Das Verschwinden des Josef Mengele (2025) – Dispariția lui Josef Mengele
Regia: Kirill Serebrennikov
Distribuția: August Diehl, Maximilian Meyer-Bretschneider, David Ruland
Regizorul Kirill Serebrennikov este o personalitate de prim rang a teatrului și filmului rusesc contemporan și un om de mare talent și de mare curaj. Cele mai recente filme ale sale sunt în același timp filme de autor și biografii ale unor personalități complexe și foarte diferite. Compozitorul Ceaikovski a fost un mare artist și o victimă a societății în care a trăit. Josef Mengele a fost un călău deghizat în medic și om de știință în slujba unei ideologii bolnave și a unui sistem criminal. Pentru filmul ‘Dispariția lui Joseph Mengele’ (titlul original în germană ‘Das Verschwinden des Josef Mengele) regizorul a ales să adapteze romanul scriitorului francez Olivier Guez care se ocupă de ceea ce s-a întâmplat cu Mengele după Auschwitz – anii de fugă de justiție și coborârea sa în decrepitudine. Cartea se baza deja pe o documentare riguroasă și este considerată veridică de istorici, dezmințind teorii vehiculate precedent despre soarta lui Mengele (unele preluate și propagate și pe ecrane, în alte filme) și prezentând ceea ce probabil că era: un om crud, paranoic, fanatic, care nu s-a dezis niciodată de ideologia pe care a servit-o și nu a simțit nicio remușcare pentru faptele sale.
Nu am citit romanul care a inspirat filmul, dar bănuiesc că Serebrennikov a rescris în stilul său personal povestea celor 34 de ani pe care Mengele i-a trăit ca fugar după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Ordinea narațiunii nu este cea cronologică, ci una care ne permite să înțelegem personajul, felul în care se raportează la propriul trecut, evoluția sa de la arogantul nazist care spera încă în primii ani la revanșă la bătrânul decăzut care se îneacă în propria ură. Titlurile episoadelor folosesc numele false pe care Mengele și le-a asumat în timpul fugii sale. Pentru o vreme nici nu se ascunsese prea mult, căci Argentina în care se refugiase imediat după război colcăia de naziști tolerați de dictatorul Peron, iar Germania Federală în care se întoarce pentru scurtă vreme (sub o identitate falsă) în 1956 încerca să se reconstruiască prin uitare. Abia după capturarea, judecarea, condamnarea și executarea lui Adolf Eichman, Mengele începe să fie căutat cu adevărat și trebuie să-și camufleze complet identitatea în Paraguay și în Brazilia unde și-a sfârșit zilele. Nu a renunțat niciun moment la prejudecățile rasiste și ideile naziste, nici macar când viața l-a adus lângă străini dintre cei pe care-i considera drept aparținând ‘raselor inferioare’. Nici măcar vizita și confruntarea cu fiul sau înstrăinat, spre sfârșitul vieții, nu l-au dus spre o re-evaluare a propriilor fapte.
Din punct de vedere cinematografic, Kirill Serebrennikov face câteva lucruri foarte interesante. Filmează în alb-negru și folosește cadre lungi, așa încât multe scene par secvențe din filme documentare. Un singur episod, la mijlocul filmului, este în color. El ilustrează ‘perioada Auschwitz’ a biografiei lui Mengele, în stil de filmare cu aparat de amatori. Din perspectiva personajului, era ‘perioada bună’. Pentru spectatori, secvența aceasta – greu de vizionat – elimină orice iluzie despre personaj. Confruntarea cu fiul său prilejuiește cel mai bun dialog al filmului. Criminalul nazist se agață de ideologia sa, nu există urmă de omenie în comportamentul sau, justificările sale par dureros de actuale și în context contemporan, poate mai actuale chiar decât atunci când vorbele fuseseră rostite, acum 50 de ani. August Diehl (Woland din ‘Maestrul și Margareta’ al lui Michael Lockshin din 2023) este excepțional în rolul lui Mengele – un amestec de fanatism și cinism, un personaj lipsit de orice empatie omenească, a cărui demență se accentuează pe măsură ce avansează în vârstă. Prin acest portret, Kirill Serebrennikov își avertizează spectatorii despre pericolele fanatismului și ale lipsei de solidaritate umană, valabile oriunde și în orice epocă.
Disponibil în cinematografele din România.
