Carti Carti de fictiune

Jurnalul cinematic al unui hedonist: Nimicul, de Hanif Kureishi

”Nimicul”, de Hanif Kureishi
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2019

Traducere: Cristian Ionescu

Nimicul lui Hanif Kureishi nu a fost o carte primită bine de către critici, nici de mare parte din public. S-a discutat destul de mult pe marginea cărții însă concluzia multora este că avem de-a face cu un nimic realmente, o care care nu are nimic de spus. Am să fac oarecum notă discordantă, iar cine a văzut pelicula Venus probabil îmi va împărtăși punctul de vedere. Poate că nu subiectul sau subiectele în sine sunt de miza aici, ci modalitatea autorului de a urmări naufragiul bătrânului Waldo în propria viață. O incursiune care nu este pentru pudibonzi, nu numai prin prisma limbajului, ci și prin prisma sondajelor pe care le realizează în dedesubturile unui sau unor, mai bine spus, oameni care nu se sfiesc să își testeze limitele. Nu cred că marea miză este aici trădarea în sine, ci modul în care cei doi soți, Waldo și Zee se raportează la ea. Oglinda în care se primesc nu arată niciodată aceleași lucruri, aici găsim miezul poveștii din Nimicul lui Kureishi.

În centru este un bătrân provocator marca Hanif  Kureishi, care zace în pat, ascultă zgomotele și depinde de soția sa mult mai tânără Zee. Prietenul Eddie vine pe la ei și Waldo crede că are o aventură cu dragostea lui, care numai făcuse amor de zece ani. Waldo se simte neputincios și caută soluții pentru a se răzbuna. Are schimbări de comportament necontrolate, amenință cu trădarea, aducând-o în scenă pe buna sa prietena Anita, o actriță frumoasă celebră. Devine agresiv, atacă, umilește și manipulează. Însă și Zee atacă la rândul ei, iar jocul se precipită.

”Zee îmi spune că sunt un soț suspicios, sceptic, neîncrezător și mereu gată să vadă partea sordidă a lucrurilor, un amestec de dorință și boală. E adevărat, îmi câștig existența imaginând lucruri – iar imaginația este cel mai periculos loc de pe pământ. (pg. 9)

Îmi place să cred ce văd. Am fost întotdeauna un aparat de filmat (…) Ca realizator de film, am trăit să văd lucruri, Noi, regizorii, suntem nite voyeuri care lucrează cu niște exhibiționiști. Acum, la final, continuu ca observator. (pg. 11)

Waldo seamănă nu numai cu Maurice Russell, interpretat de Peter O’Toole, din Venus (film al cărui scenariu este scris de Hanif Kureishi), dar și Heinrich Harrer din Șapte ani în Tibet sau David Kepesh, protagonistul din Animal pe Moarte (Philip Roth), doar că aici avem descrierea detaliată a ultimei părți a vieții, ci nu celei dintâi, ca în pelicula menționată. Însă este același tip de personaj, hedonist până la extrem, un hedonist inteligent însă, care excelează în arta vicleniei și care nici în ceasul al doisprezecelea nu vrea să renunțe la ceea ce consideră că a câștigat pe drept – aprecierea și iubirea soției. Momentul în care povestește nu mai are însă de-a face prea mult cu iubirea în sine, într-o confesiune chiar spune că nu mai dorește iubire, ci orice ar fi, doar să fie lângă ființa pe care a ales-o să îi fie aproape pentru tot restul vieții. De la umor negru și ironie spumoasă față de propria situație, până la momente mai dificile, când crede că a luat-o razna de tot și nu mai este cale de întoarcere, Waldo regizează un ultim film, adică face ceea ce știe el cel mai bine – cinematografie. Odată celebru și adulat, nu are cum să uite și nici nu poate renunța la gustul dulce-amar oferit de faimă. Ideea că poate fi detronat de un amator ca noul amorez al lui Zee, Eddie, un oportunist prin definiție, i se pare insuportabilă, mai dificil de digerat ca toate bolile și neplăcerile pe care acestea i le aduc zilnic.

Încă mă trezesc un bărbat tânăr, până încep să mă mișc. Totuși, hotărăsc să iau o hotărâre. Ceva trebuie să se întâmple. Nu predau armele. (…) Bătrânețea nu-i pentru cei slabi de înger. (pg. 40)

Nu îmi place să fiu pus în situația de a-mi înfrâna prea mult latura primejdioasă a firii mele. Sunt mai înțelegător când Zee – prietena, aliata, camarada mea mă aude. Neconvertite în cuvinte, gândurile pot deveni monstruoase, ca o melodie heavy metal care îți răsună în cap. Când nu poți să-ți pui experiențele în cuvinte lumea poate părea chiar stranie. Dar există muzica. Există Muddy Waters. Nimic nu-ți oferă alinare ca bluesul. Muddy știe prin ce trec. Le-a văzut pe toate la viața lui.” (pg. 68)

Deși totul în Nimicul este explicit, cititorul are totuși ocazia să presupună, sunt câteva uși deschise, rămâi cu întrebări și nu știi până la final dacă Waldo mai merită iubit sau nu? Compasiunea nu intră în discuție, iar comedia de moravuri se transformă într-o reflecție asupra lucrurilor cu adevărat importante, o miză deloc de neglijat. Umorul diabolic și stilul incisiv trădează un autor care stăpânește bine arta scrisului, iar cine caută doar la suprafață nu va reuși să aprecieze cel de-al șaptelea roman al lui Hanif Kureishi.

”Ne e scris să simțim tot timpul că ne lipsește ceva. Lumea pe care i-o ofer eu e prea strâmtă. E nerăbdătoare să înceapă ceva nou. Cum să nu cunosc senzația asta? Ce am eu, om bătrân, de oferit acum oricărei femei?” (pg. 83)

Acționează – creează un eveniment! Distruge coordonatele și vezi unde zboară bucățile. Asumă-ți nebunia și asigură-te că reprezinți un pericol pentru tine și cei din jur. Prea multă reflecție te transformă în prostul ăla de Hamlet.

Sau în soțul lui Zee, un medic afabil și bun la suflet, care fusese consultant pentru filmul meu. Ea și cu mine eram deja iubiți. Mă dusese noaptea cu mașina la hotelul unde stăteam în Mumbai. Îmi arătase cerceii și-mi spusese că îi poartă pentru mine. M-a rugat să urce la mine în cameră. Mi-a spus, fără echivoc, că miros a singurătate. Am vrut să o contrazic, dar avea dreptate.” (pg. 121)

Este un tablou necruțător al realității, unde toți devenim sălbatici într-o anumită măsură, fie că ne place sau nu să recunoaștem, mix de ego și vulnerabilitate, realizat într-un stil bombastic, teatral, uneori ai impresia să personajele defilează pe lângă tine, aproape simți ochiul cinematic privindu-te și mătăsurile lui Zee atingându-te în trecere.

Marea ultimă poveste cinematică pe care vrea să o expună Waldo are o regie proastă, dar și o grandoare demnă de o tragedie greacă, ceea ce nu e probabil întâmplător și  fiecare trebuie să găsească propria cheie către romanul acesta. Cei care caută moralitate aici au greșit locul, cei care caută modele, asemenea. Ceea ce fascinează la Waldo este combinația inedită de grotesc și generozitate, iubire și fascinație pentru sexul feminin în general și pentru Zee în special, alegeri unice și capacitatea de a disimula. Pe de altă parte, Zee nu poate renunța așa ușor la bătrânul hedonist inteligent, în ciuda atacurilor de ură și respingere, la gustul iubirii unui bărbat cândva faimos, frumos și rareori fidel. Dar și fidelitatea are zona ei de gri, excelent sondată de Hanif Kureishi în Nimicul. O demonstrație a faptului că gelozia și dorința nu au vârstă, că sexul nu are neapărat nevoie de organe și că filmul minții este de departe cel mai interesant.

În loc de final:

”Totul a fost spus, în afară de numele ei.”

Lansare Nimicul – Librăria Humanitas Cișmigiu

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.

Articole similare

Corectii, de Jonathan Franzen

Delia Marc

”Toţi avem nevoie din când în când de un strop de magie, nu?”: Cafeneaua micilor miracole, de Nicolas Barreau

Delia Marc

Alteritate și acceptare: Charleston (2017)

Carmen Florea

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult