Carti Memorii jurnale Recomandat

Mărturia unui preot militar român din Gulagul sovietic: Oranki. Amintiri din captivitate, de Dimitrie Bejan

oranki”Oranki. Amintiri din captivitate”, de Dimitrie Bejan

Editura Tehnica, Bucuresti, 2005

Mărturia preotului militar Dimitrie Bejan[1] este şi mai puţin cunoscută decât ale altor ofiţeri români care au cunoscut captivitatea sovietică. Greu de reconstituit traseul lui Dimitrie Bejan în universul concentraţionar sovietic, având în vedere că nu foloseşte criteriul cronologic în mărturisirea sa, însă acesta a fost destul de bogat în experienţe şi lagăre. Luat prizonier în noiembrie 1942 în zona Cotului Donului, alături de alte zeci de mii de militari români, şi el depune mărturie faţă de tratamentul nemilos la care au fost supuşi toţi prizonierii Axei în acea iarnă, puşi să mărşăluiască sute de kilometru fără hrană, în plină iarnă rusească. Greu de stabilit care a fost gradul de mortalitate, însă el poate fi estimat la cel puţin un sfert din militarii căzuţi prizonieri şi cel mult jumătate. „În prima fază a prizonieratului mortalitatea a fost extraordinar de mare. Cine a scăpat cu viaţă, după primul an de adaptare la foame, sete, frig, tifos exantematic, dezinterie, la toate acestea adăugându-se şi munca neomenească, acela, apoi a rezistat până la capăt[2] Dat dispărut de familie, considerat mort, i s-a ridicat cruce şi i s-a făcut mormânt.

Rămăşiţele trupelor române au traversat Volga şi au fost mânate către Astrahan unde Bejan a rămas câteva luni, în iarnă anului 1942-43. Datorită condiţiilor groaznice din lagăr, mortalitatea a fost foarte mare, solul fiind complet îngheţat, aşa cum se proceda şi în lagărele din Kolîma, cadavrele se stivuiau precum scândurile, unele peste altele. Abia în primăvară s-a putut săpa o groapă comună în care cadavrele descompuse, gelatinoase au fost aruncate. Aşa şi-au găsit sfârşitul 19.312 oameni de toate naţionalităţile (pentru că au fost număraţi). Epopeea lui a continuat în lagărele pentru ofiţeri de la Oranki şi filiala sa Monastîrka, unde se pare că a petrecut cel mai mult timp, apoi la Karaganda unde a muncit în mine de cărbuni câteva luni, Sverdolvsk, în Munţii Urali şi Arhanghelsk, port la Marea Albă, un inventar de locuri care i-a permis autorului să cunoască îndeaproape realităţiile sistemului represiv sovietic.

În mărturia preotului Dimitrie Bejan, regăsim şi numeroase scene de viaţă care zugrăvesc suplimentar realitatea cenuşie a vieţii în Uniunea Sovietică după terminarea şi câştigarea celui de al Doilea Război Mondial. Trupele sovietice se aflau într-adevăr pe Elba şi în Coreea de Nord, dar populaţia trăia într-o mizerie cruntă, pe care o observă cu minuţiozitate prizonierii de război români, neobişnuiţi cu astfel de condiţii în timp de pace chiar dacă trupele române avuseseră un contact nemijlocit cu realitatea sovietică, pe măsură ce înaintau în Uniunea Sovietică. Interesantă este migrarea acestei civilizaţii către ţările din Europa Centrală şi de Est şi matricea molipsitoare a sărăciei comuniste.

Inspirat şi ironic, Bejan persiflează regimul comunist privit ca o anti-civilizaţie creştină: „În şcoli, să se deprindă copilul cu marile virtuţi: ura, minciuna, hoţia; să ştie că dacă-i revoluţie, revoluţie să fie. Să înţeleagă toate popoarele că revoluţia pretinde întoarcerea omului la viaţă primitivă. Şi biserica, alături de sinagogă, să cânte <slavă mareului Stalin>, pe pământ războaie şi între oameni revoluţie permanentă”[3] Cum bine se ştie, prizonierii de război au fost folosiţi la diverse munci în dispreţul legislaţiei internaţionale în materie pe care o ratificase şi Moscova. Un ofiţer român care ajuta la descărcarea navelor de transport fluvial de pe Volga s-a întâlnit cu un bucovinean, devenit acum cetăţean sovietic, care era şofer pe un camion şi care fura de stingea. Dar nu era singurul căci „Lucrând în port, am observat că toată lumea fura; fura ce putea: un lemn, un kil de sare, făină, peşte etc. mă rog, nimeni nu pleca din port cu mâna goală.” Ofiţerul român îl întreabă pe Colea dacă nu îi e frică să fie prins „Domnule ofiţer, nu se poate trăi altfel: toată lumea fură. Furi şi nu-ţi ajunge, dar dacă ai mai fi şi om cinstit?! Mori sigur de foame![4] În acelaşi mic port, lumea disperată aştepta cu zilele venirea unui cargo cu ceva de mâncare. Când ajunge, acesta era plin cu mei. Însă nu exista pic de sare. Din mei s-a făcut celebra caşă, adică s-a fiert meiul în apă, fără grăsime, sare, condimente (care nu existau). După câteva zile, când a venit un alt transport de sare, nu mai exista mei!

Preotul Bejan ofera o imagine interesantă a satului sovietic în 1947, la două decenii aproape de când bolşevicii începuseră să-l ia cu asalt, după terminarea NEP. Mai puţin cunoscută este imensa ură pe care au avut-o comuniştii faţă de ţăranul tradiţional. De altfel, în multe relatări ale tovarăşilor de drum (precum cea a lui Nikos Kazantzakis) este izbitor acest dispreţ suveran faţă de mujik şi vechea ordine a satului, considerată fără cel mai mic echivoc, retrogradă, depăşită etc. Ofiţerii români luaţi prizonieri de sovietici şi (în continuare) deţinuţi în anul 1947 au cunoscut teribilă foamete sovietică “lagărul trecea prin mari lipsuri alimentare, totuşi nu ne lipsea raţia de pâine neagră că pământul, cu pleava de orz în ea. În ciorbă urzici amestectae cu alte ierburi, aşa cum fuseseră cosiţe de prin şanţuri. Caşa de ovăz, jumătate decorticate şi altă jumătate în teci. Mâncând ne răneau gingiile şi cerul gurii scuipând tecile la fiecare îmbucătură. La pădure mestecam măcriş. Din când în când, veneau butoaie cu peşte împuţit, putred sau vagoane cu carne de cămilă-putredă, stricată. Puţea atât de cumplit, încât nu te puteai apropia de bucătărie.” Doar în urma protestelor hotărâte ale ofiţerilor români, sovieticii nu au servit la mese astfel de bombe culinare.

Dimitri Bejan
Dimitrie Bejan

Paradoxal, ofiţerii fascişti iniţial detestaţi de întreaga populaţie îndoctrinată, au ajuns să-şi facă pomană, în bună tradiţie creştină, şi să împartă modesta hrană cu ţăranii din zona, afectaţi de foametea din primavera anului 1947. Fiind colhoznici şi colhozul asigurându-le o hrană de mizerie, ţăranii sovietici aveau imense dificultăţi în a se hrăni între cele două recolte, cea veche şi cea nouă. În primăvară, după ce orice provizie sau animal fusese consumate în lungă iarnă siberiană, se murea literalmente de foame. Cei 1500 de ofiţeri români s-au organizat şi timp de mai multe luni au ajutat populaţia locală să supravieţuiască. Dacă iniţial erau urati, apoi au fost iubiţi: “Bărbaţii şi femeile râdeau spre noi fericiţi:<mulţumim domnilor ofiţeri, vă mulţumim pentru viaţă>Politrucul era de-a dreptul speriat pentru această pactizare a populaţiei cu prizonierii „fascişti”. Un copil de şapte ani căruia un ofiţer îi întinsese puţin zahăr a fugit speriat: nu mâncase niciodată până atunci acea substanţă imperialistă! Unii paznici erau ostaşi ai Armatei Roşii care luaseră parte la campaniile victorioase care au învins Germania nazistă şi aliaţii săi, ajungând în Europa, fiind cuceriţi şi impresionaţi de civilizatia europeană. Odată întorşi în URSS nu şi-au ţinut gura, drept pedeapsă fiind trimişi gardieni în Gulag în cele mai obscure locuri.

Astfel a întâlnit şi Bejan un militar sovietic care fusese în România în 1944 si care nu numai că fusese impresionat de femeile din Bucureşti, oacheşe dar care, în mod inexplicabil pentru sovietic, treceau pe celălalt trotuar când îi vedeau pe eliberatori dar şi de colhozurile din Banat. Prizonierii români nu înţelegeau cum de au reuşit sovietici să transforme agricultura românească atât de repede, în mai puţin de ocupaţie. „Acolo în România, am văzut colhoz lângă colhoz. Fiecare casă are gard împrejur, grajduri şi magazii, căruţă, plug şi alte unelte agricole. Apoi în curte sunt cai, vaci, porci şi păsări multe, multe. Oamenii fac pâine mare, albă şi-o mănâncă cu slănină. După aceea beau ţuică tare.” Românii au izbucnit în râs, fără ca gardianul să-şi dea seama de ce. Ceea ce pentru el era colhozul unui întreg sat sovietic, foarte prosper, era de fapt o singură gospodărie din Banat. Întors acasă, tânărul sovietic a povestit în cercul său despre belşugul din România. Tatăl său a prevestit că şi-n România se vor face colhozuri adevărate „şi va fi si acolo ca şi la noi; toată lumea la porţioară; toată lumea la cantină.”[5]

Un alt episod care demonstreaza perspectiva complexa a Gulagului este internarea la Oranki, mare lagar pentru ofiţerii forţelor Axei, a unui grup de civili spanioli republicani care fugisera în Franţa după înfrângerea Republicii Spaniole. Prinşi de nemţi au fost transferaţi în Germania iar de aici, în 1945 capturaţi de eliberatoarea Armată Roşie care i-a trimis în Gulag. Câţiva ofiţeri franchiti din lagăr au încercat să ia legătura cu acest grup în care erau femei şi copii mici, toţi într-o stare foarte proastă însa cearta dintre cele două părţi a fost aprigă. „Preferă să moară de frig şi de foame, decât să primească ajutor de la falangişti. Eu am încercat să fiu creştin dar nu poţi să te adresezi porcului cu calificativul de frate”, îi explică un ofiţer spaniol lui Bejan. Până la urmă, spaniolii au acceptat oferta de ajutor (pachete cu zahăr, untură, pâine) din partea romanilor „fascişti” doar cu condiţia să fie împărţită egal şi destinată femeilor şi copiilor.

Din lagărul de la Oranki un grup de numai unsprezece ofiţeri români a fost transportat către Moscova, cu promisiunea eliberării şi întoarcerii în ţară. Însă atemporalitatea rusă era laxă. Micul grup de ofiţeri români a fost reţinut trei luni în capitală sovietică fiind supus unor noi umilinţe, pus să dea cu matură pe străzile periferice. O nouă ocazie pentru Bejan de a observă realităţile cenuşii ale Uniunii Sovietice. „Mă uit la case, la oamenii de pe stradă, la vitrine. Vitrinele, încărcate cu de toate: alimente, brânzeturi, franzele rumede. Sunt de lemn, frumos lucrate mă lămureşte ceasovoiul cu un zâmbet complice. La magazinul din colţ s-a terminat zahărul şi uleiul, dar lumea stă liniştită la rând şi aşteaptă; poate că se mai aduce de la depozit. Pâinea se vinde la kilogram. Vai, ce neagră-i şi acră!”[6] Culmea ironiei, după ce trei luni de zile au fost trataţi că nişte paria, în ajunul repatrierii, propaganda sovietică avea naivitatea că mai putea drege busuiocul şi-i convinge pe deţinuţi de măreţele realizări doar făcându-le un tur al centrului Moscovei. Astfel şi Bejan poate admira Mausoleul lui Lenin, o staţie de metrou sau Biblioteca Lenin

La sfârşitul lui decembrie 1948, Dimitrie Bejan a fost îmbarcat într-o garnitură de tren plină cu austrieci şi unguri, cu destinaţia Focşani. Trenul a fost garat pe o linie secundară, lăsat să aştepte. Suferind de foame, deţinuţii români observă amuzaţi şi superiori un grup de ţigani căldărari care-şi făceau veacul prin gara. Intrând în vorba cu ei, acestia sunt stupefiaţi că ofiţerii români (care în epocă aveau un statut cu totul aparte în societate) au ajuns în asemenea hal de degradare încât să sufere de foame. Imaginea este fabuloasă. O ţigancă mai bătrână îi plânge de milă „săracii băieţii noştri, săracii ofiţerii noştri, le-o fi tremurând buricul de foame şi noi…” Aşa că le ordonă bărbaţilor din şatră să plece în căutarea hranei, iar aceştia se descurcă rapid: „În vagon, cade o ploaie de pachete şi pacheţele, învelite în hârtie. Ne ferim de lovituri în timp ce ţiganca cea buzată strigă pe deasupra tuturor, ca s-o auzim şi s-o înţelegem: mâncaţi, băieţii mamei, mâncaţi, ofiţerii noştri cei robiţi”[7] Intors acasă după şapte ani de prizonierat, a descoperit cu amărăciune transformarea socialistă a României şi a capitalei, Bucureşti „străzile sunt foarte murdare; hârtii, coji de seminţe, democraţie populară. La cinematografe ruleaza Balada Siberiei” [8] Precum toti ceilalti ofiteri repatriati şi el a fost luat in primire de Securitate, dosarul intocmit de NKVD fiind predat clonelor din Republica Populara. De altfel preotul Bejan si-a dus mai departe crucea în Gulagul romanesc.


[1] Oranki. Amintiri din captivitate, Editura Tehnica, Bucuresti, 2005.

[2] Ibidem, pag. 141.

[3] Ibidem, pag. 93.

[4] Pag. 92.

[5] Pag. 129.

[6] Pag. 179.

[7] Pag. 195-196.

[8] Pag. 203.

Articole similare

Povești care pot face lumea să supraviețuiască și oamenii să comunice: Ce dacă, de Alexander Hausvater

Victor Alartes

Soțul meu, Michael, de Amos Oz

Codrut

Filmul în Câmpina

Codrut

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult