Interviu

”Scrisul este un arhipelag”. Taifas literar cu scriitorul Cătălin Dorian Florescu

Scriitorul Cătălin Dorian Florescu a lansat la București, în cadrul Târgului Gaudeamus 2019, primul său volum de proză scurtă în limba română, În buricul Pământului, publicat de editura Humanitas, în traducerea Marianei Bărbulescu. Cătălin Dorian Florescu a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări pentru blogul Filme-carti.ro și îi mulțumesc din nou cu acest prilej. De asemenea, le mulțumesc reprezentanților Editurii Humanitas pentru intermediere și colaborare.

-Am observat în romanele dvs și în volumul de proză scurtă ”În buricul Pământului” o predilecție pentru mediile marginale și pentru încercarea de a găsi miraculosul în viețile mărunte. Cum motivați această preferință?

În general trebuie spus că nimeni nu e marginal, fiecare este important. În orice societate este foarte necesar de a nu se uita niciodată acest lucru. În literatura mea, 6 romane și o carte de povestiri, există aceste referințe, dar sunt minoritare. În romanul „Bărbatul care aduce fericirea” – un roman între Delta Dunarii si New York – povestesc despre emigrația europeană spre America de acum o sută și mai bine de ani. Mulți ajungeau în ghetoul emigrantilor și trăiau o viață „la margine”. Mulți reușeau să iasă din ea după câțiva ani și să-și construiască o viață mai bună. Așa s-a format fermentul culturii americane, prin astfel de biografii. Iar în cartea mea de povestiri „ În buricul pământului” apar pe lângă personaje autohtone și emigranți din Siria, Marocco, Brazilia. Dar trebuie spus că în aceste nouă povestiri toate personajele, și cele autohtone și cele străine, se găsesc într-o dilemă, într-o stradă fără ieșire. Deci, într-un fel, a te găsi în centrul și nu la periferia societății nu te ferește de marile întrebări ale existenței: Cum să îți găsești adevăratul rost în viață, fericirea, liniștea. Unde este acel loc, unde să te simți acasă? Cum să rămâi uman într-o viață care, prin amăgirile și presiunile exercitate, te poate dezumaniza?

În rest însă, personajele mele sunt oameni „mici”, ca noi toți. Sunt oameni care își caută drumul în viață, drumul acesta îi duce des să călătorească între culturi și continente. Pentru marea istorie, aceea care vorbește numai despre regi și războaie, nu sunt importanți. Pentru acea istorie sunt cantitate neglijabilă, anonimi, care formează „poporul” unui dictator sau soldații unui general. Dar fiecare își are importanța lui nu numai pentru sine însuși, ci și pentru cei care îl iubesc, dar și pentru societate. A înțelege acest lucru înseamnă a-și recăpăta demnitatea și a o apăra.

Soldatul de la graniță din povestirea ”Eu trebuie Germania” nu este marginal, ci un tânăr care dorește să plece în vest pe urmele fericirii, iar sirianul, care s-a pierdut în drumul sau spre Germania și pe care îl întâlnește noaptea poate fi văzut, cu o doză de depreciere, ca marginal pentru că așa sunt văzuți din păcate mulți emigranți. Personajele mele nu epatează prin rangul lor social, nu astfel de oameni mă interesează. Zaira însă, din romanul cu același nume sau Iacob din romanul „Iacob se hotărăște să iubească” sau tatăl din „Vremea Minunilor” lupta pentru supraviețuire și o viață mai bună. Asta îi face deja să fie învingători. Ceea ce unește toate personajele mele este reziliența, capacitatea de a se împotrivi pieirii.

Eu la rândul meu am fost emigrant, puteam rămâne perifer, dar am crezut în visul meu de a deveni scriitor, am luptat și continui să o fac. Ca scriitor prefer dramele umane care se joacă între foamete, război, fugă, prietenie și trădare. La lumea marilor personaje sau a marii istorii nu am acces nici emoțional, nici empatic. Pe de altă parte, istoria mare este deja cunoscută, dar atunci când aceasta este adusă pe pământ, printre noi, îți dai seama că este istoria multor oameni mici, anonimi: soldatul care merge pe front, muncitorul care muncește în fabrica bogătașului care o va vinde în curând și el rămâne fără muncă, asistenta medicală care pleacă în străinătate și își lasă familia în spate (o situație cunoscută în România, care se repetă de mii de ori) – sunt personaje care mie îmi povestesc foarte mult despre strădania de a lupta pentru a avea o biografie, un sens al vieții și o fericire.

-Personajele dvs. sunt într-o continuă așteptare, tânjesc mereu după ceva, iar pacea le este refuzată în permanență, nu au acces la ea. Sunt dezrădăcinate. Vă simțiți și dvs. un dezrădăcinat?

Nu pot spune acest lucru. Am reușit să prind rădăcini aici fără să mi le uit pe cele din țară. Dacă nu poți împărți prea mult cu cei din jurul tău, nici limba, nici amintirile copilăriei, te simți, desigur, dezrădăcinat. Pentru a avea sentimentul că ești acasă trebuie să te simți într-o oarecare măsură de la egal la egal cu celălalt.

Eu ajungând la cincisprezece ani, eram jumătate copil, exista încă o șansă să pot prinde rădăcini „printre străini”. Primejdii erau câteva. Limba pe care o vorbesc elvețienii este o germană veche dialectală, pe care nu numai că nu o poți învăța sau înțelege repede, dar care te face să te simți profund în afară, oricât de bine ai vorbi germana literară. Dar am învățat dialectul, cu accent, m-am apropiat de ei în limba lor. Caracterul lor, determinat, cel puțin în Zürich, unde locuiesc eu, de sute de ani de protestantism, a creat o mentalitate la care a trebuit să mă adaptez, fără însă să o anihilez pe a mea.

Mi-am câștigat ca scriitor un public elvețian, german etc, care m-a acceptat așa cum sunt, mi-am făcut din emigrație un potențial de fericire. În același timp am păstrat legătura emoțională cu țara și, când a venit timpul, am creat o literatură care nu este nici de aici, nici de acolo: în germană are un alt suflu, colegii austrieci sau germani nu scriu ca mine, de asemenea, nici colegii români. Deci gradul de libertate s-a mărit prin emigratie, nu a scăzut, cum ar fi putut să se întâmple.

Au fost momente în care mă simțeam fără rădăcini, dar în timp nu le-am mai resimțit pentru că sunt oameni în jurul meu care mă apreciază, pentru că am o parteneră care mă iubește, pentru că sunt parte din viața culturală din Elveția, deci necesitatea de a fugi într-un loc paradisiac unde totul este perfect, nu mai există. Doar că emigrația creează o ruptură pe care nu o mai poți lega niciodată, ești oricum între lumi.

-Deși sunteți plecat de multă vreme din spațiul românesc, surprindeți foarte bine elemente specifice care țin de România și de oamenii de aici. Cum mențineți această legătură?

Imediat după Revoluție eu am început întoarcerea și am continuat până azi. Există o magie pe care nu mi-o pot explica, căutam nostalgia copilăriei, Timișoara, școala, am reluat imediat legătura cu prietenii și colegii. Poate că emigrația te face, având în vedere pericolul dezrădăcinării și a singurătății, să încerci sa te asiguri că există continuitate în viața ta. Poate că tocmai plecarea a contribuit la menținerea legăturilor, poate dacă am fi stat la distanță de două blocuri nu am fi menținut această legătură.

Sunt oameni care nu vor să mai aibă legătură cu România, și revin de abia după foarte multă vreme, la mine nu s-a întâmplat, a rămas o valență emoțională pozitivă, a rămas curiozitatea, nu privesc înapoi cu ură sau cu mânie și în această manieră scriu și cărțile. Eu îmi văd cărțile ca o privire tandră înapoi spre țară, chiar dacă povestirile sunt deseori dure și dramatice. Dar asta înseamnă a participa la soarta unui om sau a unui popor. A-i vedea durerea. Și acest lucru se face numai cu iubire.

De ce nu scriu despre elvețieni mai mult? Acesta lume din vest m-a format și mi-a dat foarte multe dar nu mă inspiră. Dumnevoastră vorbeați de „miracolul vieții mărunte”. Nu prea văd miracolul pe aici, cu toate că există. Dar despre asta trebuie să scrie probabil elvețienii.

Privirea mea tandră și curioasă se îndreaptă spre România, cutremurele ei mă hrănesc, acolo găsesc drama, dar și bogăția spirituală de care am nevoie. Elveția mi-a dat o altfel de hrană, care e importantă, dar nu din punct de vedere creativ.

-Legat de sensibilitate, cum reușiți să o păstrați în condițiile în care cei mai mulți oameni tind spre o desensibilizare masivă?

Poate nu cei mai mulți, poate este doar o minoritate, cei care s-au închis în ei înșiși sau nu au fost învățați niciodată să se deschidă. Poate unii dintre ei păstrează dorința de a rămâne autentici, dar le este teamă să o arate și nu știu cum, simt însă că le lipsește ceva. Sper că cei care s-au pietrificat sunt totuși puțini, altfel nu avem nicio șansă să ducem lumea spre bine. Condiția artistului este în general aceasta, nu îți poți pierde sensibilitatea, altfel ți-ai pierdut eficacitatea. Din ce motiv nu s-a întâmplat la mine nu pot spune exact, eu nu pot fi decât așa, este parte din structura mea psihică.

Pe de o parte îmbolnăvirea mea încă de copil, care m-a făcut să fiu foarte conștient și clar în tot ceea ce fac. Să observ cu atenție. În plus, emigrația nu se oprește niciodată, nici după zeci de ani, trebuie să fii mereu atent la toate aspectele vieții, la modul în care vorbești și în care te comporți, trebuie să înțelegi lumea din jurul tău. Trebuie să depui constant acest efort.

De aceea am și ales psihologia ca studiu, m-a interesat întotdeauna ființa umană și pericolele prin care trece de-a lungul unei vieți. Și scriitorul și psihologul au nevoie de această sensibilitate. Apreciez o scriitură atunci când are „ un suflu bun”. Atunci este vorba despre o literatură însuflețită. Cum și în viață apreciem oamenii care nu sunt aplatizați, ci însuflețiți. Acest lucru se simte. Astfel îmi creez și eu literatura.

-Cât de mult din povestirea care dă titlul volumului: ”În buricul pământului” este povestea dvs. și a familiei?

Este povestea care dă legătura biografică a celorlalte povestiri cu mine, care descrie într-un text ficțional plecarea definitivă din țară în 1982 și aspectele exilului. Așa s-au petrecut lucrurile văzute după ani, nu trebuie uitat că este desigur un text literar, deci transformat. Era a doua plecare din țară, prima a fost în America, numai cu tatăl, este odiseea aventuroasă pe care am descris-o în romanul meu de debut „Vremea minunilor”. A doua oară am putut ieși toți trei, pentru tratament medical. În spate a rămas biblioteca mea de copil și adolescent, pe fiecare carte câte un bilețel cu numele celui care urma să primească cartea.

Iar „buricul pământului”, cu o tentă ironică în carte, este Elveția, unde am rămas printr-o coincidență, fără să știm mai nimic despre ea. Sunt momente care îți schimbă viața într-o clipă. Nu știu dacă există așa ceva precum „soarta”, cred mai degrabă că trebuie să-ți asumi propria viață cu responsabilitate. Eu aveam 15 ani, nu am decis dacă să plec sau unde să rămân. Mi-am urmat părinții. Este un fel de o a doua naștere, pentru că nici la prima nu am fost întrebat dacă vreau. Deodată apari într-o lume străină ție și trebuie să te descurci.

-Cât este documentare și cât invenție într-un roman?

Este greu de spus… totul e invenție. Dacă mă gândesc la ”Bărbatul care aduce fericirea” m-am documentat mai mult de doi ani și jumătate și am folosit numai câteva procente: Viața de zi cu zi în New York la sfârșit de secol 19, lumea din care proveneau emigranții, topografia orașului, ziua de 11 septembrie 2001, când a avut loc atentatul, poze ale poliției newyorkeze ale Manhattanului acoperit de fum, discuții cu oameni care au fost la fața locului etc. Trebuie spus că este un roman care acoperă o sută de ani de istorie. Pe lângă călătoriile la New York pentru a „înțelege” orașul, am fost și cele din Delta Dunării, a doua culisă a cărții. Și acolo a trebuit să înțeleg cum se leagă acel univers al apei. Și totuși, toată împletirea cărții este fictivă, este imaginația mea, este viziunea mea asupra lumii.

Marele regizor Federico Fellini folosea culise pe care le construia în studioul din Roma chemat Cinecitta. În filmul ”Amarcord”, de exemplu, el recreează după imaginația sa Rimini, orașul său de baștină. Încă astăzi exista Grand Hotelul sau cinematograful Fulgor, care apar în acest minunat  film. Dar așa cum se văd în filmul său, sunt refăcute în studio. Sau în filmul Casanova el creează pe Canale Grande la periferia Romei. Ca într-un laborator studioul îi dădea posibilitatea să experimenteze cu imaginația lui. În plus, cine îi cunoaște filmele, știe că acestea au o enormă poezie, par rupte dintr-un vis al lui Fellini. Acest lucru a fost posibil numai prin recurgerea la culisele studioului, care măresc „artificialitatea” filmului, în detrimentul unui realism prea banal.

La fel procedez și eu, citesc mult, mă documentez despre topografia și istoria locurilor, despre viața oamenilor, uneori pe o durată de multe decenii sau chiar secole, iar după ce am aflat cum stau lucrurile în realitate, pun totul deoparte și trebuie să îmi construiesc propria viziune care se hrănește din ea. Rămân aproape de realitate, dar o transform într-un univers propriu.

Un roman descrie de obicei o epocă și pe om, ca un copil al vremurilor sale, uneori reușind să se elibereze de ele alteori fiind înăbușit de acestea.

Este o aventură documentarea, e obositoare pentru perfecționiști ca mine și pare că nu se mai termină, dar trebuie să existe momentul în care pui totul deoparte și pui prima frază pe hârtie și ai încredere în viziunea pe care ai creat-o și arunci suflu peste text. Însă trebuie să îți asumi și responsabilitatea istorică. Te miști tot timpul între imaginație și realitate.

Eu îmi gândesc cărțile mult în scene și în imagini. La romanul „Bărbatul care aduce fericirea” m-a acompaniat scena de început pe perioada întregii documentări: Este scena în care într-o dimineață friguroasă a începutului de an 1899 nava orașului New York intra în portul de lângă ghetoul emigranților ca să ia morții din ultimele zile pentru a-i duce la cimitirul săracilor. Vedeam cum din toate străzile ies familii cu copii morți și îi duc pe navă. La început în tăcere apoi plângând și jelind într-o multitudine de limbi. Acesta era imaginația mea, dar care se baza pe realitate: pentru că în ghetou se murea pe capete, iar o astfel de navă a existat.

De doi ani și ceva am o pasiune pentru București, fac o muncă de cercetare amplă, de la viața de zi cu zi la marile evenimente, fac videouri, vorbesc cu oameni, dar îmi creez un univers propriu în care mă mișc. Încerc să-mi creez un oraș interior, pentru că Bucureștiul s-a schimbat foarte mult și a suferit multe distrugeri. Trebuie să cunosc bine aceste lucruri pentru a putea să-i dau poveștii credibilitate. Acesta contopire a ficțiunii cu realitatea este ceea ce încerc să fac.

-Romanul se creează și pe parcurs sau există totul stabilit dinainte?

Munca de documentare și imaginile, scenele vii, dramatice, poetice, care mă acompaniază cu mult înainte de a începe să scriu, creează pământul fertil, baza romanului. Dar nu este încă totul decis, trebuie să existe loc și pentru spontaneitate, pentru că textul își are realitatea lui; după o pagină sau două, sau chiar după prima frază a romanului, nu mai poți face tot ce vrei, trebuie să vezi de ce are nevoie textul.

Uneori spun că scrisul este un arhipelag, o multitudine de insule între care este mult spațiu pe care trebuie să îl umpli, navighezi printre ele și creezi punți. În timpul scrisului povestea se modifică. La unele lucruri renunți, altele apar pentru că textul le cere. Nici nu îmi bat capul să clarific totul de la început. Textul ia uneori o altă direcție, are o viață proprie. Pe de altă parte însă, tot eu sunt cel care decide direcția, îl plămădesc. Aceasta este natura dublă a textului: să aibă realitatea lui, să îți ceară anumite lucruri și în același timp să depindă de alegerile pe care le faci tu.

-Ar trebui literatura să schimbe ceva sau doar să producă vibrații?

Dacă literatura își propune să schimbe ceva, să atingă vreun țel, atunci devine repede o literatură ideologizantă. Toate regimurile totalitare au încercat să se folosească de literatura și arta în avantajul lor. Artiștii, scriitorii pot însă să-și vadă îndatorirea de „citoyen”, de cetățean, care ca persoană publică are o responsabilitate socială și se pot folosi de prezența lor în spațiul public pentru a susține anumite valori. Întrebarea dacă omul de artă, scriitorul are o anumită responsabilitate aparte și trebuie să se implice politic are multe tăișuri. Eu cred că trebuie să o facă, este îndatorirea lui de cetățean, și să o facă cu mijloacele pe care le stăpânește, în cazul scriitorului, limba.

Dacă literatura – sau arta în general – produce vibrații, adică cititorul poate intra în universul cărții, participând cu propriile emoții, gânduri, valori, amintiri etc, el va ieși din acest univers poate nu transformat, dar oricum schimbat. Va face experiența unei lumi noi, va încerca citind să o înțeleagă, va accepta că există poziții diferite de ale lui. Vibrația cărții va intra puțin în vibrația propriei vieți. Cam atât: este mult, este puțin?

Articole similare

”Cea mai mare provocare: cum să fac istoria accesibilă și prietenoasă pentru oameni care în mod normal nu au tangențe cu ea” (interviu cu Radu Oltean)

Jovi Ene

Mai este oare acesta un om? (Primo Levi): Tatuatorul de la Auschwitz, de Heather Morris

Delia Marc

Interviu Dan Stanca: ”Eu nu scriu de-a surda”

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult