Carti Memorii jurnale Recomandat

Prizonier în URSS, de Vasile Gh. Baghiu

Prizonier in Urss”Prizonier în URSS”, de Vasile Gh. Baghiu

Fundatia Academia Civica, Colectia Interval, Bucuresti, 2012
Editia a doua, editor Romulus Rusan

O altă mărturie interesantă despre prizonieratul militarilor români în cel de al II-lea Război Mondial, chiar dacă stilul este departe de cel literar, ba chiar colţuros şi destul de arid (dar nu aceasta ne interesează pe noi aici), îi aparţine soldatului Vasile Gh. Baghiu[1]. De remarcat că această mărturie este cu atât mai importantă, pentru că, de obicei, mai degrabă ofiţerii cu studii superioare, unii fiind ofiţeri de rezervă, iar în viaţa activă profesori etc. şi-au descris experienţele din prizonierat. Născut în 1922 într-un sat din judeţul Neamţ, a fost înrolat în Armată în 1943, la nici 21 de ani. După câteva săptămâni de instrucţie a fost trimis la Regimentul 6 Vânători de Munte pentru a lua parte la încercările disperate de stăvilire a ofensivei Armatei Roşii care se apropia ameninţătoare de graniţele României. A luat parte la luptele de la Balta şi Odessa, din Transnistria care fusese administrată de România, dar evacuată.

Spărgându-se frontul, Baghiu, alături de alţi militari români, a fugit spre Basarabia, unde nu s-a făcut pierdut, ci şi-a căutat regimentul. Vânătorii de munte (multe astfel de trupe se aflau blocate în Crimeea, cum era cazul cu subofiţerul Aurel State care a căzut prizonier acolo) au fost din nou implicați pe frontul din Moldova care a cunoscut o relativă stabilizare din martie 1944 până la 20 august 1944. Şi Baghiu descrie cutremurătoarea experienţă pe care i-a oferit-o războiul, crunta perspectivă de a muri în fiecare minut. „Au tras ruşii, am tras şi noi, numai patru ore. Cerul s-a luminat până sus, iar pământul sânge avea de ajuns de la morţii care depăşeau pe vii ca număr. Ziua de 23 august ne-a găsit îngropându-ne morţii. Soarele argintiu s-a înălţat pe cer dând ultimele raze de căldură morţilor şi răniţilor care se văitau cu glasul stins de durere.[2]

Frontul fiind spart, Baghiu a fost luat prizonier. Până la lagărul de trazit ad-hoc stabilit de sovietici din Bălţi, prizonerii au mers pe jos, suferind de sete (doar era august) „Mi-era sete, dar nici vorbă de băut apă. Cum ieşeai din rând te puşca că pe o vrabie[3] Din Bălţi au fost îmbarcaţi câte o sută de prizonieri în bou-vagoane şi timp de unsprezece zile au mers în măreaţa Uniune Sovietică, fără mâncare şi apă (aici este posibil să exagereze, de regulă li se dădeau prizonierilor celebrul hering sărat şi 100-200 de grame de pâine neagră, însă la fel de bine este posibil să fie veridică versiunea lui Baghiu, având în vedere marele grad de aproximare şi aleatoriu care caracteriza întregul sistem sovietic). Din cei 100 de militari români, la sfârşitul periplului au mai supravieţuit 36.

prizonier+in+urssSe pare că cel mai mult timp l-a petrecut în complexul concentraţionar din Karaganda, din Kazahstan, unde a muncit în mină (unde norma de producţie era de 3 tone pentru fiecare om), la o cărămidărie, la săparea unui canal în pământul îngheţat, având o normă uriaşă (doi metri cubi pe zi, în condiţiile în care pământul era îngheţat bocnă, doar era iarnă) etc. Aici sovieticii au făcut trierea prizonierilor pentru că aveau o matrice clară, “instigatorii fascişti” fiind 1. ofiţerii (unii dintre ei încercând să se topească în masa trupei) 2. jandarmii (care asigurau ordinea în spatele frontului, un fel de poliţie militară a Armatei Regale Române chiar dacă nu încadrată în aceasta) şi 3. vânătorii de munte, faţă de care aveau resentimente pentru că aceştia fuseseră vârful de lance al ofensivelor româneşti în Est, ajungând şi în Caucaz. Baghiu a avut ghinionul să facă parte din această a treia categorie. În plus, a fost pus să-i denunţe pe superiorii săi care ar fi ordonat trupei să comite diverse abuzuri împotriva populaţiei civile (crime de război). „Eu nu cunosc faptele comise de şefii mei decât atât când veneaţi la atac. Dumnealor strigau Trageţi!; iar noi trăgeam până se înroşea ţava la armă, mitralieră şi tun. Aşa a fost războiul. Dumneavoastră nu trăgeaţi în noi?”[4] Evident, ofiţerii NKVD care-l anchetau nu aveau cum să fie mulţumiţi cu astfel de răspunsuri insolente din partea unui tânăr soldat român de aceea şi Baghiu a cunoscut carcera timp de 15 zile (era hrănit doar o dată la trei zile!) tocmai pentru a i se frânge rezistenţă şi a turna (nu neapărat fapte reale). Explicaţia rămânerii lui în prizonierat pînă în 1951, practic a revenit în ţară odată cu ultimele valuri de prizonieri români, este încadrarea lui în categoria criminalilor de război chiar dacă nu i s-a putut imputa nimic concret. În plus, experienţa lui pe frontul de est era minimă, faţă de a multor altor prizonieri români.

Chiar dacă Baghiu a început redactarea acestor amintiri la un an de la întoarcerea acasă (părinţii între timp muriseră într-o singură zi, atinşi de tifos exantematic care făcea ravagii în Moldova), totuşi el nu reuşeşte să surprindă foarte multe detalii ale vieţii în Gulag. Chiar şi aşa, tabloul este sumbru, cunoscut din absolut toate mărturiile celor care au supravieţuit şi care au fost marcaţi pe viaţă de această perioadă petrecută în scalvie. Deţinuţii din Karaganda au fost şi înşelaţi de sovietici cu perspectiva repatrierii. Îmbarcaţi în vagoane decente, au început un lung drum din Kazahstan către partea europeană a Uniunii Sovietice, crezând că vor ajunge, în sfârşit, acasă. Observă lagăre de deţinute care trăgeau la plug şi care ar fi fost vinovate că ar fi colaborat cu germanii şi românii în timpul ocupaţiei părţii occidentale a Uniunii Sovietice. ”Stau şi mă gândesc că mulţi oameni de valoare şi-au pierdut viaţă nu pe front luptând, ci suportând cele mai mârşăvii mizerii ale lagărului.”[5] De fapt, au fost duşi în lagărul de prizonieri de la Nikolaev, din Ucraina unde a mai muncit două luni. Transferat cu un vapor din Nikolaev la Odesa, a fost internat într-un alt lagăr, atâta de aproape de ţară, lagăr ce deservea o fabrică de pluguri unde a mai muncit un an. La Odesa li s-a promis chiar salariu dacă ar fi depăşit norma. Li se ofereau 800 de ruble din care li se reţineau 600 pentru „cazare şi masă”, cele 200 rămase fiind primite doar dacă îndeplineau 110% din normă. Mâncarea de la cantină fabricii era mai bună decât cea din lagărele din Karaganda (ciorbă de cartofi şi caşă-mei fiert). În lagărul din Odesa ar fi trăit 8000 de prizoneri de toate naţionalităţile, care munceau în diverse fabrici, şantiere din zonă.

Prisonieri-de-Razboi-Romani-in-URSS-battle-stalingrad-romanian-POW-march-winter-1942Repatrierii i s-a dat o tuşa pronunţat propagandistică, punându-se accentul pe prietenia româno-sovietică, organizându-se în lagăr serbări etc. Cu tablourile lui Stalin şi Dej pe locomotivă, covoiul a plecat din Odesa îndreptându-se spre nord, trecând prin Polonia iar apoi coborând la Sighet unde Securitatea i-a cantonat într-un lagăr de unde au fost duşi în închisoarea din Sighet! După câteva zile au fost duşi cu trenul, în aceleaşi celebre bou-vagoane la Ploieşti unde au fost debarcaţi, probabil la Gara de Vest de unde au fost încolonaţi în rânduri de cinci, după modelul sovietic, grefat pînă în cele mai mici detalii şi în RPR. Naraţiunea se încheie cu coloanele de prizonieri români înaintând pe o stradă mărginită de plopi unde se aflau postaţi militari ai Armatei Populare cu mitralierele îndreptate spre „elementele reacţionare”. Războiul civil româno-român începuse. Dar Baghiu era conştient de încercările istorice prin care a trecut şi cărora le-a supravieţuit: „Eu sunt acela care am învins totul”[6] El şi-a continuat existenţa umilă de muncitor prin diverse şantiere până la moartea din 1974, survenită în condiţii neclare, despre care nu ni se spune mare lucru, ci doar se sugerează că nu ar fi fost deloc accidentală (mâna lungă a Securităţii?).


[1] Prizonier in URSS, Fundatia Academia Civica, Colectia Interval, Bucuresti, 2012. Editia a doua, Editor Romulus Rusan.

[2] Ibidem, pag. 28.

[3] Ibidem, pag. 33.

[4] Ibidem, pag. 48.

[5] Ibidem, pag. 86.

[6] Ibidem, pag. 102.

Articole similare

Surâsul jaguarului, de Salman Rushdie

Jovi Ene

Fotoreportaj: Lansare de carte ”Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor in Romania contemporana”, de Mirel Bănică

Codrut

Din psihologia poporului român, de Dumitru Drăghicescu

Codrut

3 comments

Emanuel 26 iulie 2015 at 17:08

uite pt asta il incadrasera sovieticii la criminali de razboi si pt asta aveau resentimente fata de vanatorii de munte, nu pt ca acestia fusesera in fruntea atacatorilor ci pt ca fusesera unitatile romanesti care au masacrat civili in Basarabia si in teritoriul URSS
http://adriancioflanca.blogspot.ro/2010/12/povestea-in-oglinda-unei-gropi-comune.html

Reply
codrut 31 iulie 2015 at 15:35

Chiar toti cei 20-30.000 de vanatori de munte au comis acele masacre? Nu uitati ca discutam despre cel de al II-lea Razboi Mondial in care bestia umana si-a aratat plenar capacitatea de a depasi orice limite.Si la nivelul acesta, al comiterii de bestialitati impotriva populatiei civile, Armata Romana a ramas in urma fata de alte armate implicate. De altfel nu cred ca exista vreuna care sa fi dovedit o disciplina exemplara, care sa nu fi comis nici un masacru. Iar masacrele din Basarabia din 1941, complet regretabile, au avut o istorie si explicatii (frustrarea din vara anului 1940, inrolarea in cadrul trupelor din prima linie a legionarilor din inchisorile din tara etc.)

Reply
Ovidiu 29 iulie 2015 at 20:05

Foarte interesant!

Reply

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult