Prin blogosfera literara Recomandat

Prin blogosfera literară (14 – 20 septembrie 2015)

VladimirTismaneanuLa moartea lui Corneliu Vadim Tudor, Vladimir Tismaneanu scrie pe blogul sau: ‘Vadim Tudor este in fond numele atator chestiuni rămase in suspensie, amanate sau pur si simplu negate de exponentii directiei liberale din cultura politică romanească: aliante stranii intre forte politice altminteri incompatibile; civismul de paradă in lipsa unor dezbateri autentice privind traditiile constitutionale ale statului roman; refuzul unor analize serioase privind rolul Securitătii in patru decenii de experiment leninist; combinatia dintre fascism si comunism in ideologia protocronismului ceausist; o privatizare anemică, un stat de drept calcand prea des cu stangul.’

Iata ce scrie si Stelian Tanase: ‘M-am așteptat ca după decembrie 1989 să dispară în anonimat. Ceaușeștii fuseseră răsturnați de la putere, executați, iar Vadim Tudor era cel care le adusese nenumărate omagii și îi slujise. Nu s-a întîmplat așa. În aprilie 1990 apare România Mare și mai încolo partidul cu același nume. Spre mirarea mea tirajele au fost enorme. Ce conținea România Mare a acelor timpuri ? Întîi de toate se baza pe o ideologie nostalgic comunistă, cu f multe accente extremiste. Vadim Tudor, redactorii, cititorii, se refugiaseră în naționalism, ca ultim refugiu la ce fusese regimul Ceaușescu. Se publicau aici dosare de Securitate, atacuri la persoană exprimate intr-un limbaj trivial și denunțuri de toate felurile. Succesul de tiraj al României Mari mi-a indicat o realitate mai profundă – existența unui strat numeros în societatea românească care nu se împăcase deloc cu dispariția Ceaușeștilor și a regimului lor. Vadim Tudor a fost stegarul lor, a celor care erau dezavantajati de noua situație, nemulțumiți de tranziția spre Europa. Profitorii vechiului regim au fost clienții lui de predilecție. O parte, cei care nu își găseau utilizare. Ceilalți foști au intrat în afaceri și politică. Partizanii lui Vadim Tudor erau securiști, exnomeklaturiști, birocrați, etc. dar nu numai.’

celibidache-si-furtwangler_1_fullsizeTot la Stelian Tanase am gasit o referire la o carte pe care sper sa o citesc candva despre corespondenta si relatia dintre dirijorii Celibidache si Furwangler, cei doi dirijori care au cochetat cu dictaturile: ‘Pe Celibidache l-am ratat cînd a venit in România, biletele fiind rezervate celor cu bune relații în regimul defunct. Curiozitatea stîrnită de prezența lui „Celi” la Ateneu după decenii de absență din țară, a fost fenomenală. Am cam suferit din povestea asta, dar s-a dat ceva la televizor, etc. L-am dusmanit pe Celibidache, erau vremuri f grele și îmi părea rău că se lăsa folosit de propaganda comunistă. A fost o întreagă controversă în mica lume culturală pe aceasta temă, bineînțeles nu în presa ci în reuniuni private. Celibidache se apropiase nepermis de dictatură. A făcut bine că a venit dind prilejul bucureștenilor să asculte o muzică minunată sau nu trebuia să vină și să-l servească astfel pe Ceaușescu ? Chestiunea seamănă foarte mult cu tema carții lui Klaus Lang.’

Pasionante ca intotdeauna sunt serialele de pe blogul lui Laszlo Alexandru. Cel mai recent este ocazionat de publicarea cartii care aduna corespondenta dintre Freud si Jung, aducand la cunostiinta pasionatilor de istorie si psihologie relatiile complexe dintre cei doi mari ganditori din prima jumatate a secolului 20: ‘Din cîte indică scrisorile păstrate, relaţia demarează în 1906, cînd cei doi se aflau în momente biografice diferite. Freud era în amiaza vieţii. Elaborase cîteva lucrări fundamentale (Interpretarea viselor, Psihopatologia vieţii cotidiene), închegase un mic grup de fideli, cu care se reunea periodic în apartamentul său din Berggasse 19, la dialoguri de specialitate. Însă avea de înfruntat ostilitatea din lumea medicinei, precum şi pe cea a spiritelor burgheze, oripilate de ponderea pe care sexualitatea o ocupa în ansamblul teoriei freudiene. Jung era un tînăr medic care tocmai îşi ocupase locul de muncă la clinica Burghölzli din Zürich, ca asistent al profesorului Bleuler. Colectivul medical de la ospiciul elveţian urmăreşte cu încredere publicaţiile lui Freud şi încearcă să le adapteze în activitatea cu bolnavii. De aici demarează schimbul de publicaţii şi conversaţiile de specialitate. Pentru Jung este o excelentă ocazie de familiarizare cu viziunea unui savant matur, de la care simte că are multe de învăţat. Formulele epistolare convenţionale sînt dublate de respectul debutantului, care nu ezită să-şi exprime totodată rezervele asupra unor detalii. “Mult stimate domnule profesor, / Primiţi vă rog preasupusele mele mulţumiri pentru bunăvoinţa de a-mi expedia culegerea dumneavoastră de scurte şi varii lucrări, binevenită oricui care doreşte să se familiarizeze rapid şi cu temeinicie cu concepţiile dumneavoastră. (…) Ce pot eu aprecia şi ce ne-a ajutat aici pe noi din punct de vedere psihopatologic sunt concepţiile dumneavoastră psihologice, în vreme ce terapia şi geneza isteriei se află încă, în condiţiile sărăcăciosului nostru material privitor la isterie, destul de departe de înţelegerea mea; adică terapia dumneavoastră îmi pare a nu se întemeia doar pe afectele abreacţiei, ci şi pe anumite raporturi personale, iar geneza isteriei îmi pare a fi predominant, e drept, dar nu exclusiv sexuală.”’

M-am delectat vreme de trei saptamani cu cronicile de la Festivalul Enescu semnate de Marius Constantinescu: ‘Am fost … în Piaţa Festivalului, să prezint şi să mă bucur de concertul Cameratei Regale. Cu mine s-au bucurat şi nişte sute bune de bucureşteni, care au umplut atât de frumos şi de empatic acest spaţiu liber şi decontractat al Festivalului: copii care au dansat, adulţi atenţi şi receptivi, turişti străini uimiţi şi încântaţi de o asemenea fervoare citadină. Anotimpurile de Antonio Vivaldi sunt un garant al popularităţii. Combinarea lor cu Anotimpurile lui Astor Piazzolla a rezultat într-o ţesătură plină de culoare, de patos, de ritm organic, de pulsaţie caldă şi surprinzătoare. S-au făcut “vinovaţi” de o asemenea stare de bine instrumentiştii acestui ansamblu tânăr şi valoros, violonista Rebekka Hartmann şi dirijorul Vlad Vizireanu. Amândoi au credite care îi recomandă drept certitudini ale profesiei lor: studii temeinice şi cu pedigree, experienţe diverse care le lărgesc orizonturile, seriozitate şi dedicaţie şi un mare chef de a se bucura de ce le place mai mult în viaţă: muzica. Elanul lor, purtat de aerul cald al unei seri de vară autentică, s-a multiplicat în fiecare spectator din piaţă.’

(Dan)

LaikaAm scris acum ceva vreme pe aici despre o carte a lui Adrian Alui Gheorghe. Despre alta, Laika, a scris acum Andreea Tănase pe Semnebune.ro: ”Citind romanul lui Adrian Alui Gheorghe, realizezi că este construit în jurul unor legende urbane din comunism, de genul celor care au stat şi la baza filmului Amintiri din Epoca de Aur. Autorul este un adevărat culegător de poante cu aluzii la regim, la tovarăşi, la neajunsurile epocii şi la nepotismele din structuri şi instituţii. Cu toate acestea, romanul este populat de personaje istorice, de verişorii şi cumnaţii personajelor istorice, ba chiar şi de amanţii şi menestrelii unor figuri din istoria recentă, pe care le cunoaştem cu toţii măcar din auzite, dacă nu am prins epoca în care apăreau la televizorul nostru alb-negru, aplaudând la vreun congres.”

Cartea de la Editura Compania, ”Tristan Tzara – omul care a pus la cale revoluția Dada”, publicată în 2003, a trecut aproape neobservată. Sau cel puțin așa mi se pare mie. Despre ea, scrie acum Ștefan Ciobanu pe blogul său: Văzută de mulți doar ca o mișcare a unor tineri puși pe scandal, o mișcare care și-a făcut loc cu forța pe firmamentul artelor, prin această carte ne dăm seama că de fapt DADA a fost modul de a te folosi de viața mondenă, fie și prin scandal, pentru a crea o modă care să se impună ca etalon în toate manifestările vieții, care să devină un fel de a fi. În acei primi ani ai secolului XX, petrecerile trebuiau să fie dada, ca și locuința, îmbrăcămintea, gustările, felul de a te comporta în societate, felul de a te exprima prin artă. Nu doar obiectul creat trebuia să fie dada, ci și modul de prezentare, de comercializare. Mai mult decât în literatură (nu au rămas scrieri dadaiste) sau în arta plastică (aici s-au făcut primii pași spre colajele de mai tîrziu sau spre arta abstractă), dada a dezghețat oamenii, oferindu-le șansa de a se manifesta cât mai dezinvolt, chiar dacă asta încălca deseori normele cu care societatea era obișnuită. Efervescența vieții dintre cele două războiae poartă (conștient sau nu) pecetea dada, oamenii voiau să se exprime cât mai liber, cât mai autentic.”

2444Pe Bookhub.ro, cronica lui George David asupra cărții ”Ierusalim. Biografia unui oraș”, de Simon Sebag Montefiore: De ce „biografia” şi nu „monografia”, dacă e vorba de un oraş? Deoarece nu este vorba despre vreo urbe oarecare, ci despre un Oraş cu totul special – Ierusalimul – fără de care istoria lumii s-ar fi scris cu siguranţă altfel: leagăn al unei civilizaţii străvechi (vechimea oraşului trece de 5000 de ani), element esenţial pe canavaua celor trei binecunoscute religii monoteiste (religiile Cărţii: iudaismul, creştinismul, islamismul), singura aşezare pământească dublată de un corespondent în ceruri (Ierusalimul ceresc). Această localitate, fără cine ştie ce importanţă strategică sau economică, a fost şi este atât de iubită şi totodată de urâtă de-a lungul existenţei sale, încât mulţi se gândesc la ea ca la o fiinţă vie; de aceea, în diferite scrieri aparţinând celor trei religii, autorii vorbesc despre „ea” atunci când se referă la Ierusalim (aşa cum fac britanicii când relatează despre corăbii), ca şi cum ar adora sau detesta o fiinţă omenească în carne şi oase. Acestea ar fi, aşadar, câteva – nu singurele – motive care l-au determinat pe autor să scrie o „biografie” a Ierusalimului.”

Alături de alți colegi cu state vechi din blogosferă, revine încet-încet și Roxana de la Evantaiul Memoriei. În această invazie de bloggeri și de site-uri care își mențin miile de cititori doar cu topuri de sfârșit de vară și început de toamnă, astfel de reveniri nu mă fac decât să mă bucur. Ea scrie săptămâna trecută un articol despre ”Pianul mecanic”, de Kurt Vonnegut: Romanul lui Vonnegut era, la momentul apariţiei, un avertisment referitor la tendinţa de a automatiza şi eficientiza totul. Deşi lumea de astăzi nu se regăseşte punctual în cea descrisă în Pianul mecanic, exagerările în direcţia eficientizării, a controlului societăţii în termen de profit fac ca vieţile şi trăirile eroilor cărţii să nu fie foarte diferite de cele din prezent şi n-ar strica să ne întrebăm dacă este, într-adevăr, tehnologizarea calea spre fericire, dacă faptul că nişte maşinării se ocupă de toate în locul nostru ne face să ne simţim mai relaxaţi, mai împliniţi?! Nu există oare pericolul ca robotizarea să ne atingă şi pe noi?”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi.

Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:

-”Retorică adevă învățătura și întocmirea frumoasei cuvîntări”, de Ioan Piuariu Molnar

Busola plăcerii”, de David J. Linden

-”Torcătoarea de vise”, de Patti Smith

Scrisoare deschisă ministrului educației, de Dan Gulea

Articole similare

Manuscrisul fanariot, de Doina Ruști

Dan Romascanu

Prin blogosfera literară (30 aprilie – 6 mai 2018)

Dan Romascanu

Un manifest pentru refacerea umanității: ”Dicționarul refacerii”, de John Freeman

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult