Carti Literatura romaneasca Recomandat

Craii și morții, de Dan Stanca

Craii si mortii”Craii și morții”, de Dan Stanca

Editura Cartea Românească, București, 2012

Moto: Oriunde priveam nu citeam decât același refuz: tu nu ai ce căuta aici, nu ai făcut nimic care să merite cu adevărat interes, tu ești cel nedorit care s-a încăpățânat să creadă contrariul. Și mereu recitam aceste cuvinte: când ți-e lehamite de ficțiune, aceasta te va cotropi din nou…”

Dacă este să menționez principala calitate a cărții lui Dan Stanca, din punctul meu de vedere, este aceea că ”îți face poftă” să îl recitești pe Mateiu Caragiale și a sa capodoperă ”Craii de Curtea Veche” și să descoperi care sunt asemănările, care sunt deosebirile dintre eroii lui Caragiale și cei cu aceleași nume, imaginați de contemporanul nostru. Afându-mă în fața primei cărți a lui Dan Stanca (cu ocazia participării în juriul de bloggeri de la Premiul Literar ”Augustin Frățilă”), voi discuta însă pe scurt părerea doar despre acest cel mai recent roman al autorului, fără a mă apleca asupra operei scriitorului în general.

Dan Stanca este un roman construit pe două paliere complet diferite atât din punct de vedere al temporalității, cât și din punct de vedere al situării acestora pe planul realului sau ficțiunii. Pe de o parte, este o poveste pre și postdecembristă, cu baze reale (cei care nu erau copii în decembrie 1989, pot recunoaște desigur personajele, așa cum o fac și cei care au trăit tumultul presei de la noi, imediat după ”Revoluție”), prin care naratorul din primele patru capitole, gazetarul Horia Stanciu, încearcă să rememoreze viața dintr-o redacție bucureșteană, micile plăceri ale colectivelor mici, dar și încercarea de a nu derapa total de la ceea ce presupunea doctrina de partid, securiștii de serviciu fiind și aici împlântați adânc și dornici de a păstra totul sub control.

Fiecare personaj care populează această lume este reprezentativ pentru aceasta și merită a fi studiat, pentru a vedea, peste timp, consecințele vremurilor asupra individului și personalității: Victor Pașadia, redactorul de la Suplimentul literar artistic de la Scânteia tineretului (SLAST, pentru cunoscători), amator de ”carne tânără și dulce”, descurcărețul critic literar care, după 1989, s-a apucat de mici afaceri pentru a sfârși în închisoare; Florea Pirgu, șeful secției ”Viața de organizație”, secretarul de partid al SLAST, cel glumeț și mereu volubil în timpul zilei obișnuite de lucru, dar în același timp seriosul activist și propagandist în timpul ședințelor de partid de la ziar, s-a închis în sine la puțin timp după Revoluție, ajungând la un sanatoriu de lux, din cauza unei farse nesărate la care a fost supus în decembrie 1989; în sfârșit, Alexandru Pantazi, linotipistul, singurul ce îi asculta povestirile despre cavalerii de la Malta și masoneria lui Horia Stanciu, cel amestecat într-o încercare de tipărire a unui ziar anticomunist, arestat și apoi cu domiciliu obligatoriu, care se sinucide aparent fără motiv, aruncându-se în fața metroului.

Destine, vieți care reliefează diferența dintre perioada predecembristă, în care cele trei (patru, cu naratorul) personaje aveau stabilit orice moment, o monotonie din care pare că nu doresc să o schimbe, și perioada postdecembristă, în care viața este luată deseori în propriile mâini, în care regulile nu mai sunt formale, ci în continuă schimbare și adaptarea nu mai este atât de ușoară. Este o luptă și nu toată lumea supraviețuiește.

Nu trebuie uitat nici personajul Horia Stanciu, un gazetar mediocru, ce rămâne în presă și după 1989, de data aceasta la revista oficială a Bisericii Ortodoxe Române și pare un personaj atât de trist și depășit de toate și de tot, încât nimeni nu îl mai privește cu bunăvoință: prietenii îl părăsesc, vârsta îl ajunge din urmă, iar relația cu soția sa mult prea tânără devine o sursă zilnică de tristețe și încrâncenare: ”Ea nu mi-a întins niciodată un degețel. Când eram bolnav copt, doborât de febră, abia catadicsea să cumpere o folie de aspirine și mă lăsa dogorind în așternut în timp ce se ducea afară să bea o cafea. Tot eu a trebuit să-mi fac ceaiuri, să mă doftoricesc, ea venea veselă acasă fiindcă se întâlnise cu o fostă colegă de liceu și au tot sporovoit. Altădată, considerând că-și deteriorează buricele degetelor dacă dă prin răzătoare un kil de mere parmen auriu pentru plăcintă, nu a mai făcut nimic și m-am chinuit eu cât am putut cu curățatul și răzuitul după care am ieșit din bucătărie ducând în mine cea mai neagră tristețe coagulată vreodată de un bărbat în inima sa. Nu era atât vorba de treaba în sine pe care mi-o aruncase în cârcă, după cum îmi aruncase și altele care într-o căsnicie privesc mai degrabă femeia decât bărbatul, cât de senzația crâncenă de abandon care făcea ravagii în sufletul meu. Simțeam că nu mai vreau nimic și nu mă mai interesează nimic.”

Dan Stanca
Dan Stanca

Ea nu îl mai iubește, îl disprețuiește și îl înșeală fără ocolișuri (iar scena în care aceasta îi arată urmele de spermă ale altui bărbat pe corpul său este cutremurătoare, nu știu câți bărbați ar fi rezistat acestei scene fără să o ia la bătaie pe aceasta!), iar gândurile sale despre dragoste, căsnicie sau viața în comun îl transformă dintr-un om om cu capul pe umăr într-unul dezamăgit de viață, un om ce nu își mai găsește refugiul decât în amintiri și în alcool: ”Îmi imaginam că viața alături de cineva e o sărbătoare continuă, dragostea care triumfă și mișcă stelele, rahat cu perje, târziu m-am trezit ca din vis și m-am izbit grav cu fruntea de ciment. Diana era cinemntul sau gresia sau faianța pe care o mânjeam cu viscerele mele inflamate, lipindu-mă astfel de peretele dur al blocului unde muream puțin câte puțin.”

Pe de altă parte, descoperim că această viață sumbră din România reală se întrepătrunde cu pasiunea lui Horia Stanciu pentru cruciați, pentru cavalerii de la Malta, naratorul construind o succesiune aventuroasă a acestora, care pare a porni de la Magii de la Răsărit, pentru a-i urma pe cei trei René, Paveli etc. în incursiunea lor prin Malta, Moscova sau Bucureștiul de secol 19. Desigur, și această parte a cărții este bine scrisă, are un farmec aparte, iar veacurile și obiceiurile lor sunt descrise cu talent, deși însuși gazetarul-narator recunoaște că este o poveste care pleacă de la fapte reale, pentru a fi ”înflorită” de către povestitor, în speranță că se va transforma în realitate prin intermediul unei cărți. Întrebarea este nu dacă a fost scrisă cu măiestrie, ci de ce nu a fost dezvoltată într-o carte de sine stătătoare (care ar fi putut reprezenta un nou roman gen ”Zilele regelui” pentru literatura română).

Tocmai această ambivalență a cărții îl face un roman inegal și nu o capodoperă: fiecare dintre cele două părți puteau fi dezvoltate pentru a deveni un roman unic, ambele având calitățile necesare pentru a deveni memorabile. Construindu-se însă pe două paliere, am avut uneori senzația că o parte nu devine oglinda celeilalte și nu are nicio semnificație importantă în privința acțiunii ce se construiește pe celălalt palier. Nu este însă un roman slab, captivează cititorul, mai cu seamă dacă este cunoscător al gazetăriei, pe de o parte sau pasionat de istoria medievală, a cavalerismului și a cruciadelor, pe de altă parte. Senzația de final este că merită să fie inclus în rândul celor mai bune romane ale anului 2012, dar nu are sclipirea necesară pentru a deveni cel mai bun.

Puteți cumpăra cartea de aici sau, în ediție electronică, de aici.

Articole similare

Ocolul Pământului în șapte luni și o zi. Jurnalul de călătorie al Principelui Carol (vol. 1), de General C. Găvănescul

Jovi Ene

Prin blogosfera literară (11 – 17 iulie 2016)

Jovi Ene

Top 5 cele mai bune filme văzute pe Netflix în martie 2021

Jovi Ene

5 comments

Jane L. 11 octombrie 2013 at 18:03

“nu știu câți bărbați ar fi rezistat acestei scene fără să o ia la bătaie pe aceasta!”
Esti constient de ceea ce sugerezi?

Reply
Jovi 11 octombrie 2013 at 18:27

Nu sugerez nimic, era doar o constatare…
Ai citit cartea, știi despre ce scenă vorbesc?

Reply
Jane L. 11 octombrie 2013 at 19:19

Exclamarea ta arata ca ti se pare iminenta recurgerea la violenta in scena aia.
Nu am citit-o si tocmai asta e ideea, n-am nimic cu cartea, am ceva cu fraza ta. Cu cat de natural ii faci pe barbati sa para niste barbari care sar cu pumnul. Urata reclama. Nu se face asa ceva.

Reply
Jovi 11 octombrie 2013 at 19:36

Nu am zis că aveți ceva cu cartea, dar mă întrebam acest lucru pentru a o pune în legătură cu ceea ce am scris.
Nu sunt violent, nu am dat niciodată într-o femeie, dar ca să reformulez fraza aș spune că, dacă o femeie-soția mea sau partenera mea mi-ar face ceea ce a făcut soția personajului principal în acea scenă, m-ar aduce în stadiul să îi dau o palmă sau două… Am generalizat în recenzie, dar consider că în acest caz generalizarea este posibilă.

Reply
Jane L. 11 octombrie 2013 at 20:02

Inteleg ce spui. Ma tem doar ca majoritatea internautilor ce iti citesc articolul sunt si ei ca mine, nu au citit cartea, si poate nu constientizeaza ca tu nu promovezi violenta si ca ea este o atitudine extrema.
(Ca o paranteza, sunt impotriva violentei in general, nu doar celei fata de femei. Daca o femeie loveste un barbat, tot delict e.)

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult