„Fata cu părul roșu de la Auschwitz”, de Nechama Birnbaum
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2025
Traducător: Anca Dumitru
Este o zi însorită de primăvară, iar viața văduvei Greenstein și a celor trei copii ai săi se derulează după tiparul obișnuit. Nimic nu pare să prevestească evenimentele ce le vor schimba radical destinele, împărțindu-i aleatoriu în supraviețuitori și învinși. Sunetul tobelor întrerupe oamenii din rutina lor pentru a-i anunța că populația evreiască trebuie să își pregătească bagajele și să predea obiectele de valoare. Urmează să plece într-o călătorie. Leah și Rozi sunt entuziasmate, își îmbracă cele mai bune rochii, iar mama pregătește cu atenție bagajul. Singurul obiect de valoare este inelul de logodnă al mamei. Cum familia nu dorește să îl predea autorităților, este aruncat în closetul din curte.
Toate speranțele li se năruie atunci când sunt dezbrăcați de soldați pentru a fi percheziționați. Personajele resimt o violare a intimității ce culminează cu reacția revoltătoare a sătenilor, martori la această scenă. Dacă până mai ieri erau buni vecini, astăzi s-au metomorfozat, s-au abrutizat.
Cu această scenă puternică începe romanul emoționant „Fata cu părul roșu de la Auschwitz”, scris de Nechama Birnbaum. Inspirat din povestea adevărată a unei familii de evrei din satul Crasna, el este structurat în patruzeci și unu de capitole ce urmăresc destinul a două fetițe, Rozi și Leah, ajunse rând pe rând în lagărele de la Auschwitz, Bergen-Belsen sau Theresienstadt.
Ca tehnică, scriitoarea preferă alternanța planurilor temporale pentru a atenua dramatismul poveștii și pentru a oferi cititorului momente de respiro. Scenele din lagăr se succed cu cele din Crasna anilor 1935-1940. Cele din urmă îndeplinesc dublu rol: reconstituie biografia personajelor și introduc cititorul în viața unei comunități de evrei din mediul rural. Povestea este spusă din perspectiva personajului feminin Rozi, surprins la diferite vârste și în diverse ipostaze: cea de nepoată preferată a bunicului patern, cea de dansatoare, cea de îndrăgostită sau cea de prizonieră determinată să supraviețuiască ororilor săvârșite de nemți.
Copilăria personajelor este întreruptă abrupt în momentul în care ajung la Auschwitz. După ce coboară din tren, prima imagine, ivită în fața ochilor, este cea a unor corpuri scheletice, îmbrăcate în uniforme cu dungi, care se mișcă mașinal, la ordinul soldaților. Cele două fete sunt separate de mamă și de fratele lor mai mic și sunt trimise în barăci unde dorm alături de niște corpuri străine. Scena echivalează cu o coborâre în infern, într-o lume în care ființele umane sunt înfometate și ținute în mizerie fizică, ceea ce conduce la reacții violente, neașteptate, de un egoism feroce. Dacă Rozi are parte de o primire călduroasă din partea colegelor de prici, Leah este brutalizată încă din prima noapte: „-Nu poți veni aici să ne iei spațiul, aud cum îi spune o voce și apoi sunetul surd al trupului ei lovit.”
Leah este convinsă că va muri. În schimb, Rozi se încăpățânează să-și reîntâlnească mama și fratele. Această speranță îi dă puterea să lupte pentru a scăpa de mizeria corporală, de boală, de persecuția soldaților.
Mi-a plăcut foarte mult că personajul feminin reușește să își păstreze demnitatea în câteva momente cheie. Un astfel de episod se derulează la începutul detenției când fuge din baracă în timpul nopții pentru a se spăla. Rozi înțelege că igiena corporală este necesară pentru a evita bolile. O altă scenă teribilă este cea în care i se cere să adune niște firimituri de pâine de pe un covor. Cu toate că resimte o foame sfâșietoare și are posibilitatea de a se hrăni cu aceste resturi, Rozi are senzația că, dacă ar ceda acestui impuls, ar renunța la condiția sa umană.
Pentru a diminua din dramatismul poveștii, Nechama Birnbaum introduce personaje care umanizează acest univers absurd și uimesc cititorul prin gesturile lor. Unul dintre ele este Eidy. În majoritatea timpului, pe față ei nu poate fi citită nicio o urmă de emoție, însă atunci când fetele scapă ca prin minune din camerele de gazare, Eidy este copleșită:
„-Tocmai v-ați întors din morți. Sunteți vii. Știți de unde tocmai veniți? (…)Tocmai ați ieșit din iadul însuși. Ați scăpat. Niciodată nu s-a mai întâmplat. Ați ieșit din iad.
Nu știu despre ce vorbește. E neliniștitor s-o vedem pe Blockalteste, pe care nimic n-o mișca niciodată, plângând precum un copil. Simt că s-a întâmplat ceva important, dar nu înțeleg ce.”
Un personaj similar este soldatul din fabrica de armament din Duderstadt. Atunci când Rozi este hărțuită de directorul fabricii, el o susține moral prin afișarea unor ziare cu vești despre înaintarea frontului.
Romanul „Fata cu părul roșu de la Auschwitz” este o carte ce urmărește să păstreze vie memoria atrocităților săvârșite în lagărele de concentrare pentru ca acestea să nu se mai repete niciodată.
