”Pluto în scorpion”, de Dan Sociu
Editura Polirom, Colecția Ego.Proză, Iași, 2020
”Dacă nu sunt atins, nu mă simt viu.”
Cum e să îți povestești căderile, cum reușești să îți articulezi viața din nou după câte una dintre dintre, cum trăiești cu un bagaj emoțional voluminos în spate, zi de zi? Afli citindu-l pe Dan Sociu. Am stat ceva timp și am reflectat după ce am citit Pluto în Scorpion, încercând să ies de sub imperiul șocurilor pe care relatează în fiecare capitol. Tebuie cumva decodate, în cheie proprie, altfel scrisul și lectura unui astfel de volum nu și-ar avea rostul. Pentru mine a fost primul popas în lumea lui Sociu, am mai avut câteva incursiuni, dar nu am zăbovit până acum. M-am gândit și la ce spunea într-un interviu mai vechi: atunci când scrie își închide conturile de socializare, se plimbă, stă la soare, merge la cumpărături. O pauză de la forfota virtuală cred că e întotdeauna binevenită, mai ales pentru că îți scade capacitatea de concentrare și nu poți sedimenta aproape nimic. O retragere necesară pentru a ordona fluxul interior.
Fără plasă de siguranță ești mai liber, scrii mai intens, nu datorezi nimic aș adăuga, spunea scriitorul în interviul de care aminteam. Nici șanse de câștig nu ai prea mari, dar depinde ce te interesează. Recunoașterea publicului și vânzările uneori întârzie să apară, pe când facturile nu. Mediul românesc nu oferă prea multe perspective, lucrurile se mișcă destul de greu și există extrem de puțini care pot trăi din scris. Scrii pe apucate, în puținul timp care mai rămâne uneori și dacă îți expui și toate punctele vulnerabile e posibil ca lucrurile să nu meargă tocmai într-o direcție generatoare de beneficii. Însă Dan Sociu a riscat. Și cred că nu a greșit, doar că trebuie să îi acorde timp cititorului.
”Uneori, când mă uit la un film și e veselia de grup și senzația că se topesc unu-n altul. Dar numai în filme e așa, în realitate, fiecare-i izolat pe dinauntru.” (pg. 74)
O radiografie a unor stări de dezechilibru, stres, furie, alcool, droguri și sentimentul că ești ba mai sus, ba mai jos decât ți-ai putea imagina. Perioade în care unii nu rămân prin aproape nimic în memoria ta, iar alții rămân mai mult decât ai dori, panică și goana după recuperarea unui eu care nu mai e de găsit printre figurile reflectate în oglinzile disperării. Însă nu poți face tabula rasa odată ce ai intrat în joc, mereu rămân cioturi care te rănesc atunci când te aștepți mai puțin.
” – Nu știu dacă era de la iarbă, dar, când mă uitam în ochii tăi, era o recunoaștere profundă. Dar nu e de la iarbă, pentru că pe urmă, când am vorbit, nu s-a pierdut. Adică vorbesc așa ușor cu tine, din prima, ca și cum ne-am ști deja. Dar lunile trecute aveam uneori prudență, mă temeam să nu fii cu demonii. Mă temeam că prea vorbim așa…
– Și eu mă tem că aș avea demoni uneori.” (pg. 188)
Mergând pe premisa că dezechilibrul te purifică, eroul le-a încercat pe toate. Valorile temporale dispar, se instalează dictatura clipei, care te acaparează lent, dar sigur. Nu mai știi dacă vrei să fii salvat, vrei să te salvezi, vrei să salvezi pe altul, dacă ceea ce simți e real, dacă ceilalți pot rezona în vreun fel cu tine, măcar pe perioadă determinată. Te agăți cu disperare de lucruri și oameni care nu își fac bine, dintr-un masochism psihic care își va cere tributul la un moment dat. Rememorarea are funcție dublă, pe de o parte pune în lumină cotloane prăfuite, pe de alta încearcă să recupereze frânturi de viu. Echeru, Bulănoasa, Ileana, Florinel sunt personaje care populează lumile lui Dan, și pe care le cunoști prin intermediul unor povestiri prezentate prin filtrul propriu, deși sunt ancorate în trecutul real al scriitorului. Alături de ele recunoști atmosfera timpului în care se petrece acțiunea, redată clar, fără artificii inutile, din cîteva tuse sigure. Parte din povești mi-au adus aminte de Expresul lui Mihnea Mihalache Fiastru, proza scurtă a lui Dan Lungu, dar și de romanele lui Florin Irimia. Fie că e vorba despre sentimentul unui sfârșit, groaza de sine, dorința de singurătate, spărturile în eu sau încercarea disperată de a subzista într-o lume din care uneori simți că nu faci parte, că nimic nu te poate atinge veritabil, că ești victima unui superficialism pe care și tu, la rându-ți îl practici aproape zilnic. Textele lui Dan Sociu rămân în permanență conectate la realitate, nu propun evadări din cotidian neverosimile.
Cu fiecare proză asiști la o nouă transformare, ordinea temporală nu e respectată, te simți ca într-un carusel care refuză să se oprească. De la puștiul temător, care încearcă să pară mai robust decât îi îngăduie vârsta, la fantezii sexuale stranii, până la realitatea chinuitoare a prezentului, tentativele de a accede la o clasă superioară financiar, din care nu faci parte și în care nu te regăsești, din fiecare personaj (același în proze – pare la fel, deși nu este) răzbate, dincolo de umorul negru, excelent pliat pe fiecare decadă în parte, cu accent pe specificul social, fără a ca textul să cadă totuși în plasa acestuia, nevoia de reconfirma micile valori personale, de a recupera puținul care mai rămâne după ce te scalzi în atâtea ape tulburi. Nimic nu este gratis, iar Dan Sociu demonstrează asta în fiecare pagină.
Cei caută o lectură entuziastă nu o vor găsi aici. Există umor, există tensiune, pasaje macabre, fatalism, iubiri pasagere, sex și melancolie, dar fiecare transformare lasă urme cărora personajul trebuie să le facă loc în noua viață. Căci sunt mai multe vieți de-a lungul prozelor. Spiritul radical, experiențele transformărilor și încrederea în impulsurile inconștientului sunt firele care ghidează traseul lui Dan, care crede cu tărie că nimic nu-l poate avea, că toate durerile se duc, iluzia unei stabilități într-o mare de nesiguranță e alimentată de modificările chimice dintr-un organism agonizant. Toate se duc însă pe moment, nimic nu dispare cu adevărat. De fapt, așa crede și el uneori, că nu se simte de fapt întreg fără ele, dureri, bucurii, plăceri, tristețe, gonește după efemerul și vrea să-l guste până la epuizare. De data asta s-a retras la timp, dar umbrele pândesc, iar odată garda lăsată, se poate întâmpla orice. E mai bine să fii prieten cu demonii tăi decât dușman.
Dan personajul e genul de om care percepe indecența în termeni de întrebare, mai degrabă decât gest, prin indiferență, mai degrabă decât invazie, și are nevoie de un ritm altert când e vorba de viață. Normalitatea este o soluție pentru supraviețuire, nu un țel. Undergournd-ul scriitorului nu poate fi depășit prin șiretlic, ci prin tranșare. Și asta se întâmplă aici. Suntem martorii unei exorcizări, prin intermediul unei scriituri pertinente, căreia îi urmează în mod firesc reflectarea.
În loc de final:
”Dar cine zice că pentru un pic de fericire nu merită să și mori?”
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: Polirom.ro, Stiri.botosani.ro)
