Interviu Recomandat

Interviu în exclusivitate Cristian Teodorescu, autorul romanului ”Medgidia, orasul de apoi”

Interviu Cristian Teodorescu

Am fost fani declarați ai romanului “Medgidia, orasul de apoi”, apărut în anul 2009 la Editura Cartea Românească, încât am făcut în urmă cu ceva timp două recenzii diferite ale acestuia. Întâi a scris Jovi, apoi a scris Dan, ambele articole lăudând poate cea mai bună carte românească a anului 2009. Acum, Cristian Teodorescu, autorul cărții, a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări forumate de echipa Filme-carti.ro si îi mulțumim din nou pe această cale. De asemenea, le mulțumim reprezentanților Editurilor Polirom și Cartea Românească pentru intermediere și colaborare.

-Cum a luat naştere ‘Medgidia, orasul de apoi’? Aţi avut în minte de la început structura cărţii, aţi scris într-o ordine cronologică sau povestirile s-au născut disparat, la timpuri şi din perioade diferite, şi abia apoi le-aţi adunat împreună?

Într-o zi m-am trezit cu o povestire în cap. Pe atunci aveam o rubrică în România literară. Se numea La microscop. Acolo am publicat, în serial, o parte dintre povestirile din Medgidia. După primele trei, m-am gîndit ca fiecare în parte să poată fi citită şi separat, dar să fie şi capitol de roman. Din cauza asta a trebuit să le scriu în ordine cronologică. Altfel nu cred că m-aş fi descurcat. Cîteva le-am scris totuşi „în avans”, de teamă să nu uit ce se întîmpla în ele pînă le venea rîndul. N-am revenit asupra lor. Singura mea grijă era să nu greşesc numele personajelor secundare cînd apăreau din nou.

-În ce măsură sunt personajele din ‘Medgidia, orasul de apoi’ inspirate din realitate şi în ce măsură sunt ele rodul imaginaţiei dumneavoastră?

Unele dintre personajele cărţii au fost – sau mai sînt –  persoane în carne şi oase. Cu cîteva dintre aceste persoane mi-am stricat un timp relaţiile. Nu mă aşteptam, deşi e de înţeles dorinţa modelului ca personajului inspirat de el să i se întîmple aceleaşi lucruri şi, în special, să nu i se întîmple şi altceva decît a trăit el. Sau ea. Le-a mai trecut cînd au văzut că se vorbeşte de bine despre Medgidia. O doamnă născută şi crescută acolo, care mai tîrziu a ajuns la Iaşi, mi-a vorbit despre unul dintre personaje. A recunoscut modelul, dar îl ştia sub alt nume. Mi-a fost greu să-i spun că numele modelului nu mi se părea potrivit pentru personajul meu..

-La ce lucraţi în acest moment? Işi va continua vreunul din personajele ‘Medgidiei …’ viaţa imaginară într-o alta carte?

Scriu un roman vag autobiografic, despre Bucureştiul din cartierul Militari. Şi cum unul dintre personajele secundare din Medgidia sînt eu, o continuare ar exista, dar fără mare legătură cu lumea din romanul de care mă întrebaţi.

Citind ‘Medgidia, orasul de apoi’ asocierea a fost aproape imediată cu ‘Cartea şoaptelor’ a lui Varujan Vosganian. Una dintre trasăturile comune este că oraşul de provincie joacă un rol esenţial, este nu numai cadru, ci şi personaj în carte. Însa Medgidia dumneavoastră, la fel precum Focşanii lui Vosganian, sunt alt fel de oraşe decat oraşele de provincie de astăzi. Deşi mici în dimensiuni (mai degrabă târguri decât oraşe), ele par a conţine în ele un univers colorat, divers, cosmopolit. Câmpiile României din prima jumătate a secolului 20 par a fi locurile de răscruce şi intâlnire ale naţiilor, locuri deloc omogene etnic. Credeţi că această caracteristică – să-i zicem etno-politică – s-a pierdut iremediabil sau poate are o a doua şansă în România de astăzi care se vrea europeană?

Medgidia, cam ca mare parte a Dobrogei, a avut o istorie aparte. A început prin a fi un tîrg locuit mai mult de turci şi de tătari. Printre ei greci şi armeni şi cîţiva români. Românii s-au înmulţit acolo după ce Dobrogea a devenit parte a regatului. Atunci au plecat destui turci. Tătarii au rămas. După al doilea război mondial au plecat pe rînd armenii. S-au împuţinat şi grecii. După lovitura de stat a coloneilor din Grecia au apărut şi acolo cîţiva greci, comunişti refugiaţi, care pînă la urmă s-au întors de unde veniseră. Acum din Medgidia pleacă şi românii. Unii de tot, alţii cu gîndul să strîngă ceva bani pe-afară, pentru a începe o afacere în ţară. Ceva, ceva se mişcă în oraş, dar cam fără vlagă. Şi cred că de vină nu e numai criza. Încît dacă localnicii pleacă pe capete, de ce-ar veni alţii din străinătate să tragă mîţa de coadă în locul lor. Altfel, în viaţa unei ţări cu oraşele ei mici cu tot , nimic nu e iremediabil.

“Pentru noi, cei din afară, Medgidia este doar o localitate, ale cărei urme le vedem doar pe indicatoarele rutiere aflate în drum spre mare, un oraş despre care sincer nu ştim nimic sau aproape nimic şi probabil la fel de necunoscut ca oraşele noastre de suflet.”, scriam într-o recenzie la cartea dvs. Merită acum Medgidia o vizită a unui oraşel de provincie cunoscut doar după nume? Ce o recomandă, în afara cărţii dvs.?

Cartierul vechi – ce a mai rămas din el – geamia şi o anumită atmosferă, care a supravieţuit tuturor schimbărilor. În Medgidia se fac nişte dulciuri turceşti minunate, Sultan, care se vînd în nişte cutii dichisite, încît cine are drum pe autostradă ar avea de ce să se abată pe acolo, măcar ca să se mai îndulcească de-ale vieţii amaruri.

-Cartea „Medgidia, oraşul de apoi” este în continuare best-seller pe site-ul Editurii Cartea Românească. Consideraţi că prin această carte s-a revitalizat „cartea românească”?

O fi cum spuneţi dumneavoastră la Cartea Românească. În privinţa revitalizării însă, nici gînd.

Au existat cazuri, în cariera dvs. literară, în care editorul (sau autorităţile) au intervenit asupra materialului personal, cu sugestii sau modificări? Care au fost acestea şi care a fost cauza?

Cu editorii n-am avut niciodată probleme. Cu cenzura da. Cum nu mi se părea corect ce voia cenzura de la mine, am tratat-o la fel de incorect, cu acordul tacit al editoarei de la Cartea Românească, doamna Magdalena Bedrosian. Paginile pe care ar fi trebuit să le modific le-am dactilografiat din nou, la fel. Şi au trecut.

V-aţi simţit constrâns în vreun fel (prin autocenzură sau prin sugestii ferme exterioare) de a ocoli o anumită “zicere” a realităţilor narate?

De vreme ce n-am avut nici o carte de sertar şi nici vreun „nu” categoric din partea cenzurii pînă în 1989 cu siguranţă că m-am autocenzurat, chiar dacă mi se părea că aluziile pe care le făceam în scris erau acte de mare curaj. Erau mai degrabă acte de autoiluzionare.

Mai are timp un scriitor (şi un jurnalist) de citit? Ce citiţi? Cât citiţi? Cum citiţi?

De ce să n-aibă? Nu-i cred pe dezolaţii care spun că nu mai au timp de lectură. Ăsta e un viciu. Dacă-l ai îţi găseşti zilnic timp pentru el. Citesc în special proză de ficţiune, cel puţin o carte pe săptămînă. Ziua stau la mine în cameră – fumez mult. Noaptea tîrziu, citesc în pat sau pe un fotoliu din dormitor. Dacă o carte mă prinde o iau cu mine, citesc la ea şi în tramvai. Dacă e bună, mi se întîmplă să mai merg din greşeală o staţie în plus.

-Trăiţi din scris? Se poate trăi din scris în România? (Punem această întrebare nu numai din perspectiva bloggerilor, ci şi a autorilor: editorii Filme-cărţi.ro au scris şi publicat până acum un număr de 8 cărţi)

Mă îndoiesc că există autori de literatură care trăiesc în România de pe urma cărţilor pe care le publică. Eu în nici un caz.

În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce nu se poate trăi din scris în România?

La noi se cumpără tot mai puţine cărţi, nu numai din cauza crizei, dar cu siguranţă şi din acest motiv. Ritualul intrării în librărie măcar o dată pe săptămînă tinde să dispară. Nici prin bibliotecile publice, din cîte ştiu, nu se înghesuie lumea. Uitaţi-vă la cele două mari tîrguri de carte din Bucureşti. Mulţi intră, se uită şi ies cu mîinile goale, ceea ce mi se pare deprimant.

-Cum primiti criticile? Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?

Mă interesează ce spun criticii despre cărţile mele, dar şi despre cărţile altora. Unii mai mult decît alţii, direct proporţional cu talentul criticului şi cu gradul de încredere pe care o am în onestitatea lui. O cronică bine scrisă mă poate face să citesc o carte şi dacă-i de bine, şi dacă-i de rău. Cu bloggerii lucrurile sînt puţin mai complicate. Unii nu fac altceva decît să reproducă pe blogurile lor recomandările de pe coperta a patra a cărţilor, ceea ce nu mi se pare cel mai rău lucru din lume. Dimpotrivă. Să fii mesagerul noilor apariţii e o îndeletnicire respectabilă. Unii dintre cei care şi citesc cărţile despre care scriu şi care intră apoi în vorbă cu cititorii lor au un limbaj de o foarte expresivă oralitate, altfel decît limbajul cronicarilor de meserie, şi din cauză că nu vor să se instanţializeze, ci să-şi comunice cît mai spontan impresiile despre ultima carte citită ajung la formulări de inventivitate şi de o plasticitate care n-au cum să nu-ţi placă.

-Ca cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?

De cînd scriu la computer, am abandonat o parte dintre tabieturile pe care le aveam cînd lucram la maşina de scris. Îmi cumpăram o anumită hîrtie, mai groasă. Nu foloseam indigo şi dacă nu-mi ieşea prima frază, aruncam foaia de hîrtie după primele rînduri. Acum, cînd încep un text, golesc masa de cărţi, dau cu aspiratorul peste tastatură şi curăţ ecranul cu un şerveţel. Imi place să scriu acasă, la mine în cameră. Aici nu mă deranjează nici zgomotele cînd sînt, nici mirosurile de mîncare care pătrund pe fereastră. Cînd termin ce-mi propun, îi citesc soţiei mele ce-a ieşit. Dacă nu pare mulţumită, intru la îndoieli.

-Din ceea ce ştim din apariţiile dvs., vă regăsim în mai multe “ocupaţii” culturale: prozator, eseist, publicist, redactor. În care dintre acestea vă găsiţi însă fericirea? Sau în toate?

Scrisul continuă să mi se pare o treabă emoţionantă. Ceea ce e mai sigur decît fericirea, care, ca şi orgasmul, vine cînd vrea şi se termină prea repede.

Vă mulţumim,

Echipa Filme-carti.ro

(Sublinierile ne aparțin.)

Articole similare

Nonfiction Polirom la Gaudeamus 2017

Jovi Ene

Râul care ne desparte, de Ngugi wa Thiong’o

Jovi Ene

”Traducătorii sunt scriitori mai buni de literatură” (interviu cu traducătoarea Alexandra Turcu)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult