Carti Literatura romaneasca Recomandat

Medgidia, oraşul de apoi, de Cristian Teodorescu

“Medgidia, oraşul de apoi”, de Cristian Teodorescu
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009

 

Fiecare dintre noi avem un loc de suflet, unde dorim mereu să ne întoarcem din punct de vedere fizic, dar în care se îmulţesc amintirile noastre povestite, unde am trăit întâmplări memorabile şi unde poate ne-am îndrăgostit, dacă nu de o persoană, măcar de nişte fapte şi peisaje. Poate fi Medgidia un astfel de loc? Pentru noi, cei din afară, Medgidia este doar o localitate, ale cărei urme le vedem doar pe indicatoarele rutiere aflate în drum spre mare, un oraş despre care sincer nu ştim nimic sau aproape nimic şi probabil la fel de necunoscut ca oraşele noastre de suflet.

Povestea oraşului Medgidia este pur şi simplu superbă, este primul lucru care m-a surprins la această carte. Un orăşel de provincie ascunde la fiecare pas o poveste, iar locuitorii par a trăi foarte aproape unul de celălalt şi nimic nu se poate tăinui. O comunitate diversă şi diversificată, dată şi regiunea unde se află oraşul-Dobrogea, într-o perioadă în care etniile de origini diferite nu au încă nicio problemă în a convieţui şi a se înţelege. Şi astfel întâlnim români, ţigani, evrei, turci sau tătari, bulgari sau ruşi, unii veniţi direct de pe front, la fel ca şi germanii.

Înţelegerea dintre etnii nu este deloc dificilă, aşa cum ni se pare din afară şi aşa cum pare în zilele noastre în comunităţile amestecate de pe cuprinsul ţării. Nu erau deloc nici atunci zile minunate şi nici o viaţă uşoară, pentru că, să nu uităm, povestea lui Cristian Teodorescu se petrece în anii ’40, timp de zece ani, deci în preajma, în timpul şi imediat după cel de-al doilea război mondial. Comunităţile etnice nu erau deloc închise, decât aparent căsătoriile sunt interzise, în realitate ele sunt permise cu mici modificări a ritualului strămoşesc specific fiecărei etnii: „Şi Zizi, după ce ciocnesc paharul, îi spune că vrea să se însoare cu Radie. Nu tu o firiseală, nu tu o cerere în căsătorie, cum se face. El venise să se însoare! Şi nu putea domnul Zizi să-l trimită pe tatăl său în peţit, cum se obişnuieşte, chiar dacă între turci şi români nu se purta peţitul, ci răpirea? Nu putea, zice Zizi, fiindcă el nu credea că o căsătorie trebuie pusă la cale cu peţitori şi cu prostii de-astea. El era radicalmente îndrăgostit de Radie şi Radie de el! Tefik tace niţeluş, cât să-şi creadă urechilor. Admitea că acest poet al pârţurilor literare moderniste, urâţel şi sighinaş se putea îndrăgosti de fata lui. Dar cum să se îndrăgostească Radie a lui de unul ca el? Ca să termine cu nebunia din capul lui Zizi, o cheamă doctorul pe Radie şi o întreabă dacă interesează acest domn. Iar fetiţa lui, pe care o pregătea să meargă la medicină şi să-şi aleagă un soţ din tot ce putea fi mai bun dintre studenţii de viitor, îi spune că da, e îndrăgostită de Zizi şi că, da, vrea să se mărite cu el. „Ualahi!”: Tefik şi-a tras câţiva pumni în cap. Asta era pedeapsa lui Alah pentru beţiile lui! Apoi, ce să mai facă, ciocneşte din nou paharul cu Zizi: „Mi-ai răpit fata!”. Studentul nu pricepe. El venise să i-o ceară de nevastă… „Ba mi-ai răpit-o! Că dacă nu, o încui pe Radie în casă! Şi dacă n-o încui, nu vedeţi nici un ban de la mine, şi să văd, Maşallah, cum vă descurcaţi amândoi la Bucureşti din ce vă dă cuscrul.”

Cristian Teodorescu

O a doua supriză a fost pentru mine Cristian Teodorescu. Îl cunoşteam în totalitate din mass-media vizuală, unde a avut de-a lungul timpului mai multe intervenţii pe care le-am urmărit, fără a bănui că în spatele acestui om există un prozator de mare talent, capabil să istorisească poveşti apropriate de graniţa realului, poveşti parţial autobiografice, plecate însă dintr-un timp anterior vieţii autorului. Cristian Teodorescu îşi plasează în centrul romanului chiar propria sa rudă, bunicul său, Ştefan (Fănică) Teodorescu, care soseşte cu mari speranţe în Medgidia, ca şef al restaurantului din gară.

Nu el este personajul principal (pentru că lumea întreagă din acest orăşel poate revendica acest rol), însă el este personajul care încheagă numeroasele povestiri, care reuşeşte din punct de vedere social şi profesional în oraşul dobrogean (deşi nici această reuşită nu este pentru totdeauna) şi care uneşte personalităţi diferite, prin propria ospitalitate şi prin organizarea impecabilă din noul restaurant: acolo găsim de-a lungul timpului judecătorul, primarul, şeful de gară, prostituatele de la Chelu, soldaţii nemţi şi ruşi, doar noua ordine politică de după război şi comuniştii apăruţi peste noapte din rândul foştilor săi clienţi venindu-i de hac.

Suntem în faţa unei întregi lumi, unei desfăşurări de forţe în cel mai pur stil romanesc, personaje de toate felurile, de la oameni foarte bine poziţionaţi profesional până la cei mai săraci din oraş, toţi alcătuiesc o frescă a lumii provinciale din perioada interbelică, dar recunoaştem curând şi ororile războiului, dar şi cruzimea şi umilinţa ce se instaurează imediat după venirea comuniştilor. Personajele le îndrăgim încă de la primele pagini: chelnerul Ionică, ajuns la Medgidia din întâmplare, cu pregătire pe Orient Express, ce ştie ca nimeni altul să facă o friptură de calitate şi să o servească cu un vin potrivit; maiorul Scipion, militar cu principii, care îşi îngăduie să refuze ordinele superiorilor, dar şi să se îndrăgostească până peste cap la vârsta a doua; poliţistul Pomenea, un vajnic apărător al dreptăţii, dar şi un om social, aproape de oameni. Şi nu sunt decât trei personaje descrise sumar şi rapid, lumea Medgidiei este plină de oameni diferiţi, de etnii şi religii diferite, dar care se înţeleg, se ceartă, se despart sau fug, o frumoasă „familie” provincială.

Este una dintre cele mai bune cărţi a unui autor român pe care am citit-o în ultimul timp, m-am regăsit în faţa unei atmosfere unice şi, din păcate, pierdute în timp, dintr-un „oraş de apoi”.

Articole similare

The Fighter (2010)

Jovi Ene

Weekend gratis, de Dorina Georgescu

Jovi Ene

Un film, doua pareri: Gwoemul (2006)

Jovi Ene

2 comments

TodeyM. 27 februarie 2012 at 12:42

Foarte interesanta…
Mi-am petrecut la Medgidia ultima parte din armata la CDMN, 9 luni in anii ’80 si am facut cunostinta cu machidonii si machidoancele, cu podul de peste Dunare, stadionul imens, cu regretatul Dan Spataru, Restaurantul “Tanta si Costel”, formatia Medusa, cu tiganii care ziceau ca sunt turci din cartierul de sus Katanga, cu magarusii inhamati la carutele mici si cu vinul de Murfatlar!
Desigur ca am petrecut si la bufetul garii…

Reply
Jovi 5 martie 2012 at 16:36

Oau!
Cred ca ai multe impresii interesante de povestit… Seamana orasul stiut de tine cu descrierea lui Cristian Teodorescu?

Reply

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult