Carti Literatura romaneasca

Întoarcere la obsedantul deceniu: „Tatăl meu la izolare”, de Cristian Teodorescu

„Tatăl meu la izolare”, de Cristian Teodorescu
Editura Polirom, Colecția Fiction. Ltd, Iași, 2021

‘Tatăl meu la izolare’, cel mai recent roman al lui Cristian Teodorescu, apărut în 2021 în colecția ‘Fiction Ltd’ a Editura Polirom,  ne întoarce în timp în anii ’50 ai secolului trecut. Nu sunt un entuziast al termenului de ‘obsedant deceniu’ acordat acelor ani, deoarece îl bănuiesc ca fiind o invenție a unui dibaci propagandist de la sfârșitul deceniului următor, atunci când nu bănuiam încă faptul că vor urma încă două decenii de dictatură comunistă care să ne obsedeze suficient viețile celor care le-am trăit pentru a merita aceeași eticheta. Voi accepta totuși exprimarea, folosită copios și atunci, dar și astăzi de critica literară sau de film, precum și de unii istorici. Întrebarea care se impune este ce interes mai prezintă pentru cititorii celui de-al treilea deceniu al mileniului trei acea perioadă? Ce l-a determinat pe remarcabilul și versatilul prozator care este Cristian Teodorescu să revină la acei ani și să scrie această carte acum? O parte din răspuns o găsim în paragraful care deschide cartea:

‘Nu era nici o epidemie cînd tata a fost băgat la „izolare”, acum 65 de ani și aproape opt luni. Într-o dimineață, la Medgidia, a fost înhățat pe stradă. Era inginer chimist și conducea laboratorul de la IMUM, care era la marginea orașului. A fost mai întîi dus la Constanța, unde a fost interogat și bătut îndelung, metodic. La Constanța s-a experimentat pe el, printre primii, o tortură specială: a fost băgat în seiful băncii, unde după citeva ore se termina aerul respirabil. Apoi a ajuns în pușcărie la Codlea. Nu știa nimeni din familie unde e, pînă n-a fost adus la tribunal, să fie judecat. A fost mai întîi condamnat la moarte. Apoi judecătorul s-a răzgîndit și l-a condamnat la muncă silnică pe viață. Cînd i s-a acceptat recursul, avocatul său, om curajos, a izbutit să-l scoată neculpabil. Așa a fost eliberat.’ (pag. 7)

Avem de-a face, deci, cu o implicare personală. Nu se potrivește, cred, calificativul de roman autobiografic, deoarece evenimentele descrise în carte se petrec în cea mai mare parte în anii dinainte de nașterea scriitorului și se sfârșesc cam la doi ani după naștere. Personajele sunt însă familia sa apropiată – părinții, bunicii, unchii și mătușile -, precum și prietenii, dușmanii și alții în mijlocul cărora trăiau aceștia. Epidemia menționată doar o dată, în prima propoziție din roman, poziționează cartea ca o replică adresată direct celor care în perioadele de restricții sanitare au comparat măsurile luate pentru frânarea pandemiei ca ‘dictatură’ și au comparat izolările epidemiologice cu cele impuse prizonierilor politici din regimurile dictatoriale. Este vorba, dacă vreți, despre o punere în context și în proporții a două acțiuni care poartă același nume dar care sunt foarte diferite în esență și în consecințe. Vom vedea în continuare că nu este vorba despre singura trimitere la actualitate a acestei cărți a cărei acțiune se petrece cu aproape șapte decenii în urmă.

Cititorii familiari cu ‘Medgidia, orașul de apoi’, excelentul roman compus din episoade și portrete pe care Cristian Teodorescu l-a publicat în 2009 vor regăsi în această carte locul geografic și o parte dintre personaje. Acolo era vorba despre un oraș vibrant și cosmopolit, un univers complex în pofida geografiei și a stigmei de ‘loc unde nu se întâmplă nimic’. Revin o parte dintre personaje, de exemplu doctorița Lea care este aici personaj secundar, în timp ce impresionanta poveste de dragoste din cartea mai veche a scriitorului se transformă în povestea dorului și așteptării iubitului, maiorul Scipion, aflat în detenție. În schimb cârciumarul Ștefan Teodorescu, bunicul autorului devine unul dintre personajele principale ale cărții, chiar dacă cârciuma de la gară unde era mandatar devenise amintire și simbol al statutului de ‘fost exploatator’, pentru care petrecuse și el două stagii în închisorile comuniste. Orașul însuși se transforma și suntem martorii erodării relațiilor interumane și a dispariției diversității etnice și culturale, în paralel și datorită în mare parte industrializării economice și politizării vieții de zi cu zi. Teama devine sentimentul dominant, oamenii dispar în miezul nopții dar și în plină zi, tancurile ocupanților sovietici cazați în apropiere zguduie temeliile caselor și uneori străbat orașul, iar funestul Canal Dunăre – Marea Neagră săpat în apropiere este alimentat uman de munca și suferința deținuților, unii dintre ei ‘politici’ cu singura vină de a fi avut opinii diferite sau victime ale unor denunțuri sau răzbunări.

‘ … tot dispăreau – și turci, cîți mai erau, și tătarii de care se umpluse geamia. … tot întrebînd hogea de soarta credincioșilor sai, într-o dimineață a fost și el arestat, de au rămas și turcii, și tătarii fără gură să vorbească în locul lor. Cu grecii și cu armenii lucrurile au stat mai simplu. Au fost bagați în pușcărie fără să aibă cine se întreba ce pățiseră, în afară de rude, care și ele erau arestate pentru curiozitatea lor. Ba din cîte se auzise, cei care dădeau ordine ca grecii și armenii, foști negustori sau oameni cu gura mare să fie arestați erau chiar compatrioți de-ai lor, care tăiau și spînzurau la Constanța. La rindul lor, tătarii și turcii ajungeau în pușcărie la indicațiile conaționalilor lor care își găsiseră loc la Securitate sau la partidul ăsta nou care ajunsese singurul pe piață.’ (pag. 37-38)

Când frica devine sentimentul dominant, când delatorii pândesc după orice colț, când impostorii și inculții ajunși la putere terorizează populația, căutând să demaste ‘dușmanii de clasă’ și inventându-i daca nu îi găsesc, ce șansă mai au demnitatea umană sau dragostea? Aceasta este în fond întrebarea fundamentala pe care o pune această carte și răspunsul este dat în personajele lui Gigi și Tanți Theodorescu și în povestea lor de iubire. Cei doi provin din medii sociale care au în comun faptul că sunt asimilate cu categoria ‘exploatatorilor’ și a ‘dușmanilor de clasă’. Inginerul Gigi Vladimir Teodorescu este obligat să se ascundă mai bine de doi ani în București, după care ajunge la Medgidia, încercând să-și facă pierdută urma și uitată activitatea în asociația studenților national-țărăniști. Urmase liceul militar de la Mănăstirea Dealu, și deși nu continuase cariera militară preluase din aceasta experiență un simț al onoarei și o disciplină care, combinate cu inteligență și simțul umorului, îl ajută să supraviețuiască, pentru o perioadă, vicisitudinilor vremurilor:

‘Vladimir nu mai spera că vor veni americanii, cum se aștepta socrul lui, Fănică, dar se așteptă ca rușii să facă o nouă revoluție, de data asta împotriva celor care erau la putere. Pentru asta conta pe batrînețea generalisimului Stalin, dar și pe nemulțumirile rușilor și ale celorlalte populații din imperiul comunist sovietic. … Nenoricirea lui Vladimir a fost că nu credea în turnătorie decit ca operațiune chimică, deși, chiar și la liceul de la Mănăstirea Dealu, știa că exista turnători și printre colegii lui. Acolo însă, cel puțin, delațiunea nu era încurajată pe față, ca acum, cînd fusese ridicată la rang de virtute civică și mijloc de promovare profesională, mai ceva decit pe vremea legionarilor. Ghinionul lui Gigi însă era că știa istorie, și veche, și modernă, și că trăsese concluzia că oamenii nu pot trăi în teroare decît puțin timp, după care ori se revoltă, ori autorul terorii e dat jos din funcție, cel mai adesea fără menajamente. Mai tîrziu însă avea să recunoască un lucru: că studiase insuficient istoria Rusiei, unde teroarea ținea de viața obișnuită încă de pe vremea lui Ivan cel Groaznic.’ (pag. 29)

 

‘Vladimir știa că dispăreau oameni din oraș doar pentru delictul vorbelor pe care le rosteau, dar asta nu-l făcea să se astimpare. Profesorul lui de etică de la Mănăstirea Dealu îi sădise în cap câteva idei care deveniseră intre timp periculoase, printre care și aceea că nu crezi cu adevărat în adevăr cîtă vreme nu-l rostești.’ (pag. 39)

 

‘Onoarea, săpunul și țigările i se păreau indispensabile lui Gigi, cu toate că în ultimii ani făcuse uz de minicuni în relațiile cu autoritățile și cu cei de la IMUM. „Inducerea în eroare a adversarului pe cîmpul de luptă nu e considerată o minciună. Face parte din arta războiului, daca sînt respectate legile Convenției de la Haga!” îi explicase domnul Ionașcu cînd îl întrebase cum se împacă Onoarea cu înșelarea inamicului. Or, el avea de-a face de mai mulți ani cu un adversar care pusese mîna pe putere și care l-ar fi băgat la pușcărie dacă nu l-ar fi indus în eroare.’ (pag. 121)

Constanța (Tanți) Teodorescu este cea mai frumoasă fata din oraș, dar devine o partidă dificilă odată ce tatălui sau îi este confiscată administrarea restaurantului. O căsătorie cu ea poate fi o pată la dosar, detaliu care de altfel nu îl intimidează câtuși de puțin pe Gigi, el însuși fugar și inamic al noului regim. Tanți vă trebui să supraviețuiască vremurilor, mai întâi că ‘fiică de exploatator’, mai târziu ca soția unui dispărut care se dovedește a fi devenit deținut politic.

‘Din fata unui om înstărit și cu greutate în Medgidia, se văzuse de pe o zi pe alta în rîndul celor de care se putea lega oricine, ca și cum ar fi fost vinovată că tatăl ei știuse să se descurce de cînd venise în oraș. Că un nou venit că domnul Fanica cîștiga mulți bani de pe urma cîrciumii, care nici macar nu era a lui, aparținea CFR-ului, stîrnise invidii. Asta era sigur. Dar de unde ura de care se plingea Tanți și încercările de a-i găsi tatălui ei nod în papură chiar după ce sărăcise și făcuse pușcărie? Ea totuși își găsise un serviciu, chiar dacă prost plătit. Să fi fost aceasta favoare acordată fetei exploatatorului Portofel ceea ce credea ea? Că fusese pusă în bătaie de joc să numere banii altora, la casierie, și să le dea restul? Sau că, de fapt, o pîndeau să greșească ori să fure, ca s-o trimită și pe ea la închisoare ca pe domnul Fanica?’ (pag. 135-136)

Întreaga poveste, și acesta este un alt element original printre cărțile care aparțin acestui gen, este spusă din perspectiva reprezentanților claselor lovite de schimbările sociale aduse de comunism. În timp ce relațiile sociale se deteriorează, aceștia își păstrează o doză de demnitate, de luciditate și chiar de umor față de cele care se petrec în jur. Dialogurile dintre Gigi Theodorescu și socrul său Fănică Teodorescu (un ‘h’ le desparte numele de familie) punctează evoluția situației și încearcă să evalueze evenimentele:

‘După ce-i trecea nostalgia, pe Gigi îl apuca o furie neputincioasa și îl trecea nădușeală, încît Tanți, cu mirosul ei fin, îl întrebă acasă cine-l mai enervase. „Ăștia!” și se abținea să înjure, ca să nu simtă nevoia să-l consoleze, ceea ce l-ar fi umilit. Ieșea pe sală și ciocănea la ușa socrilor săi. Domnul Fănică nu-l mai invita să intre. Ieșea el după ce o anunța pe doamna Virginia că are ceva de discutat cu Gigi.

Se așezau la masa din hol și Gigi îl întreba ce mai auzise la radio. Socrul său se însenina la fata: domnul Ghiță Ionescu era convins că Occidentul nu vă mai tolera samavolniciile. „Alaltaieri tot așa zice! ‘L-în cur pe mă-sa și pe ăsta”, își dădea Gigi drumul la gură. „Alaltăieri a zis abuzurile!”, preciza domnul Fănică. Cu samavolniciile ne pune în gardă. Eu așa zic!” și se ridica să aducă vinul și un sifon, să nu mai discute pe uscat.” (pag. 186)

Structura epică a romanului este foarte interesantă. Știm din lectura primei pagini multe dintre cele care se vor întâmpla personajului principal. Narațiunea începe dintr-o declarată perspectivă personală, dar în decurs de câteva capitole are loc o detașare care transforma proza din memorialistică în realist-obiectivă. Există un moment central al acțiunii, cel al arestării eroului. Mai bine de jumătate din carte alternează o numărătoare inversa a zilelor cu evenimentele ultimelor săptămâni dinainte de arestare cu întoarceri în trecut care reconstituie biografiile eroilor. Din momentul arestării încolo narațiunea devine oarecum cronologică, însă ea este împărțită în două trasee accesate tot alternativ, despărțite de zidurile închisorii. Afară, Tanți și restul familiei (mama Lili, socrul Fănică) încearcă să afle soarta bărbatului dispărut și apoi își adună rezervele financiare pentru a angaja cel mai bun avocat care l-ar putea salva pe bărbat (Alfons Nachtigal – personaj real de altfel). În temnițe, bărbatul arestat suferă anchetele și torturile Securității. Gigi era un oponent real al regimului, și ar fi fost destule motive să fie condamnat pe linie politică, dar vina care i se cere să o recunoască este complet imaginară, rezultat al denunțurilor și invidiilor unor colegi și indivizi pe care îi considerase prieteni.

‘… gardianul îl ținea de umeri în capul oaselor, cu spinarea lipită de perete și-l înjură să se ridice. Nu se mai simți umilit, că pînă acum. Închise ochii și respiră. Nu mai avea nici putere să-i urască. Trăia și atît. …

Gigi puse mina pe creion … „Declarație”, scrise și îi veni să rîdă; încasase atitea bătăi și rezistase. Și acum era gata să pună pe hîrtie toate idioțeniile periculoase pe care piticul ăsta sadic voia să i le pună în spinare, că să i se dea încă un grad, mai devreme. Dar, după ce Popazu îl trecuse de două ori pe lîngă moarte, o condamnare pe mulți ani la pușcărie i se păru suportabilă. Cîtă vreme stătea aici, la mîna piticului, cu nebunia lui calmă, viața lui nu face nici doi bani.’ (pag. 319)

Paradoxal, momentele de libertate a spiritului și a comunicării sunt trăite de erou în închisoare, la Codlea, în perioada în care este întemnițat în așteptarea trimiterii într-un alt loc al sistemului penitenciar românesc. Împreună cu ceilalți deținuți el face parte din elita strivită a societății românești. Se adaugă la aceasta și vestea nașterii, în timp ce el se afla în închisoare și în anchete, a fiului său, Cristian. Acestea sunt dintre paginile cele mai emoționante ale cărții, care fac legătura dintre planul politic și cel personal. Eliberarea din închisoare în urma surprinzătorului succes al recursului nu le va aduce însă eroilor fericirea. Chiar eliberat, chiar declarat ‘neculpabil’, fostul deținut continuă să fie sugrumat de cercul exterior al represiunii, cel din afara zidurilor temnițelor. Este în permanență supravegheat, i se refuză încadrarea într-un post stabil, este permanent supus presiunilor de a deveni informator al Securității. Supraviețuirea fizică nu reprezintă și o victorie a vieții. Putem discută, desigur, responsabilitatea eșecului la nivel de conflict personal sau de familie, dar nu poate fi trecută cu vederea responsabilitatea sistemului.

Sunt multe motive pentru care lectura acestei cărți m-a absorbit. Personajele sunt extrem de bine conturate, fie că este vorba despre personajele principale, fie că avem de-a face cu personaje episodice. Atmosfera epocii este redată la nivel de detaliu. Medgidia și Bucureștii capătă viață sub ochii noștri. Avem în carte pasaje delicioase care descriu sărbătorile tradiționale și cele falsificate, sau mâncărurile epocii și surogatele lor impuse de lipsurile alimentare. Stilul prozei lui Cristian Teodorescu este tot timpul interesant, cu capitole scurte care se combină pentru a construi un edificiu epic care nu este în niciun moment banal. Este remarcabilă și detașarea naratorului față de cele relatate în carte. Știm de la început că este vorba despre familia scriitorului și acest fapt ne este confirmat permanent. Fiecare detaliu este realist și credibil. Marea istorie se întâlnește cu micile istorii ale vieților personale. Decăderea socială și coborârea în infern a eroului principal este o tragică poveste de familie dar și un simbol al fenomenelor istorice ale acelor vremuri. Povestea de dragoste descrisă în roman este cea a părinților sai, iar scena nașterii copilului este de fapt scena nașterii sale. Echilibrul dintre relatarea istorică și emoție este păstrat permanent.

Revin la întrebarea pe care am pus-o la începutul acestei recenzii. Cât de relevant este astăzi un roman despre ‘obsedantul deceniu’, la două generații după Marin Preda sau Alexandru Ivasiuc? Cristian Teodorescu reușește, cred, să dea un răspuns printr-o carte alertă și interesantă, cu o poveste despre dragoste și onoare, dar care poate fi citita și ca un avertisment despre eroziunea valorilor și a relațiilor umane în perioade de criză a societății. Lectură recomandată.

(Nota – citatele păstrează ortografia autorului)

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Cartepedia.ro.

Articole similare

Porumbelul, de Patrick Süskind

Jovi Ene

Un puzzle neterminat: Moon Hotel Kabul (2018)

Dan Romascanu

Un roman bizar: „Năucul”, de Ioan Suciu

Corina Moisei-Dabija

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult