Recenzii filme si carti

Ne merge atât de rău încât suntem absolut fascinaţi de un posibil sfârşit al lumii, aşteptăm cu sufletul la gură, în faţa televizorului, Apocalipsa (mayaşă, aztecă, incaşă, trebuie domle să fie un vechi popor amerindian care ştia mai mult decât ştim noi astăzi şi care s-a lăsat masacrat de conchistadorii spanioli tocmai pentru că bănuia că nu mai avea nici un sens să trăiască deopotrivă ce sfârşitul lumii oricum vine/venea) dar ne plac şi ştirile despre iminente cutremure ( Japonia a oferit delicii acestei largi pături a populaţiei) care ar rade un sfert sau o jumătate din ţară, Mărmureanu este prizat cu nesaţ de români şi, din când în când, despre asteroizi mai mari sau mai mici care trec razant, la câteva mii de kilometri (dar ce înseamnă această distanţă pentru abisalul Univers? o nimica toată, evident) de Pământ. Dacă ne-ar izbi frontal, praf ne-ar face, se chibitează satisfăcut. Chiseliţă !  Dacă încălzirea climaterică s-a cam desunflat, am adoptat răcirea şi glaciaţiunea care, şi ea , este iminentă şi va distruge odată pentru totdeauna Terra. Ce ne mai place! Trebe domle sa se intample ceva! Ceva epocal, prea băltim în jafuri pe centură şi divorţuri de catifea! Citeste continuarea »

Visul celtului, de Mario Vargas Llosa
Editura Humanitas, Bucureşti, 2011
Traducere de Marin Mălaicu-Hondrari

Mario Vargas Llosa a declarat că munceşte de trei ani de zile la documentarea şi scrierea romanului Visul celtului, primul aparut dupa primirea Premiului Nobel pentru Literatura in toamna anului trecut. “Nu-mi aduc aminte unde am citit pentru prima oară de existenţa acestui personaj, dar era prezent în biografia lui Joseph Conrad. La început mi-a stârnit curiozitatea pentru că el a fost în Amazonia, în partea peruană a Amazoniei. Am început să strâng informaţii despre el şi încetul cu încetul subiectul m-a prins. Casement a fost unul dintre primii europeni care şi-a dat seama de ceea ce înseamnă colonialismul denunţându-i abuzurile. În plus Casement este o personalitate care-i intrigă în continuare pe irlandezi având în vedere presupusa sa homosexualitate, nici acum nu ştii dacă adevărată sau inventată de serviciile secrete britanice pentru a-l discredita”. Citeste continuarea »

The New Russia, de Dorothy Thompson
New York, Henry Holt and Company, 1928

Prima parte aici, a doua parte aici.

Curajoasă, se aruncă şi într-o analiză a economiei Uniunii Sovietice încercând să descâlcească încurcatul ghem al statisticii sovietice şi, ştim bine, nimic nu este mai nesigur intr-o tara comunista decât cifrele (procentele care de-formează statisticile). Punctul ei de vedere era influenţat de sistemul capitalist de unde venea astfel încât folosirea termenilor de solvent, faliment nu poate decât sa para amuzanta în condiţiile unei economii etatiste care pur şi simplu abolise principiile economiei capitaliste, semnându-şi singura condamnarea la sufocare. Capitolul al şaptelea din cartea lui Dorothy Thompson, Psihoza războiului,[1]este unul dintre cele mai interesante căci autoarea realizează o anatomie destul de exactă a regimului totalitar comunist. Să nu uitam nici un moment ca aceasta analiza a fost făcută în anul 1927 fiind publicata in anul următor. De aceea este cu atât mai lăudabilă condamnarea terorii. Citeste continuarea »

The New Russia, de Dorothy Thompson
New York, Henry Holt and Company, 1928

Prima parte aici.

Spre deosebire de alţi calatori mai mult sau mai puţin înregimentaţi, lui Dorothy Thompson i se păreau suspecte şi hotelurile din Moscova in care erau găzduiţi străinii si in care a stat si ea. “În mod repetat mi s-a spus ca portarii hotelurilor care găzduiesc străini sunt agenţi ai O.G.P.U. Poţi sa-ti laşi in camera de hotel banii, bijuteriile si chiar cele mai personale documente. Prietenii mei din corpul diplomatic m-au asigurat că acestea din urmă vor fi toate citite iar in cazul meu daca a fost cazul, au fost puse înapoi cu o exactitate remarcabilă. Hotelurile sunt administrate de Sovietul Moscovei care se pare că şi-a ales angajaţii mai degrabă în funcţie de vederile lor politice decât aptitudinile lor de a întreţine un hotel.” Idealurile înălţătoare ale Revoluţie au lăsat loc meschinăriei. “Revoluţia a transformat oamenii obişnuiţi în zei; după consumarea ei, se ceartă ca înainte, fiecare pentru micile lui avantaje. Lupta pentru supravieţuire a scos la suprafaţă cele mai urâte instincte; competiţia a continuat, redusă la un nivel incredibil de mic datorită proletarizarii întregii societăţi. În locul unei birocraţii teroriste şi meschine a regimului ţarist, o tiranie a oamenilor mici care se credeau importanţi, a venit o alta birocratie la fel de meschina si terorista. Orice mitocan ambiţios care lingea un creion, orice nemernic care odată, în vâlvătaia Revoluţiei a ţinut un discurs sau a scris vreun manifest şi-a croit drumul până la vârful societăţii drept purtator de cuvânt sau interpret al clasei muncitoare”[1]

Citeste continuarea »

The New Russia, de Dorothy Thompson
New York, Henry Holt and Company, 1928

Vastul nou santier sovietic a atras-o si pe fiica unui pastor metodist american, Dorothy Thompson, una din cele mai influente si cunoscute femei din Statele Unite din prima jumatate a secolului trecut. Dupa studii universitare in cadrul Universitatii Syracuse din statul New York, Dorothy Thompson a ales sa se dedice unei cariere de jurnalist independent, desemnata in spatiul anglofon si nu numa cu sintagma de free-lancer. Ajunsa in Europa la inceputul anilor 1920 ea a publicat in presa din Statele Unite nenumarate articole, reportaje si interviuri despre Vechiul Continent care se afla într-o continuă ebluţiune. Thompson a fost ultimul ziarist cu care a vorbit liderul partidului irlandez republican Sinn Fein Terance MacSwiney înainte de a muri într-o închisoare britanică din Irlanda. Treptat a devenit interesata si de spatiul germanofon, ajungând corespondentul la Viena al publicatiei Public Ledger din Philadelphia iar după 1927 al importantului ziar The New York Post in capitala Germaniei. Citeste continuarea »

Jurnalul moscovit, de Walter Benjamin
Editura Idea Design & Print, Cluj, 2008
Traducere de Alexandru Suter

Prima parte aici.

4. Impresii sovietice

În ciuda atracţiei exercitate de ideologia şi sistemul comunist şi asupra lui Benjamin, reflecţiile critice la adresa situaţiei regăsite la Moscova nu lipsesc. “Mai întâi într-un magazin de stat, unde se aflau în partea superioară a pereţilor scene cu figuri din carton, în care era preamărită fuziunea muncitorimii cu ţărănimea. Reprezentări în gustul dulceag, răspândit pe aici: secera şi ciocanul, o roată dinţată şi o altă unealta, meşterite, absolut incredibil, din carton îmbrăcat în mătase. În acest magazin nu se găsea decât marfă pentru ţărani şi proletari. Mai nou, sub <regimul economic> nu se mai produce decât aşa ceva în fabricile de stat. Tejghelele sunt luate cu asalt. Alte magazine, care sunt goale, nu vând stofe decât pe bonuri sau – la liber – au preţuri de neabordat.”[1]

Citeste continuarea »

Jurnalul moscovit, de Walter Benjamin
Editura Idea Design & Print, Cluj, 2008
Traducere de Alexandru Suter

1. Introducere

Walter Benjamin s-a născut la 15 iulie 1892 în Berlinul celui de al doilea Reich german, într-o familie de evrei înstăriţi şi asimilaţi. Tatăl sau, Emil Benjamin, fusese bancher la Paris înainte de a se stabili la Berlin unde s-a ocupat cu comerţul de antichităţi. Benjamin a urmat atât cursurile Universitaţii din Freiburg cât şi pe cele ale Universităţii Humboldt din Berlin, studiind filosofia. Nu a luat parte la confruntările Primului Război Mondial, continuându-si studiile la Universitatea din Berna unde i-a întâlnit pe Ernst Bloch şi Dora Sophie Pollak ce avea să-i devină soţie, dăruindu-i şi un fiu, Stefan Rafael (1918-1972). În 1919 Benjamin şi-a susţinut teza de doctorat cu subiectul Conceptul criticismului în romantismul german. Nefiind capabil să-şi întreţină familia, Benjamin s-a întors la Berlin în casa părintească. În 1921 a publicat eseul Critica violenţei ( Kritik des Gewalt). În 1924 a petrecut câteva săptămâni în insula Capri unde a cunoscut-o pe Asja Lacis, întâlnire care avea să-i schimbe viaţa. În 1926 a început colaborarea cu publicaţiile germane Frankfurter Zeitung şi Die Literarische Welt care i-au permis să stea câteva luni şi la Paris. La sfârşitul anului 1926 se plasează sejurul său de două luni la Moscova. Citeste continuarea »

Mea Culpa, de Louis-Ferdinand Céline,
în Cahiers Céline 7: Céline et l’actualité, 1933-1961
Ed. Gallimard, 1986

Prima parte aici.

“Şi noi încă ne distram aici! Nu suntem obligaţi sa ne prefacem ! Încă suntem oprimaţi! Putem să dăm întreaga vina a răului Destin pe sugătorii de sânge! Pe cancerul Exploatatorului. Şi apoi să ne comportam precum o târfă. Nici văzut, nici cunoscut!… Dar de când nu mai avem dreptul să distrugem? Nici nu mai putem horcăi? Viaţa devine insuportabilă!…. Jules Renard a scris-o deja: “Nu este suficient să fii fericit, trebuie ca şi ceilalţi să nu fie.” Ah! Un moment urât, acela în care te găseşti forţat să iei asupra ta întreaga greutate, cea a celorlalţi, a necunoscuţilor, a anonimilor care muncesc doar pentru ei. Doar i-am jurat Proletariatului că doar ceilalţi reprezintă toată mizeria, cauza profundă a tuturor nefericirilor! Ah! Şarlatania! Putreziciunea! Nu-i mai găseşte pe “ceilalţi” Cu toate acestea îl închidem cu grija pe acest nou ales al societatii renovate….Chiar la Pentru si Pavel, celebra inchisoare, razvratitii de alta data nu erau la fel de bine păziţi. Puteau sa gândească ceea ce voiau. Acum s-a terminat cu asta. Nici vorba sa scrii ! Este protejat, Proletarovici, putem s-o spunem foarte bine, precum nimeni altcineva, in spatele a o sută de mii de fire de sârmă ghimpată, cocoloşitul noului regim ! împotriva impurilor din afară şi chiar împotriva duhorii lumii trecute. El, Proletarovici,  este cel care întreţine poliţia (din propria-i mizerie) cea mai numeroasă, cea mai bănuitoare, cea mai sadică de pe planetă. Ah, nu este lăsat singur! Vigilenţa este impecabilă! Proletarovici nu va fi ridicat!… Se plictiseşte oricum!…Asta se vede bine! Ar crăpa numai să iasă! Să se transforme in Extourist[1] pentru o mică schimbare! Citeste continuarea »

Colegul nostru din echipa Filme-carti.ro, Codrut Constantinescu, a acordat un nou interviu in data de 7 martie 2011 postului de televiziune local Valea Prahovei TV. Prima parte a acestui interviu o oferim astazi, un interviu in care se discuta pe larg despre scriitorii si tentatia totalitara, o tema despre care colegul nostru se documenteaza asiduu in ultima vreme, dovada fiind articolele publicate aici in ultimele luni. Intrebarile si discutia au fost intretinute de domnul Florin Dochia in cadrul emisiunii “Teme si dileme”. Interviul in integralitate mai jos: Citeste continuarea »

Mea Culpa, de Louis-Ferdinand Céline,
în Cahiers Céline 7: Céline et l’actualité, 1933-1961
Ed. Gallimard, 1986

Este cunoscut scandalul izbucnit în Franţa cu ocazia încercării lui Frederic Mitterand de a-l strecura în calendarul oficial al sărbătorilor naţionale pe Louis Ferdinand Celine (1894-1961) de la a cărui moarte se împlineşte în acest an o jumătate de secol.[1] Serge Klarsfeld, preşedintele FFDJ[2] a protestat vehement forţând până la urmă înlăturarea numelui lui Celine din rândul manifestărilor oficiale ale Republici Franceze din anul acesta. Spiritele s-au inflamat şi în Franţa având în vedere că prin cazul Celine s-au redeşteptat vechi amintiri deloc plăcute ( precum antisemitismul din Franţa interbelică, colaboraţionismul cu Germania nazista etc), preşedintele Republicii, Nicholas Sarkozy având, în mod surprinzător, cea mai inteligentă şi plină de bun simţ remarcă, afirmând că poţi la fel de bine să apreciezi opera lui Gide fără să fii homosexual sau pe cea a lui Celine fără să fii antisemit. Scandalul s-a concentrate mai ales asupra antisemitismului acerb a lui Celine, uitând una dintre cele mai acide scrierile ale sale care, cel puţin din punctul nostru de vedere, îi mai spală din păcate. Evident, percepţia evreilor francezi este complet diferită faţă de cea a românilor (şi a celorlaltor popoare din est) care au avut de îndurat cincizeci de ani de comunism. Mea Culpa este unul din cele patru pamflete scrise de controversatul autor francez şi, chiar daca textul are doar treizeci de pagini în versiunea sa originală, este singurul care a fost preluat şi republicat în Caietele Celine 7: Celine şi actualitatea, 1933-1961[3] publicat de Editura Gallimard în 1986. Citeste continuarea »