„Povestiri din București”, de Dana Fodor Mateescu
Editura Cartea Românească, Colecția Cartea de proză, București, 2017
Dana Fodor Mateescu evocă în cartea sa, „Povestiri din București”, cu multă emoție și nostalgie, peripețiile unei adolescente rebele care cutreieră Bucureștiul anilor ‘70-80, realizând un traseu hipnotic, cu imagini vii și ludice, o reîntoarcere într-un trecut magic, parcă rupt de lume. Toate amintirile scriitoarei se leagă de acest topos care generează numeroase povești – umoristice, triste sau profunde, concentrându-se asupra „Bucureștiului pictat, încrezut ca un păun, schizofrenic, dar genial, frumos și încă tânăr.”
„Sunt momente în viața asta a mea când închid ușa – da, ușa dintre mine și lume – și mă arunc în propriul suflet ca într-o apă fără fund. Închid ochii și-mi amintesc de clipele colorate prin care am trecut, de când aveam câțiva ani și până acum. Mă recompun, mă autorefac, amintindu-mi de mirosuri de atunci, imagini pierdute, strigăte, cântecele și oamenii pe care nu-i voi mai vedea decât în… mine.” („Arome din anii 70…” , pag. 91)
Lectura m-a supus parcurgerii aceluiași periplu, alături de scriitoare, care începe cu povestirea „Gara din mine”, în care este zugrăvită cu mult umor societatea pestriță a acelor vremuri – „boschetari rupți de lume, călători grăbiți, înceți, nepăsători, săraci, mai puțin săraci, supraponderali majoritatea, cărunți, chelioși, blonzi, bruneți, cu negi, cu ochelari, cucoane parfumate, cu sprâncene pictate-tatuate și strâmbe, cu taioare și încălțate cu pantofi luați de la NIRO, cu tocuri înalte, femei de la țară, în șlapi, bărbați care duhnesc a alcool și-a ceapă, copii care plâng de sete sau de oboseală.” (pag. 6)
Aceste imagini caricaturale ale comunității și ale personajelor sunt cele care conferă povestirilor o atmosferă plăcută, savuroasă, care te îndeamnă să te alături unei „odisei” presărată cu aventuri bizare prin care te descoperi pe tine, dar și vremurile trecute. Amintirea reprezintă un motiv principal al povestirilor Danei Fodor Mateescu, pretextul reconstituirii imaginilor pierdute în timp, al memoriei afective.
„Ce este o scrisoare? În aparență, o bucată banală de hârtie, îmbrăcată într-un plic pe care-l cumperi de la poștă și pe care scrii numele destinatarului pe față și numele tău, expeditorul, pe spinarea lui. Scrisoarea purta vești. Triste sau vesele, bune și rele. Scrisoarea vorbea, era vie, în ea vedeai ochii iubitului sau ai iubitei, ea îți arăta vorbele calde ale mamei, scrise timid, cu dor, primele litere din alfabet învățate de fetița ta care e departe.” („Scrisoare către Luke Skywalker”, pag. 16)
Deși acest subiect este deseori dezbătut în literatura contemporană, Dana Fodor Mateescu a ieșit în evidență prin transpunerea imaginilor din copilăria sa și unicitatea pe care le-o conferă. Povestirile sale sunt inedite, alternanța umorului și a ironiei cu spiritul sensibil și tânăr al scriitoarei te frapează, te uimesc, fac ca ceva din interiorul tău să vibreze:
„Pe stradă, la Romană. Singură. Sunt tot eu, aceeași, dar totuși altfel. Trupul meu e îmbrăcat cu o piele mai veche și uneori străină. Mă fâțâi prin centru căutând ceva, cu Danele din mine, multe, multe Dane, care fac ce vor ele, afurisitele, egoistele, paranoicele și timidele… Sângele lor cântă la fel ca în liceu și în copilărie, numai că îl aud doar eu. Voi nu...” (pag. 95)
Autoarea ne împărtășește crâmpeie din viața sa, rupe amintiri din copilăria și adolescența sa și le așterne pe hârtie, reconstituind o „Iubire de cartier” și „Arome de București”, cutreierând „Străzile din mine…” până „Am București pe toată talpa”. Titlurile povestirilor sunt sugestive, pline de viață și configurează un caleidoscop de imagini și întâmplări hazlii, satirice și viu colorate, precum cele din „ Mic tratat de alungat mitocanii” sau „ Românu-i frate cu sămânța”.
Astfel, lectura acestei cărți a provocat în sufletul meu o evaziune în trecut, am hoinărit prin cartierele din București, acest oraș cândva cenușiu și posomorât, însă pe care Dana Fodor Mateescu îl zugrăvește în culori vii, fascinante și pregnante. Anii de formare ai fiecărui om revin în amintirea acestuia ca ceva fantastic, imaginar, iar „Povestiri din București” reușește să plăsmuiască inefabil aceste momente care marchează decisiv viața noastră și care rămân ascunse în „ străzile din noi…”:
„Toate astea nu mai există în lumea reală. Dar le găsesc în minte. Nu le-am aruncat, nu am făcut niciodată ordine înăuntru, sunt acolo, puse la păstrare, lângă fiecare secundă trăită, plânsă, râsă, folosită. Nu sunt bogată?” (pag. 94)
