Carti Eseuri Recomandat

Busola plăcerii, de David J. Linden

Busola placerii”Busola plăcerii. De ce ne plac jocurile, mâncarea nesănătoasă, alcoolul, orgasmul și marijuana”, de David J. Linden

Editura ALL, București, 2014
Traducere din limba engleză și note de Loredana Maria Oprea

Moto: ”Noi, oamenii, avem o relație complicată cu plăcerea. Petrecem enorm de mult timp și consumăm extrem de multe resurse în căutarea ei. Plăcerea este factorul motivațional central al vieților noastre. Este esențială pentru supraviețuirea noastră și pentru a ne transmite genele următoarei generații.”

Cum să nu te atragă un astfel de subtitlu – De ce ne plac jocurile, mâncarea nesănătoasă, alcoolul, orgasmul și marijuana – mai ales pe cineva care consideră că majoritatea celor de mai sus sunt adevărate plăceri și nu niște vicii oarecare? De altfel, dacă privim un pic ”la rece” această carte, aici chiar găsești, în multe privințe, explicații (științifice) despre cum aceste plăceri devin dependențe, chiar dacă, în ansamblu, este o carte destul de greuță, complicată pentru nespecialiști. Cu bune, cu grele, așadar.

Să vedem cine este autorul cărții, pentru a ne explica mai ușor calitățile și defectele acestei cărți: ”David J. Linden (n. 1961) este un profesor american de neuroștiință la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore, Maryland, cunoscut în mod special pentru lucrarea Mintea ca întâmplare, distinsă cu medalie de argint de către Independent Publisher Association. Linden este recunoscut pentru încercarea constantă de popularizare a neuroștiințelor, folosind în acest sens un limbaj care permite înțelegerea biochimiei chiar și de către cei nespecializați în acest domeniu.” (Sursa: Wikipedia). Demersul său nu este deloc unul ușor, dar trebuie să recunosc faptul că am fost un pic dezamăgit de felul în care i-a reușit misiunea de popularizare a științei, spre deosebire de alte cărți de acest gen.

”Busola plăcerii” împletește multele informații științifice despre cum toate dependențele produc anumite scurtcircuite în creier cu statistici, glumițe, anecdote și informații documentate despre anumite maladii sau simple plăceri. Din păcate, acestea din urmă sunt puține la număr, iar celelalte sunt de multe ori pricepute doar de cei specializați în anatomie, genetică sau biologie.

Sunt două plăceri principale pe care le-am înțeles mai bine, le-am studiat mai cu atenție, în principal pentru că autorul a fost aici mult mai inteligibil, pentru că cercetările științifice s-au făcut aici cu mai mare ușurință, dar și pentru că sunt două subiecte care se tot discută în media zilelor noastre: alcoolul și mâncarea nesănătoasă. Discuțiile despre alcool nu se termină niciodată: unii oameni consideră în continuare că este o boală a celor cu voință slabă, a celor care nu au personalitatea puternică, iar alții, printre care și mulți specialiști, mulți medici, consideră că dependența de alcool este o boală și trebuie tratată ca atare. David J. Linden vine cu argumente pentru a doua variantă, considerând că nu este o boală a lașilor lipsiți de voință de vreme ce multe personalități istorice importante au fost dependente de droguri (inclusiv de alcool): Charles Baudelaire (consumator de hașiș și opiu), Aldous Huxley (consumator de alcool, mescalină și LSD), Sigmund Freud (consumator de cocaină), Alexandru cel Mare (un mare alcoolic), Prințul Otto von Bismarck (care obișnuia să bea două sticle de vin la masa de prânz și le punea capac cu puțină morfină seara).

David J. Linden
David J. Linden

Un alt aspect interesant este cel legat de mâncarea nesănătoasă, iar constatarea pe care am reținut-o este aceea că oamenii consumă mai multă mâncare dacă nu sunt nevoiți să o mestece prea mult, să o înghită prea greu. Iată motivul (în afară de profit, dar și acesta e doar o derivată) pentru care lanțurile de restaurante, mai cu seamă cele de fast food, frăgezesc carnea mecanic și o injectează cu marinată. Astfel, carnea se dizolvă rapid în fură și are un conținut mare de apă, care ușurează înghițirea. Și, prin urmare, oamenii tind să mănânce mai mult pentru că le e mai ușor să înghită. A doua constatare, la care ajunge și David J. Linden, în legătură cu acest aspect este că oamenii tind să termine ce li se pune în față; de aceea, una dintre strategiile restaurantelor este să mărească ușor prețurile și să facă porții mari sau foarte mari, iar clienții caută să își înfrângă metabolismul și apetitul și să consume mai mult. Un alt motiv pentru obezitatea în creștere.

Așadar, cea mai interesantă parte a cărții a fost aceea în care David J. Linden a trecut peste armura sa de profesor de biologie și ne-a oferit informații inedite care au depășit această sferă, cu precădere amănunte istorice despre diferite forme ale plăcerii, drogurile (inclusiv alcoolul) fiind cele asupra cărora s-a aplecat cel mai mult în acest sens. De aceea, am reținut două citate (foarte) lungi despre plăcerea opiului în Roma antică și fervoarea dată de folosirea pentru beție a eterului în Irlanda secolului 19, pe care vi le voi aduce aici, în încheierea prezentării mele, pentru a descoperi că, peste amănuntele biologice, anatomice, patologice care domină această carte și peste care un cititor neinițiat poate trece cu mare greutate, se întrevăd și unele amănunte și informații care merită reținute:

Roma, 170 î.Hr. E o vreme bună să fii un nobil roman. Imperiul este vast și înfloritor, iar armata pare invincibilă. Marcus Aurelius, numit mai târziu ”ultimul dintre cei cinci buni împărați romani” se află pe tron. Galen, renumitul doctor grec, se află în serviciul împăratului. Iar opiul este disponibil la liber. Împăratul era un consumator notoriu de opiu, care își începea fiecare zi, chiar și în timpul campaniilor militare, dând pe gât un pahar cu vin în care era dizolvat un grăunte de opiu. Într-adevăr, scrierile lui Galen sugerează că Marcus Aurelius era dependent. Descrierea scurtelor perioade fără opiu ale împăratului, așa cum au avut loc într-o campanie de pe Dunăre, este o bună caracterizare a simptomelor renunțării la consumul de opiu.

Opiul, preparat din planta de mac, Papaver somniferum, era întrebuințat cu mult timp înainte de perioada Romei Imperiale. Dovezi din înregistrările arheologice plasează consumul său în Mesopotamia (Irakul de astăzi) în jurul anului 3000 î.Hr. de regulă, opiul era consumat în scopuri medicale, dar și în ritualuri de către egiptenii antici și, curând după aceea, de grecii antici. Se mânca, se dizolva în vin sau se introducea în rect. Papirusul Ebers, un text medical al Egiptului Antic, din anul 1552 î.Hr., chiar recomandă opiul ca adjuvant pentru a induce copiilor somnul. Una dintre metode era să ungă cu opiu scârcurile mamei care alăpta.

Deși Galen populariza utilizarea opiului și consumul se răspândise printre nobilimea romană, a mai trecut ceva timp până când ultimele restricții legale privind distribuirea opiului au fost ridicate, sub conducerea lui Septimus Severus. Acest lucru a declanșat adoptarea opiului ca drog roman de recreare. În anii care au urmat, planta de mac a devenit simbolul Romei, a fost imprimată pe monezi, inscripționată pe temple și introdusă în practica religioasă. Până la recensământul din 312 d.Hr., opiul putea fi procurat din 793 de prăvălii din Roma, iar taxele puse pe vânzarea lui constituiau o sumă substanțială din totalul veniturilor pentru împărat.” (pag. 34-35)

Opiu

”Ținutul Derry, Irlanda, 1880. După 1830, Irlanda se scălda în alcool, cea mai mare parte fiind produsă la nivel local, ca răspuns la taxele ridicate asupra importului de alcool impuse de guvernul britanic aflat la conducere. În timp ce un grup mare de irlandezi distilau asiduu poitin ilegal, produs din cartofi sau malț de orz, concomitent se dezvolta un curent împotriva alcoolului. Figura călăuzitoare a mișcării irlandeze de abstinență a fost preotul catolic Theobald Mnatthew, care, în 1838, a înființat Societatea de Abstinență Totală. Crezul acesteia era simplu: dacă i te alăturai, nu promiteai doar că vei consuma cu moderație, ci, mai mult, îți luai Angajamentul – o obligație de abstinență totală de la alcool începând cu acea zi. În mod remarcabil, această abordare simplă a devenit un succes: într-o singură zi, s-a raportat că în localitatea Nenagh din ținutul Tipperary peste 20.000 de oameni și-au luat angajamentul de abstinență totală. De fapt, s-a estimat că până în 1844, aproximativ 3 milioane de oameni, aproape jumătate din populația adultă a Irlandei, luaseră acest Angajament.

Deloc surprinzător, unii oameni au căutat să se țină de litera Angajamentului în timp ce-i încălcau spiritul. Unul dintre aceștia a fost doctorul Kelly din Draperstown, ținutul Derry, care și-a dat seama că eterul, ca băutură non-alcoolică, se potrivea de minune în această situație. Eterul este un lichid extrem de volatil, care poate fi produs prin amestecarea acidului sulfuric cu alcool, iar vaporii de eter pot fi inhalați, efectele variind de la euforie, stupoare până la anestezie generală.

Doctorul Kelly, disperat să se îmbete în timp ce își menținea Angajamentul, și-a dat seama că vaporii de eter nu numai că pot fi inhalați, ci că eterul în formă lichidă putea fi înghițit. Pe la 1845 a început să consume pahare mici de eter, pentru ca apoi să le prescrie și pacienților și prietenilor săi ca beție non-alcoolică. Zvonul s-a răspândit la scurtă vreme după aceea. Un preot a declarat că ”eterul era o licoare cu care un bărbat se putea îmbăta având conștiința curată”. Doctorul Ernest Hart scria că ”efectele imediate ale consumului de eter sunt similare cu acelea produse de alcool, numai că totul se întâmplă mult mai rapid; etapele de excitare, confuzie mentală, pierderea controlului muscular și pierderea conștiinței se derulează una după alta atât de rapid încât nu pot fi separate în mod clar”. Revenirea este la fel de rapidă. Bețivii îmbătați cu eter și ridicați de poliție de pe stradă erau deja treji până ajungeau la secție. În plus nu sufereau deloc de mahmureală.

Consumul de eter s-a răspândit ca o furtună în Irlanda, în special în nord, iar mai târziu putea fi procurat de la băcani, farmaciști, cârciumari și chiar vânzători ambulanți. Deoarece eterul era produs în masă pentru anumite utilizări industriale, acesta putea fi obținut destul de ieftin. Prețul mic și acțiunea rapidă însemna că și cei mai săraci își puteau permite să se îmbete de câteva ori pe zi cu eter. Până la 1880 eterul distilat în Anglia sau Scoția se importa și se distribuia chiar și în cele mai mici sate. Multe târguri irlandeze obișnuiau să ”duhnească de la aburii fazi ai drogului” în zilele de târg, când ”duhoarea lui părea să atârne și de garduri sau de case pentru ceva vreme”.

Prima încercare de a controla consumul de eter la irlandezi a implicat amestecarea eterului industial cu nafta, care are un miros și un gust mult mai puternic decât eterul în sine. Acest lucru a fost un eșec total; oamenii îl amestecau cu zahăr și condimente pentru a masca gustul, se țineau de nas și îl dădeau pe gât. Consumul de eter în Irlanda a fost în sfârșit restrând în 1891, când guvernul britanic a clasificat eterul drept otravă și a aplicat controale stricte asupra vânzării și posesiei de eter, restricționând astfel distribuirea și utilizarea acestuia. Practica a mai dăinuit câțiva ani, dar pare să fi fost abolită complet până în anii 1920.

Beție ieftină și rapidă fără mahmureala de după? Nu-i de mirare că eterul era atât de răspândit. Totuși, înainte să ieșiți pe ușă ca să dați câteva pahare pe gât, merită să menționăm câteva dezavantaje. Printre acestea se numără mirosul și gustul cu adevărat oribile și senzația puternică de arsură pe măsură ce scârboasa substanță alunecă în stomac. Mai mult, te face să salivezi ca un Saint Bernard într-o zi fierbinte de vară și stimulează eructații și flatulență cu adevărat impresionante. Acestea nu sunt emisii normale; sunt încărcate de vapori de eter foarte inflamabili. Vă puteți imagina ce se întâmpla când un băutor de eter își aprindea pipa și eructa sau când stătea lângă un foc deschis și dădea un vânt. Nenorocirile de acest gen, la oricare dintre capetele tractului digestiv, erau o întâmplare obișnuită.” (pag. 35-38)

Puteți cumpăra cartea: Editura All/Libris.ro/Elefant.ro.

Articole similare

Prin blogosfera literara (16 – 22 mai 2011)

Dan Romascanu

Prin blogosfera literara (22 – 28 octombrie 2012)

Jovi Ene

Everything You Always Wanted to Know About Sex (1972)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult