„Să fii bărbat”, de Nicole Krauss
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2022
Traducere din limba engleză și note de Mihaela Dumitrescu
În peisajul actual extrem de vast al literaturii contemporane, Nicole Krauss se distinge ca fiind o voce auctorială puternică și autentică. Autoarea s-a născut în Brooklyn și a publicat cinci cărți, traduse în peste 35 de limbi dintre care amintesc : “Marea casă” (2010), „Un bărbat intră în cameră” (2011) sau „Pădurea întunecată” (2017). Romanul său Istoria iubirii (2005) a devenit bestseller internațional fiind ecranizat de regizorul Radu Mihăileanu în 2017.
Cartea „Să fii bărbat”(To be a Man), publicată în 2022, este mai actuală ca niciodată. O parte dintre cele 10 povestiri scurte care alcătuiesc volumul au fost publicate inițial în reviste celebre americane precum The New Yorker, The Atlantic sau Esquire. „Să fii bărbat” este o carte care te prinde de la primele pagini, pe care nu o mai poți lăsa ușor din mînă până nu afli deznodământul. O colecție de povestiri care nu au aparent nici o legătură una cu cealaltă.
De la bun început, mi-a atras atenția titlul cărții, care funcționează aproape ca o lozincă, dar care te pătrunde până în măduva oaselor la gândul că nu există femeie să nu-și dorească ca omul cu care își împarte timpul să știe sau să învețe: „să fie bărbat”!
„Chelnerul a venit și le-a turnat vin. După ce a plecat, ea a luat mâna Boxerului German și a dus-o până la aceeași coastă a trupului ei, care ieșea în afară la același unghi și fusese așa de când se știa ea.
– Cum e posibil așa ceva? a întrebat el, surprins. Se vede treaba că și tu ți-ai rupt-o.
Numai că, din câte știa ea, nu-și rupsese niciodată nici o coastă. Coastele lor, i se părea ei, aveau în spate o întreagă istorie și încercau să spună ceva, în climatul confuz al generației lor, despre ce înseamnă să fii bărbat și ce înseamnă să fii femeie, și dacă se poate afirma că aceste condiții sunt egale, sau diferite, dar egale, sau nu. “ (pag. 229 – 230).
Este o proză aproape labirintică pentru că prezintă situații de viață, crâmpeie disparate, destine la răscruce. O meditație profundă asupra experiențelor care au trasformat-o pe Krauss în scriitoarea de astăzi. Fiecare frază poate fi transpusă în imagini, o scriere fluidă care nu dă nici o secundă impresia că a fost construită ca atare. În spatele condeiului se ascund câteva teme precum memorie, identitate sau izolare.
Problema războiului este atinsă tangențial atunci când o evreică se îndrăgostește de un neamț. Cât de mult va cântări trecutul? Ce înseamnă libertatea?
În cadrul acestei istorisiri, iese în evidență mai degrabă o trecere în revistă a legăturii lor romantice, cu accent pe întâlnirile dese dar stângace, de la început, încărcate de dialoguri, sau pe încercările disperate de a se cunoște mai profund, dincolo de partea fizică. Toate acestea conduc către raporturile de putere, care încep vrând nevrând să se stabilească, între bărbați și femei. Lumea bărbaților, cu diferențele ei fundamentale, văzută prin ochii unei femei.
“Din plimbările mele de una singură prin Geneva, înțelegeam deja că puterea de atracție asupra bărbaților, atunci când vine, e însoțită de o înspăimântătoare vulnerabilitate. Totuși, voiam să cred că poți să înclini balanța puterii în favoarea ta prin tărie de caracter, sau prin neînfricare, sau prin ceva ce nu puteam exprima în cuvinte.” (p.21).
Trăirile feminine sunt redate minuțios, dintr-o perspectivă subiectivă, uneori ai impresia că citești o suită de scrisori personale, secrete, cu cât pătrunzi mai adânc, decojind straturile de text. De fiecare dată, cu fiecare pagină pe care o parcurgi din cartea de povestiri, ai senzația că scriitoarea împrumută astfel, chipurile mai multor femei, pe care le disecă aproape milimetric.
Povestirea mea preferată din volum este “Amour”. Aceasta aduce în prim-plan alegerile fiecăruia dintre noi, care aduc consecințe imediate, dar care spun întotdeauna, câte ceva despre descoperiri, îndoieli, insecurități și fragilitatea relațiilor. Cele două personaje principale, Sophie și Ezra, se prezintă singure sau se lasă descoperite de către cititor, cu defectele lor evidente, cu trecutul încărcat de încercări, de ratări sau dimpotrivă de câștiguri. Este o combinație intoxicantă de speranță, durere și regăsire în spatele adevărurilor nerostite ale lui Sophie.
“Totuși, către sfârșitul lui februarie al acelui an nou cu toate zerourile lui, s-au întâlnit din întâmplare la coada din fața cinematografului Film Forum, și atunci s-au șoptit între ei cuvinte de scuză, și s-au mai vărsat niște lacrimi, și mâna ei s-a strecurat pe sub haina lui și pe sub cămașa lui de flanel ca să-i atingă pielea goală, caldă, și nu după mult timp și-au reînodat relația, inhalându-se reciproc ca înainte- pentru că mai exista, oare, femeie care să poată iubi atât de pătimaș ca ea, care să fie atât de exuberantă și de onestă, sau mai exista oare, bărbat atât de amuzant și de pus pe șotii ca el, atât de avid și de logoreic? Mai era, oare, cineva dornic să meargă cu el să vadă toate acele filme ale lui Pasolini și ale lui Fellini, sau mai era, oare, cineva dispus să-i citească ei pasaje din Povestirile hasidice ale lui Martin Buber la telefonul fără fir, ținut lipit, fierbinte, la ureche, în nopțile acelea când el era în centru, iar ea, în cartierul ei rezidențial, și nu aveau somn? Dacă, da, e adevărat că în orașul New York, chiar la începutul mileniului, mai existau încă oameni care ar fi făcut aceste lucruri, care chiar le făceau, asta nu avea nici o relevanță pentru iubirea lor, la fel cum era irelevant pentru ei, din nou culcați unul în brațele celuilalt, și faptul că se întâlniseră într-o după-amiază de primăvară a anului 1999 din pură întâmplare și că, dacă nu ar fi fost așa, fiecare dintre ei s-ar fi iîndrăgostit până la urmă de altcineva, ceea ce însemna că fiecare dintre ei era înlocuibil, că putea fi înlocuit.” (p.150-151)
Tenacitatea autoarei constă în modul în care decide să folosească un limbaj tăios, direct, aproape de oralitate, menit să redea cu acuratețe și sinceritate acele lucruri nespuse dintre doi oameni, tăcerile, ce rămân îngropate adânc undeva în sufletul personajelor. Fiecare dintre texte este scris cu franchețe, fără ocolișuri sau artificii textuale.
Un exemplu în acest sens este povestea din „Văzându-l pe Ershadi”, scrisă la persoana I, într-un stil personal, în care o dansatoare din Tel-Aviv devine obsedată de chipul actorulului Homayoun Ershadi, din filmul Taste of cherry (1997), al regizorului iranian Abbas Kiarostami. Femeia atrasă iremediabil de actor, ajunge în Japonia unde i se pare că-l vede pe idolul ei. De fapt, călătoria acesteia devine un pretext pentru a născoci situații noi și interesante, demne de a fi urmărite, pornind de la întâmplări aparent banale.
Văzându-l pe Ershadi este un titlu cu dublu înțeles, dublu sens, ea îl vede pe un ecran, dar își dă seama că imaginea diferă de cea din viața reală.De asemenea, referința la Gustul cireșelor, aduce în discuție importanța cinematografiei ca punte de legătură între oameni, dar și zicala conform căreia „viața bate filmul”.
„Într-o zi, curând după nașterea fiicei mele, treceam pe lângă un cinema de pe Twelfth Street și am simțit privirea cuiva ațintită asupra mea, iar când am întors capul, am văzut ochii lui Ershadi fixându-mă de pe afișul cu Gustul cireșelor. M-a trecut un fior pe șira spinării. Perioada de rulare a filmului se încheiase deja, dar nimeni nu dăduse jos afișul. I-am făcut o poză, și în seara aceea i-am trimis-o lui Romi, aducându-i aminte de un plan pe care ni-l făcuserăm noi cândva să mergem la Teheran- eu cu un pașaport american nou-nouț, fără ștampile israeliene, și ea cu pașaportul britanic pe care îl avea datorită tatălui ei-, să mergem la cafenele și să ne plimbăm pe străzile care au fost scena atâtor filme iubite de noi, să simțim gustul vieții de acolo și să stăm întinse pe plajele Mării Caspice.” (p. 123-124).
Plină de suspans și de răsturnări neașteptate de situație este și povestirea “Soțul”. Această poveste nu este numai despre iubiri pierdute și regăsite, ci mai ales despre familie, importanța siguranței membrilor ei, împotriva celor care încearcă să le distrugă liniștea și să le modifice trecutul. Aici, moartea funcționează ca o stare declanșatoare, ea trezește amintiri, obligându-ne să rememorăm . Nicole Krauss stabilește punți de legătură între Israel și America prin intermediul unor personaje, lucruri sau situații inedite : un apartament moștenit , necuprinsul mării , importanța limbii ebraice în cadrul unei conversații, dincolo de simpla convenție.
“La Tel Aviv este deja miezul nopții, dar mama ei nu se duce niciodată mai devreme la culcare, ceea ce a făcut mereu ca diferența de fus orar dintre ele să nu fie chiar așa un obstacol încât să nu țină strâns legătura. În cei nouăsprezece ani de când Tamar locuiește la New York, s-a obișnuit cu acele convorbiri de seara târziu sau noaptea târziu, de câte trei sau chiar patru ori pe săptămână, convorbiri în cursul cărora s-a bucurat de atenția mamă-sii într-o proporție de cel puțin optzeci și cinci la sută, restul rămânând pentru minunățiile și grozăviile difuzate la televizorul mamei ei.” (p.191).
“Două femei independente, fără bărbați, descurcându-se singure bine-mersi. Asta, într-un fel, nu a făcut decât să întregească legătura dintre ele. Nici una dintre ele nu a suferit din cale-afară în lipsa unui bărbat. “ (p.204).
Fotografiile sunt singurele mărturii ale celor care au fost lângă noi cândva. Reconstituiri fidele, declanșatoare ale fluxului de amintiri. Imaginea pregnantă a tatălui este reconstituită din amintiri, ce se referă la importanța covârșitoare a meselor luate împreună, cu discuții diverse, care îi apropie sau dimpotrivă îi îndepărtează.
În „Viitoare situații de urgență” ne întâlnim cu un cuplu, în care femeia se simte prizonieră chiar dacă, la început a fost iubire și înțelegere între parteneri . Imaginea bărbatului iubit, Victor, revine constant în mintea femeii, iar felul în care îl percepe oferă prilejul ideal pentru o serie de descrieri relaționale, din intimitate. Dincolo de divergențe care sunt la ordinea zilei, se remarcă scenele erotice care devin intense, întretăindu-se cu imaginea sinistră a unor măști de gaze, un contrast interesant care funcționează ca un comentariu social cu privire la un viitor incert, amenințător. De asemenea, referințele la personalitățile marcante ale culturii și artei sunt prezente la tot pasul.
Fiecare text în parte este menit să te facă să reflectezi la ceea ce ai citit, să compari și de ce nu, să raportezi scrierea la propria ta existență. Unul dintre rolurile fundamentale ale literaturii este să ne facă să ne punem întrebări de tot felul, să analizăm la rece ceea ce ne înconjoară. Krauss demonstrează că nu se pierde în căutarea febrilă și permanentă de a lega cuvintele de anumite sentimente, izvorâte din interior, în timp ce stabilește o legătură de nestrămutat între experiența personală și experiența istoriei.
S-a întâmplat să pătrund în universul fascinant al lui Nicole Krauss într-o perioadă în care asistăm la o avalanșă de știri alarmiste. În contextul acesta, cu atât mai mult, cartea a căpătat o și mai mare valoare, când am realizat că aduce o formă de eliberare de evadare din viața de zi cu zi, atât de căutată de fiecare dintre noi, de sub tensiunea unei lumi aflate într-un permanent pericol de colaps, în care umanitatea începe să dispară și fricile se acutizează la fiecare pas.
