteptata (si in total dezacord cu parerea mea) a semnatarului este ca „În rest, nu mare lucru. Romanul e un fel de colaj dezordonat. Avem şi poze, şi schimbări de ritm, şi de perspectivă narativă etc. Un ghiveci, propriu-zis. Mai puţin obositor, totuşi, decât m-aş fi aşteptat.” Are  cineva vreun comentariu?

(Delia)

Despre o carte aparuta in acest an la Humanitas, este vorba de volumul de calatorie al criticului Marius Chivu, „Trei saptamani in Himalaya”, scrie sub titlul „Autentic” pe blogul Capricornk13. Impresia este favorabila, desi au existat temeri cu privire la demersul de a scrie insemnari de calatorie de catre un apreciat critic literar: „Mi-a fost initial putin cam teama de ea.  Stiti cum e, ca atunci cand unul dintre sportivii tai favoriti pleaca la alta echipa sau trece la alta categorie de varsta sau schimba tehnica.  Ma gandesc la Michi Shumacher, la Ronaldinho, Sven Hannavald, intelegeti voi.  La ce puteam sa ma astept de la un pusti care a scapat de pix si hartie, si-a luat calul si prastia catre o destinatie spectaculoasa, iar apoi s-a apucat sa scrie despre?  Hm… In general intreprinderile astea nu ies grozav.  Descrierile rezultate pot fi ori digresive si livresti, de-ti vine sa urli celebrul “finish the fucking stooory” al lui Elaine, ori textele total sufocate de personalitatea “literara” a autorului, care trebuie sa demonstreze neaparat si neincetat propriile dexteritati lingvistice sau sa etaleze referinte culturale de preferinta obscure sau de nisa.  Se mai putea si oarecum de-a-ndoaselea, avand in vedere dificultatea unei calatorii pe Himalaya, si anume ca povestea sa fie incotosmanata de detalii despre urcus si tehnici, lauda de sine, prezenta continua a vitejiei cutezatorului bla bla.  Sau (cel mai rau din punctul meu de vedere) se putea sa ne trezim cu o poliloghie de-aia “calatorie spirituala” gen, in care cad tot mai multi intelectuali de mana a doua care ajung prin zona budism, Tibet, Dalai Lama si fac un fel de halis-beris de concepte, apoi te ucid despre cum s-au luminat ei interior… In fine, ideea e ca era foarte usor de ratat fie tonul, fie muzica – intr-o astfel de carte se vede imediat daca esti onest intelectual sau nu.”

Pe blogul (in majoritate) cinefil „Film cultura arta”, gasim si o recenzie a celui de-al doilea roman al lui Sam Savage, „Tipatul lenesului„, aparut la Polirom: „Recomand Țipătul Leneșului și chiar dacă începutul poate o să vi se pară plictisitor, dacă nu sunteți obișnuiți cu acest tip de scriere, nu renunțați, cu cât o să citiți mai mult, cu atât o să vreți mai mult. „Vezi tu, nu mai am nimic de facut aici. Plec la drum fiindca sunt plictisit, fiindca sunt inspaimantat, fiindca sunt trist. Dar, in esenta, plec fiindca propriile mele glume nu mi se mai par amuzante. Acum cand ma gandesc la ele, ma intreb daca or fi fost vreodata amuzante sau rasul meu le facea sa para asa.””

(Jovi)

Contributori: Dan, Delia, Jovi

Articole similare

Trei poezii din ”Când ai sufletul plecat”, de Alexandru Roșu

Jovi Ene

Atlasul popoarelor din Orient, de Jean Sellier și André Sellier

Jovi Ene

Prin blogosfera cinefilă (7 – 13 ianuarie 2019)

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult