Imi era dor de Buster Keaton si de comediile sale pline de adrenalina si umor de situatie, incat discutia pe care a antrenat-o in ultima perioada ultimul “Sherlock Holmes” mi-a adus aminte de un film al lui, intitulat “Sherlock, Jr.” si am decis sa il revad. Foarte buna idee, pentru ca filmul din 1924 are toate ingredientele unui film de calitate si unei pelicule care a rezistat timpului (cu o redesenare si o noua coloana sonora din anii ‘70) si care ar trebui sa dea de gandit comediantilor de azi, care pun accentul pe gaguri rasuflate, fara pic de amuzament.

Sherlock Jr.

Buster Keaton este acelasi om fara zambet, dar care in acest film are un obiectiv bine stabilit: impresionarea tinerei sale prietene prin noua sa indeletnicire de detectiv participla, prietena sa fiind rapita de catre niste banditi si dusa intr-o casa parasita. Inceputul il gaseste ca proiectionist al unei sali de cinema: filmele il impresioneaza si, dupa cum vom vedea, il vor acapara cu totul in final, cand incearca sa copieze orice gest al eroilor indragostiti de pe ecran. Dar marea sa incercare este dorinta de a placea unei tinere si dolarii pe care ii gaseste se fac rapid pierduti, pentru ca gunoiul nu este al sau personal, ci al intregii lumi.

Buster Keaton si trenul

Cu ultimul dolar e cat pe aici sa o pateasca: din cutia de bomboane cumparata cu 1$ se isca prima provocare detectivistica a acestuia. Un ceas este furat de catre rivalul sau si apare la rampa cartea “How to Be a Detective” si primele investigatii ca la carte. Alungat din casa fetei, ajunge inapoi la serviciu, unde adoarme si intr-o stare de visare, el intra in ecran, unde devine Sherlock Jr., al doilea in ierarhia celor mai mari detectivi particulari din lume.

Urmeaza savoarea filmului: gaguri peste gaguri, urmariri, imbranceli. Trenul omniprezent in filmele lui Keaton apare si aici de cateva ori, iar scena in care el merge pe motocicleta care parea a fi condusa de asistentul sau este memorabila (trenul aproape il atinge, el isi fereste capul, iar scena aproape pare veritabila). De altfel, este recunoscut faptul ca pentru acest film, Buster Keaton a facut singur casacadoriile si chiar si-a rupt gatul la conceperea unei astfel de scene. Un film remarcabil, chiar si dupa atatia ani, una dintre cele mai bune comedii ale tuturor timpurilor.

Nota: 8/10

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Tamada.ro.

Bartolomé Bennassar este unul dintre istoricii prestigioşi şi harnici ai Franţei, specializat în istoria Spaniei moderne şi a lumii hispanice. Născut la Nîmes în 1929 a publicat nenumărate studii despre o impresionantă pleiadă de aspecte ale societăţii spaniole de-a lungul timpului. Menţionăm selectiv Istoria spaniolilor, Cortes cuceritorul imposibil (Perrin, Paris, 1991) Timpul Spaniei, secolele XVI-XVII ( Hachette, Paris, 1999), Inchiziţia spaniolă, secolele XV-XIX (Pluriel, 2002). Istoricul francez s-a aplecat şi asupra fostelor colonii spaniole (dar şi portugheze) din America publicând America spaniolă şi portugheză din secolulul al XVI-lea până în secolul al XVIII (Akal., Madrid, 1980), o Istorie a Braziliei 1500-2000 (Librairie Arthème Fayard, Paris 2000) sau 1492, o lume noua? (Perrin, Paris, 1991). Pasiunea lui pentru Spania nu avea cum să ocolească analizarea marii tragedii spaniole din secolul al XX-lea, războiul civil din perioada 1936-1939, Bennassar scriind mai multe lucrari despre acest subiect precum Franco (Perrin, 1995 şi 2002) Copilăria şi adolescenţa lui Franco (Éditions Autrement, 1999) dar şi masiva lucrare La guerre d’Espagne et ses lendemains ( Perrin, Paris, 2004). Aceasta din urmă a fost tradusă recent de către Editura All[1] sub titlul puţin amputat “Războiul civil din Spania“.

Războiul civil din Spania, de Bartolomé Bennassar

Nu putem avea decât cuvinte de laudă pentru gestul riscant al Editurii ALL care a ales publicarea acestui volum extrem de specializat (focus-at pentru a folosi limbajul de lemn actual) dar care reprezintă un deliciu intelectual pentru cunoscători şi, în general, iubitorii români ai învolburatei şi sângeroasei istorii a secolului al XX-lea. A cărui istorie nu poate exista şi nu poate fi înţeleasă fără a cunoaşte războiul civil spaniol. În spaţiul publicistic românesc au mai fost publicate doar două lucrări care trateaza aceasta perioadă zbuciumată: Pio Moa “Franco. Un bilanţ istoric”[2]şi, oarecum tangenţial, culegerea de documente „Relaţiile româno-spaniole. Documente, 1936-1939”[3]. Din acest motiv apariţia unei lucrări care să trateze in extenso războiul civil spaniol este un gest de apreciat.

În spaţiul limitat al unei recenzii este imposibil de rezumat un război care a fost mult mai mult decât o simplă încleştare militara ci mai mult, începutul războaielor totale care urmau să răvăşească lumea la puţin timp după încheierea celui spaniol. În plus, bibilografia războiului civil spaniol este la fel de abundentă precum cea dedicată celui de al doilea război mondial. Nu fără temei. Tragedia acestui război total a constat în faptul că a luat forma unui război civil. De altfel Bennassar nu avea cum să nu o recunoască “Războiul din Spania a devenit în acelaşi timp, pe lângă o miză politică evidentă, un laborator gigantic unde, alături de spanioli s-au înrolat, au luptat, au suferit sau au murit zeci de mii de străini, veniţi din toată Europa, din cele două Americi, ba chiar din Africa şi Asia : militanţi gata pentru martiriu sau şomeri în căutare de aventuri, reporteri şi fotografi, artişti în cautare de insolit, scriitori avizi de situaţii şi caractere ieşite din comun, spioni şi agenţi dubli, traficanţi de toate soiurile, ofiţeri şi specialişti dornici a-şi testa in vivo materialul up to date ce li s-a pus la dispoziţie.”[4]

Franco

Războiul civil spaniol a produs o imensă atracţie internaţională căci iradia atâta ideologie încât oricine s-ar fi regăsit într-o formă sau alta, într-o tabăra sau alta. Să nu uitam că forţa de atracţie s-a manifestat şi în României Mare, mulţi militanţi comunişti (printre care Walter Roman) înrolându-se în celebrele Brigăzi Internaţionale patronate de URSS, în timp ce voluntari legionari s-au alăturat cauzei naţionaliştilor ( doi dintre ei, Moţa şi Marin chiar găsindu-şi sfârşitul în Spania în timpul confruntărilor de pe frontul din Guadalajara în localitatea Majadahonda, în anul 1937, devenind rapid martiri ai Mişcării Legionare).

Demersul istoricului francez se evidenţiază prin imparţialitate şi bogăţia surselor. De altfel autorul nu ezită să se răfuiască cu alţi istorici sau scriitori care au publicat analize pe aceeaşi temă (inclusiv cu cel mai sus citat şi tradus în România, Pio Moa, pe care Bennassar îl consideră un istoric revizionist, pro-franchist). În lucrarea sa sunt dezvaluite cu aceeaşi luciditate şi fără parti pris-uri întreaga tragedie a confruntării civile, cu toate ororile sale, atât cele comise de către naţionalişti (care oricum au fost propagate în întreaga lume de către abila propagandă sovietică sau stângistă) cât şi cea, mult mai puţin cunoscută, din tabăra republicană. Să nu uităm că “Franco se bucura de o anumită reputaţie într-o parte a opiniei publice spaniole.

După eliberarea Alcazarului şi o serie neîntreruptă de succese, se bucura de o indiscutabilă popularitate în Spania naţionalistă şi chiar în anumite medii conservatoare din Marea Britanie şi din Franţa. Suscita incontestabile abnegaţii, deşi lipsit de prestigiu fizic şi de elocventă şi chinuit de o voce în falset, nu seducea mulţimile.”[5]“Pe scurt, dictatura lui Franco a fost destul de puţin fascistă în sensul strict al termenului. Ea n-a luat aproape nimic de la nazism şi a adoptat doar caracteristicile cele mai puţin fasciste ale Italiei lui Mussolini. » (Bennassar este de acord cu istoricul Malefakis citându-l). Poate că aceasta a şi fost şansa Spaniei, de a fi condusă atâtea decenii de un om care nu-şi propusese neapărat să devină un Mesia paranoic chiar dacă în timpul războiului civil anumite canale de propagandă naţionalistă l-au prezentat ca atare (de genul salvatorul Spaniei etc.)

Razboiul civil spaniol

Teoria noastră este că Franco a fost mai degrabă un foarte abil politician decât mare militar chiar dacă la o primă vedere ies în evidenţa calităţile sale militare (începând cu campania colonială din Marocul spaniol din anii 1920 mergând până la ultimele faze ale războiului civil. Iar Bennassar o confirmă atunci când aminteşte că de fiecare dată când republicanii declanşau o ofensivă care le aduce mici avantaje teritoriale care militar nu reprezentau mare lucru (cucerirea unor târguri şi sate ) Franco gândea mai degrabă ca un politician retezând din faşă această tendinţă, contraatacând chiar plătind un preţ mare în vieţi umane căci Franco nu dorea să abandoneze iniţiativa cu nici un chip.

Un capitol sângeros al conflictului ideologic a fost asaltul la care a fost supusă Biserica Catolica din zona republicană. ”Catolicismul trebuie măturat fără milă. Nu cerem ca toate bisericile să fie distruse, noi cerem ca nici un vestigiu al cultului să nu mai supravieţuiască în aceste biserici şi ca păianjenul negru al fanatismului să nu-şi mai ţese pânza.” se scria în organul de presă al mişcării anarhiste la 5 august 1936, una din miile de instigări la crimă. Biserica a fost supusă exterminării în zona republicană, mii de preoţi, clerici, călugări şi călugăriţe fiind masacraţi deseori în chinuri în primele luni după declanşarea războiului civil iar nenumărate lăcaşuri de cult arse sau transformate după model sovietic în hambare, spaţii de depozitare etc.

“Paradoxal, militanţii de extremă stânga au fost cei care le-au permis naţionaliştilor să-şi dea o legitimitate invocând apărarea religiei creştine, apoi de a construi mitul cruciadei. Prin declanşarea unei atroce persecuţii, anarhiştii îndeosebi, dar şi socialiştii şi, cu mai multă moderaţie, comuniştii i-au oferit lui Franco o justificare preţioasă, ale cărei avantaje le-a înţeles rapid, căci au influenţat în mod foarte nefavorabil opinia publică străină. (…)Trebuie s-o spunem deschis : exista realmente un proiect de distrugere a Bisericii Catolice şi a religiei şi el se manifestase cu ocazia unor episoade punctuale. Extrema stângă pregătea proiectul radical al unei revoluţii culturale trecând prin eliminarea adversarului detestat.“ Însă această afirmaţie nu se aplică doar în cazul Bisericii Catolice ci are o rezonanţă mult mai amplă : ar fi dus la purificarea în sens comunist a societăţii spaniole în sensul celor care urmau sa aibă loc în ţările înglobate în sfera de influenţa a lui Stalin după 1945. Nici naţionaliştii nu au rămas datori la nivel de represiune atât în timpul războiului civil în zonele controlate de ei cât şi după câştigarea lui.

Remarcabila sinteză a istoricului francez releva fără tăgada faptul că principala cauză care a determinat victoria naţionaliştilor (chiar dacă ei se autointitulau naţionali) a fost unitatea de comandă în domeniul miliar, fapt incontestabil căci militarii au fost coloana vertebrală a rebeliunii, iar aceştia ştiau încă din primul minut că dacă Mişcarea urma să aibă şanse de izbândă o putea face doar fiind unită militar şi politic. Franco nu a simpatizat cu Falanga spaniola, singura mişcare care aducea de departe cu fascismul, folosind-o fără remuşcări în conglomeratul său politic în care au fost inserate mişcările monarhiste tradiţionale (spre nemulţumirea acestora). Franco nu a ezitat nici chiar să aresteze conducerea Falangei care nu vedea cu ochi buni absorbţia Mişcării în favoarea generalului. Câţiva dintre liderii ei de seamă au fost condamnaţi la moarte, pedeapsa fiindu-le până la urmă comutată iar ulterior au fost eliberaţi.

Franco

Republicanii au cunoscut mari probleme în spatele frontului tocmai pentru că diversele tendinţe (anarhiştii, comuniştii, POUM troţkist, partidele republicane burgheze de stânga, socialiştii, cele două mari sindicate, la care se adăugau şi două separatisme etnice, cel basc si cel catalan) un adevărat talmeş – balmeş nu avea cum să menţină o coerenţă satisfăcătoare care sa ofere liniştea necesară componentei militare. Probabil că fără ajutorul militar sovietic Republica s-ar fi prăbuşit mult mai devreme ceea ce nici nu ar fi fost o mare dramă, salvând zeci de mii de vieţi care au fost irosite inutil. Puternica implicare a sovieticilor a dezechilibrat complet viaţa politică republicană căci micul partid comunist spaniol s-a trezit deodată deţinând un as în mânecă : livrările de armament sovietic. Analizând derularea şi viaţa politică din zona republicană se reconfirmă teoria conform căreia sovieticii au experimentat nu numai noi tipuri de armament (la fel ca şi germanii şi italienii), noi tactici de luptă dar şi mecanismul care va fi folosit după 1945 în ţările ocupate de URSS în vederea sovietizării lor.

Regăsim în zona republicană aceleaşi lichidări sumare, aceleaşi procese, aceeaşi tactica de manipulare pentru a dezbina iar în final a lichida. “Prestigiul URSS-ului, vederea zilnică a armelor sale vor provoca o extraordinară creştere a PCE şi a PSUC în Catalonia le vor permite comuniştilor să adopte o nouă strategie: nu cucerirea directă a puterii statului, ci controlul instrumentelor sale şi eliminarea treptată a forţelor care se opun influenţei lor sau cer să o limiteze. În plus, rolul activ al comuniştilor în crearea unei armate disciplinate care să înlocuiască treptat miliţiile neexperimentate si cu efective fluctuante, a atras după sine aderarea la PCE a unui mare număr de ofiţeri republicani care, la începutul războiului, nu resimţeau în această privinţă nici cea mai mică simpatie.”[6] Mirajul era atât de mare încât atunci când Brigăzile Internaţionale treceau prin Madrid pentru a se îndrepta spre frontul din apropiere, locuitorii strigau Viva los Rusos ! chiar dacă marea majoritatea a bigadierilor erau francezi, englezi, americani, italieni sau germani.

Autorul nu degeaba a strecurat în titlul original al cărţii sintagma les lendemains care dacă nu se poate traduce exact în română nu este mai puţin importantă, ea desemnând consecinţele războiului civil cărora Bennassar le alocă mai multe dosare extrem de interesante care fiecare în sine a produs alte bogate bibliografii : de la refugiul provizoriu la exodul în masă (cu descrierea amănunţită a condiţiilor exilului şi internării în diverse lagăre din Franţa a câtorva sute de mii de refugiaţi republicani) exilul copiilor (din zona republicană trimişi în colonii de vacanţă în interiorul Spaniei republicane iar ulterior, pe măsură ce înfrângerea devenea inevitabilă, în Franţa – o primă etapă iar ulterior, o parte din ei, aproximativ 3000 tocmai în URSS unde Stalin le va interzice să se repatrieze în Spania “La sosire au fost primiţi cu muzică şi urale. Copiii au fost cazaţi în hoteluri de lux, apoi în 16 colonii confortabile la Leningrad, Moscova şi în Ucraina. Hrana era sănătoasă şi din abundenţă. După înfrângerea republicană, calitatea atenţiei şi a solicitudinii a scăzut: copiii deveniseră o povară pentru statul sovietic, mulţi murind in URSS”[7]) în afara lagărelor : civilii exilaţi în spaţiul francez (mulţi dintre ei îndreptându-se ulterior în Mexic – 20.000 de persoane şi URSS, între o mie şi 3.500 însă “un lucru e sigur. Viaţa în raiul muncitorilor n-a fost un sejur de plăcere”[8])

Refugiaţii spanioli în Franţa în timpul războiului (luând locul în industrie şi agricultură francezilor mobilizaţi şi aflaţi iniţial pe front iar mai apoi prizonieri – muncitori în Germania) Spania: represiune, rezistenţă şi exil interior în care se constată că “represiunea franchistă s-a prelungit prea mult: feroce în primii ani, a continuat vreme îndelungată, sub forme atenuate dar severe, cel puţin până în 1959” Autorul îl citează pe Josep Subirats “cu timpul, putem ajunge să înţelegem că, în timpul unui război, îndeosebi a unui război civil, obiectivul este de a distruge adversarul. Atunci moartea e un protagonist obişnuit.”[9]

Chiar dacă în capitolul dedicat concluziilor istoricul francez sugerează faptul că posibila victorie a republicanilor nu ar fi asigura deloc accesul unui regim democratic de tip occidental, dimpotrivă, “democraţia burgheză în stil occidental, cu virtuţile şi defectele sale, era improbabilă. Ţinând seama de influenţa consilierilor sovietici, cine ar îndrăzni să afirme că o democraţie populară de tip polonez sau românesc n-ar fi fost represivă?”[10] credem că ar fi trebuit insistat mai mult asupra evoluţiei şi normalizării economice şi politice pe care Franco a favorizat-o după ce setea de răzbunare a fost treptat domolită (şi la apelurile Bisericii Catolice). Dar în ciuda acestor observaţii care ţin până la urmă de o judecată strict personală  volumul rămâne o contribuţie extrem de valoroasă la desluşirea resorturilor intime ale unui război civil extrem de crud, în speranţa ca o astfel de sfâşiere între fraţi sa nu mai existe vreodată în lume.

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Tamada.ro.

Referitor la cartea Rebecca Miller, Psyhologies Magazine are urmatoarele cuvinte: «Miller reuseste aici o impresionanta analiza a trecerii timpului, a iubirii si devotamentului, rezultatul fiind un roman irezistibil.» Dupa vizionarea acestui film tulburator, pot sa spun ca Rebecca Miller a reusit pe deplin – in calitate dubla de scenarista si regizoare, transpunerea cinematografica a romanului sau.
„O stiu pe Pippa Lee de douazeci si cinci de ani. Cred ca n-o s-o cunosc niciodata cu adevarat. E un mister, o enigma, Generoasa, atenta, frumoasa, inteligenta”, spune in debutul filmului, unul dintre prietenii familiei. Dar Pippa Lee s-a saturat sa mai fie o enigma si pe parcursul filmului, prin alternarea flashbackurile cu momentele actuale ale actiunii, parcursul vietii eroinei ni se dezvaluie intr-o bogatie de fapte, de sentimente, de trairi caracteristice nu numai familiei americane moderne, dar oricarei persoane si familii din lumea civilizata. Caci orice persoana traieste de fapt mai multe vieti pe calea devenirii sale, din copilarie, adolescenta, trecand prin primii ani ai tineretii si pana la maturitate, definindu-se in aceste etape, in functie de conjuncturile sociale si de individualitatile cu care vine in contact.

Vietile secrete ale Pippei Lee

Amintirile dureroase si presiunea psihica ale unei copilarii si adolescente petrecute alaturi de o mama profund zdruncinata, a carui stare de fiecare moment este controlata de cantitatea de amfetamine ingurgitata, o marcheaza puternic pe tanara Pippa. „Toanele mamei ii conduceau viata”, iar tatal, preot – este total rupt de problemele familiei, desi simbolistica crucii, pe care o predica „verticala crucii duce spre cer, spre spirit, iar orizontala reprezinta viata pe pamant” ae fi trebuit sa ii mareasca aplecarea spre cei in mijlocul carora traieste.

Si astfel, vine momentul razvratirii si evadarii – din nefericire, in mijlocul unei noi traume. Dupa un scurt interludiu alaturi de matusa sa Trish si iubita acesteia Kat, intelege ca „asa e in viata, cel mai puternic supravietuieste” si isi ia viata pe cont propriu, aruncandu-se intr-un sir de experiente ciudate, marcate de sex, droguri, o cadere libera… pana cand, intr-un tarziu, pe la varsta de douazeci si doi de ani, Pippa Sarkissian, cea care de cele mai multe ori nu stia nici macar cine ii este iubit sau cine ii sunt prietenii de conjunctura alaturi de care bea si se distreaza, il intalneste pe Herb Lee, un editor matur, casatorit si cu o stare materiala excelenta. „Cand o sa incepi sa faci ceva cu viata ta? Nu-ti pierzi spiritul cand n-ai nicio tinta?” sunt primele cuvinte ale lui Herb, care declanseaza in Pippa constiinta faptului ca a fost nesabuita cu viata ei. Si alaturi de Herb invata ce este dragostea: „Parca as simti ce simti tu. Daca esti agitat, fericit, trist, o simt si eu in corp, in degete”.

Dincolo de trauma sinuciderii teatrale a ciudatei neveste a lui Herb (splendida Monicca Bellucci – foarte buna in cateva minute de pelicula), cei doi eroi se casatoresc si adevaratul moment al transformarii Pippei Sarkissian in Pippa Lee este acela al nasterii celor doi gemeni. Toate experientele de mai sus ne sunt insa prezentate ca flashbackuri pe canavaua momentelor actuale ale actiunii, cand Pippa este deja o femeie implinita si matura, la cincizeci de ani,  „Generoasa, atenta, frumoasa, inteligenta”, devotata caminului, copiilor cu probleme de viata si de cariera si ingrijirii sotului, supravietuitor a trei infarcte. Insa, undeva, adanc si readuse la suprafata de criza „middle age”, regretele, indoielile si experientele anilor adolescentei si tineretii reapar si se manifesta in crize de somnambulism, in cautari ale raspunsurilor negasite la intrebari nepuse la timp, in cautarea unor noi cai de comunicare si de exprimare personala, pana la excesiva grija sufocanta fata de sanatatea si viata lui Herb.

Si sunt sfasietoare cuvintele „daca as putea cere ceva, as vrea inca o dupamiaza cu mama”, ca si cum cele demult trecute si nespuse si nerezolvate, ar putea aduce o limpezire a nebuloasei in care se simte captiva Pippa Lee, ca o reintoarecere in pantecul matern a toate-linistitor.

Dar captiv se simte si Herb, care desi este extrem de bolnav si foarte in varsta, lupta sa scape de „aceasta situatie obositoare”, cand „Nimeni nu mai are nevoie de mine, e oficial” si cand „te temi de moarte – te indragostesti – nu concurezi cu asa ceva”. Tradarea lui Herb este cu atat mai mare cu cat cea cu care o inseala pe Pippa Lee este tocmai Sandra, prietena ei apropiata. Viata insa rezolva acest conflict – prin neviata, Herb are un atac cerebral si se afla in spital, conectat la aparatele care ii mentin doar carcasa exterioara.

Back cover

In aceste momente sunt definite si raspunsurile pe care le tot cautase Pippa in legatura cu relatia dintre ea si mama sa; fiica ei Sandra (ce venea din tragedia unor conflicte armate din lume – si nu reausea sa inteleaga tragedia din propria sa familie), reconstruieste puntea care o despartise de Pippa, cu cuvintele „vreau sa fim prietene, pentru ca mai avem timp!”

Si Pippa, impreuna cu fiul si fiica sa, la patul lui Herb, in momentul deconectarii de la aparate, isi ia ramas bun de la acesta cu cuvintele „ o sa te iubesc mereu, ticalosule!”

Ceea ce nu am spus inca, pana acum, este aparitia pe parcursul filmului, in momentele actuale ale derularii actiunii – a tanarului Chris, in varsta de numai 35 de ani, aflat si el intr-o cumpana a vietii sale, simplu, sincer, omenos, cu care Pippa Lee se intersecteaza natural si nepremeditat atat in orele sale de somnambulism cat si in viata normala de zi cu zi si cu care dezvolta o relatie calda si o atractie sexuala implinita abia dupa trecerea lui Herb dincolo.

Si din nou Pippa Lee isi ia viata in propriile maini. Hotaraste sa plece alaturi de Chris, in virtutea sentimentelor infiripate intre ei. „Intr-o vacanta”, le spune Pippa copiilor ei, ramasi raspunzatori de reintoarcerea in tarana a tatalui lor. „Ne-a daruit o jumatate din viata ei. Merita o vacanta”, spune Grace, fiica Pippei. Iar aceasta, alaturi de Chris, in masina alergand pe soseaua nesfarsita, ne spune „Nu stiu cum va fi restul povestii. Stiu doar ca simt ca asta e doar inceputul!”

O explorare inteligenta a sufletului si aspiratiilor umane, a relatiilor care se construiesc cu sacrificii si cu intelegere intre membrii unei familii, a iubirii si a nevoi de iubire in fiecare moment al vietii. Totul intr-o maniera de echilibru perfect normal, fara excese si fara patetism.

O distributie de exceptie, atent selectionata, intr-atat incat ai impresia ca fiecare personaj se potriveste ideal pe locul sau, asemenea unor piese de puzzle care intregesc perfect ansamblul. Robin Wright Penn – Pippa Lee, amintindu-ne prin silueta, figura delicata si expresia ochilor albastri de fragilitatea aparenta a Juliei Christie si Alan Arkin – Herb Lee – sobru, echilibrat, ba chiar prea pragmatic, pana in momentul in care spaima de moarte i se citeste in privire si devine ridicol in ipostaza de indragostit, sunt cei doi poli in jurul carora evolueaza nume consacrate, care fac roluri fara mare intindere in economia filmului, dar cizelate pana la perfectiunea de a se imbina perfect unele cu celelalte. Winnona Ryder, Monica Bellucci, Julliane Noore, Maria Bello si interesanta Blake Lively isi joaca rolurile incredibil de natural si convingator, bineinteles sub bagheta regizoarei Rebecca Miller.

Si l-am lasat ultimul pe Keanu Reeves, unul dintre actorii mei favoriti; rolul sau nu este intins, nu este spectaculos, dar are caldura, empatizeaza fara stridente cu cei din jur,  impresioneaza prin felul in care iti transmite incarcatura neimplinirii sale, dar si credinta ca are resursele necesare (ca si Pippa) de a o lua de la inceput.

O apreciere deosebita pentru Rebecca Miller, scenarista si regizoarea acestui film: se simte filonul dramatic de calitate  pe care l-a mostenit de la parintele sau Arthur Miller.

Sper din tot sufletul ca nu veti considera acest film drept unul usor, melodramatic si dedicat in mod special spectatoarelor femei, caci vietile si dramele si sperantele unor femei puternice sunt aracii pe care se sprijina barbatii puternici.

Nota: 8.5/10

KILIPIRIM este MEGA pregătit cu ediţii de colecţie, muzică bună, fotografii din secolul al XIX-lea, antichităţi dar şi cu jocuri logice şi cărţi pentru cei mici. O prezenţă inedită o constituie primul e-book reader comercializat în România care încorporează o bibliotecă electronică în limba română. Cumpărătorii vor primi cadou un card de memorie ce conţine 101 cărţi fundamentale ale literaturii române.

Tombola Kilipirim

Nu va lipsi la această ediţie nici tradiţionala tombolă, la care sunt invitaţi să participe toţi vizitatorii târgului KILIPIRIM! La finalul evenimentului 4 câştigători vor pleca acasă cu câte 3 kg de carte corespunzatoare domeniului preferat: copii, beletristică, hobby sau business. Ei vor fi anuntati pe site-ul www.dallesrevolution.ro pe 22 martie.

Expoziţie de fotografie în cadrul Cafenelei Dalles
Cafeneaua Dalles va găzdui la etaj, în perioada târgului de carte, o expoziţie de fotografie care va cuprinde 60 de lucrări premiate de Nikon în anul 2009.

Kilipirim

Eveniment: MEGA KILIPIRIM – carte, muzică, film şi antichităţi, ediţia a X-a
Tematica: târg cu discount
Locatie: Galeria Dalles, B-dul Nicolae Balcescu, nr. 18, intrarea prin Libraria  Dalles
Perioada de desfăşurare: 12 -22 martie 2010

Program de vizitare: 10.00 – 20.00
Intrarea liberă

Filmul este o continuare a lui “Analyze This”, aparut in 1999, si trateaza intr-o maniera amuzanta problemele psihologice ale mafiotului Paul Vitti, de catre doctorul Sobel (Billy Crystal). Din pacate, nu se poate ridica la inaltimea primei parti, atat din perspectiva scenariului mai slab, cat si a momentelor amuzante care abundau inainte, iar acum se pot numara pe degete. Cel mai mult am ras, de altfel, la momentele de generic din final in care este prezentate gafele din timpul filmarilor, cu De Niro in rolul principal.

Analyze That

Evenimentele se precipia dupa iesirea lui Vitti din inchisoarea federala. O parte din familia mafiota il doreste inapoi in afacerile ilegale, iar o alta parte il suspecteaza de colaborare cu federalii sau cu alte grupuri de interese si ii doresc moartea. Iar pentru doctorul Sobel este o adevarata povara, Vitti fiind liberat conditionat si plasat in sarcina lui, orice miscare in afara legii fiind in raspunderea lui. Eforturile lui de a se integra in societate sunt demne de un mare mafiot: nici o slujba nu e buna, in toate isi manifesta un comportament la limita decentei, fie el dealer de masini, portar intr-un restaurant, vanzator de bijuterii sau consultant in cinematografie. Sobel, riscandu-si casnicia si sanatatea, pierzandu-si tatal, face insa orice ca Vitti, devenit adevarat prieten, sa apuce pe calea cea dreapta.

In rest, aceleasi aprecieri asupra jocului actoricesc al celor doi interpreti principali, Robert De Niro fiind intr-un rol care i se potriveste foarte bine, iar Billy Crystal face un joc mimic excelent. De asemenea, Joe Viterelli este impecabil si amuzant, la fel ca si in prima parte. Poate si faptul ca le-am vazut imediat unul dupa celalat, m-a determinat sa apreciez mai putin cea de-a doua parte, insa pentru o comedie este reusita, din pacate, scenariul nu a ajutat ca filmul sa fie si mai bun, avand in vedere actorii de marca care isi aduc contributia.

Nota 6.5/10

Nu cred sa fie cineva care sa nu fi auzit de Mossad, serviciul de securitate israelian care, ca orice organizatie clasificata secreta prin insasi destinatia si organizarea sa, starneste cu atat mai mult curiozitate si interes din partea cetatenilor de rand. Creat la numai trei ani de la infiintarea statului Israel la initiativa primului ministru de la acea vreme, David Ben Gurion, organizatia a avut, de la inceput, la baza, vechiul dicton evreiesc ” ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

Venit ca o continuare a misiunilor brigazii evreiesti a armatei britanice sub steag evreiesc, de identificare si pedepsire a dusmanilor natiunii israelite, Mossadul, prin unitatea sa de actiune Kidon, din cadrul departamentului de operatiuni speciale, a fost “o ultima solutie judiciara pe care statul o poate oferi” astfel cum a fost precizat in normele de baza ale actiunilor sale.

Mossad mania Israelului

“ Mossad mania Israelului – operatiuni secrete” reprezinta o versiune revizuita si actualizata a unei lucrari anterioare a autorului, publicata sub titlul “Kidon. Calaii Mossad-ului”. Eric Frattini, eseist, romancier, profesor universitar, corespondent in Orientul Mijlociu si analist politic a strans in aceasta carte marturii despre unele dintre cele mai spectaculoase actiuni ale acestui serviciu secret de la infiintarea sa si pana in prezent. O cercetare aplicata si o abundenta a detaliilor ne poarta cu ochii mintii in culisele unuia dintre cele mai respectate si temute servicii secrete din lume.

De la identificarea, rapirea si apoi executarea renumitului nazist Adolf Eichmann, unul din principalii responsabili ai “Solutiei Finale”, marcand prima operatiune de succes a Kidonului in 1960, pana la asasinare seicului Ahmed Yassin, conducatorul organizatiei Hamas, in 2004, gasim in paginile acestei carti detalii despre saisprezece din cele mai importante misiuni de eliminare a dusmanilor statului Israel, reusite sau mai putin reusite, experiente ilustrand principiul de baza al politicii israeliene “razbunarea ca motiv de stat”.

Executii simple, in plina strada sau in locuintele personale, dupa identificari de rutina, dispozitve explozive plantate in masini sau telefoane mobile, otraviri sau atacuri cu rachete la tinta, sunt tot atatea mijloace de a duce la indeplinire a acestor asasinate selective care au starnit si inca mai starnesc controverse. Aflat in continua confruntare cu tarile arabe vecine, Israelul s-a vazut nevoit sa-si concentreze politica de supravietuire ca stat raspunzand pe masura la orice actiune terorista care l-a vizat.

Eric Frattini ne calauzeste cu talent prin detaliile istorice ale misiunilor redate, amanuntele facandu-ne si mai atractiva lectura. Operatiunile sunt prezentate fara exagerari si exaltari, cu trimiteri la antecedentele personajelor principale precum si la evolutia acestora ulterioara evenimentelor.

Mossad mania Israelului

M-a surprins placut inserarea notelor biografice la finalul fiecarui capitol si anexa “Directorii Mossad-ului” cuprinzand scurte repere din viata celor care au condus destinele acestui serviciu secret si de numele carora s-au legat reusitele si esecurile acestuia.

Prin structura sa narativa, format si subiectul abordat ” Mossad mania Israelului – operatiuni secrete” va fi o lectura atractiva atat pentru amatorii de carti de actiune si spionaj cat si pentru cei interesati de structura si functionarea unui serviciu de informatii. Este in acelasi timp si o concentrata lectie de istorie a statului evreu, si mai mult decat atat ne prezinta cronologic aparitia si evolutia gruparilor si organizatiilor antievreiesti, ascendenta si succesiunea conducatorilor acestora precum si evolutia amenintarilor si mijloacelor de comitere a atentatelor impotriva Israelului si locuitorilor acestuia.

Revederea unui film nu este intotdeauna o indatorire simpla, pentru ca s-ar putea ca impresiile initiale sa fie sterse sau noile pareri asupra acestuia sa se intoarca impotriva gandurilor pozitive/negative de la inceput. In legatura cu “Analyze This”, marturisesc ca mi-a produs aceleasi ganduri frumoase si zambete pe buze, dar si adevarate hohote de ras in unele momente, desi recunosc ca nu este un film-cult al cinematografiei mondiale, ci unul care te face sa te simti bine.

Analyze This

Inceputul pare tipic pentru un film cu mafioti, mari familii de gangsteri din New York dorind reorganizarea dupa invazia chinezilor si rusilor. Unul dintre capii Mafiei este Paul Vitti (De Niro, intr-un rol care i se potriveste de minune), un tip dur si nemilos, aflat intr-o perioada de crize de personalitate si atacuri de panica. Inaintea unei intruniri importante, asemenea probleme nu fac bine, de aceea cauta si gaseste un psihiatru in persoana lui Ben Sobel (extraordinarul de amuzant Billy Crystal), un doctor simplu, cu cazuri tipice, care se alfa inaintea celei de-a doua casnicii si nu isi doreste nicio incurcatura.

Avem parte de scene cu un umor exceptional, la care nu putem asista nepasatori, cum ar fi, de exemplu, scena de la inmormantarea unei capetenii mafiote, cand Sobel se pupa din curtoazie cu toata lumea de fata. Sau palmele pe care i le administreaza acelasi lui Jelly, sublocotenentul lui Vitti, la intalnirea finala. Pentru mine, este un film care m-a binedispus intr-o zi grea, care ma face sa zambesc rememorand scenele amuzante dintre Sobel si gastile de mafioti care impanzesc ecranul. Iata ca se poate glumi, si inca bine, si pe acest subiect, care pare mereu serios.

Nota 7.5/10

Festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului, One World Romania ajunge in 2010 la cea de-a 3-a editie. Creat in primii doi ani de Centrul Ceh, in 2010 festivalul este organizat de acesta impreuna cu nou fondata asociatie ONE WORLD ROMANIA.
Evenimentul de deschidere va avea loc la Ateneul Roman, pe 17 martie, incepand cu ora 19:00. In cadrul acestui eveniment va canta trupa Urma, iar intrarea va fi libera pe baza unei invitatii obtinute anterior de pe site sau direct de la Centrul Ceh.
Ca si in anii trecuti, festivalul isi propune acelasi lucru: sa prezinte cat mai multe teme relevante prin filme de buna calitate, care sa ajunga la cat mai multi tineri. Iar astfel sa ajute la crearea unei comunitati active ce isi doreste sa cunoasca si sa se implice in problemele cu care se confrunta ceilalti, sub motto-ul: ALEGE SA-TI PESE!

One World Romania 2010 aduce in jur de 35 de documentare noi si premiate, in 4 cinematografe: Cinema Eforie, Cinema Union, Cinema Elvira Popescu si Noul Cinematograf al Regizorului Roman (project cultural al Muzeului Taranului Roman). Proiectile vor fi urmate de dezbateri, avand ca invitati regizori, producatori si protagonisti ai filmelor prezentate, reprezentanti ai ONG-urilor, critici de film si diplomati. Preluand formatul introdus la prima editie, si anul acesta vom propune sectiuni tematice, ce vor trata probleme de actualitate.

Invitatie concert

SECTIUNI
Au cerut socoteala, Muncitori pe plantatia globala, Cercuri vicioase, Gimnastica memoriei, Scoala vietii, (Onorata!?) instanta.

PROIECTIILE SPECIALE DE LA NOUL CINEMATOGRAF AL REGIZORULUI ROMAN vor dezbate urmatoarele teme:
Revolutiile online (revolutia iraniana), Situatia imigrantilor romani, Inceputurile si extinderea capitalismului in Romania si Republica Moldova, Exploatarea imaginii suferintei in Congo, Procesele Curtii Penale Internationale de la Haga.

EVENIMENTE CONEXE
Spatiu Fair Trade
Expozitie de fotografie
Seminar de film documentar

Vaclav Havel

ONE WORLD ROMANIA 2010 / editia a 3-a / 17-22 martie 2010
Inca de la inceput, festivalul a fost tinut sub patronajul a importante personalitati din lumea politica si sociala, activisti ai drepturilor omului, printre care Andrei Plesu, Jacques Rupnik, Jaap Werner si Karel Schwarzenberg. In 2010 si in mod traditional deja, Vaclav Havel ne adreseaza cateva cuvinte prin care isi arata sprijinul catre proiectul One World:

“Nu cu mult timp mai inainte, am marcat aniversarea schimbarilor istorice ce ce au adus libertatea a milioane de oameni. Cu toate acestea, lumea de azi nu este mai sigura decat cea de dupa caderea Cortinei de Fier. Unele amenintari nu sunt vizibile; nici nu sunt legate de o ideologie comuna cu care sa putem concura. Pe de alta parte, sunt raspandite pe intreg globul si isi extrag esenxa din strafundurile civilizatiei noastre. Festivalul de film documentar One World ne atrage atentia asupra faptului ca libertatile noastre nu sunt nici date, nici eterne.”
Vaclav Havel
FostuI Presedinte at Republicii Cehe

Puteti cumpara cartea acum, de pe Cartepremium.ro.

“Noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem ci prin mortii pe care ii plangem” este motto-ul impresionantei carti a lui Varujan Vosganian, motto care pune de la inceput aceasta cronica a comunitatii armene din Romania sub semnul unei istorii traumatizante marcata de prezenta neintrerupta a mortii. Mai incolo in carte aflam despre ce fel de soapte este vorba: “In copilarie am trait intr-o lume a soaptelor. Ele se rosteau cu bagare de seama. Abia mai tarziu am aflat ca soapta are si alte intelesuri, cum ar fi tandretea sau rugaciunea.” Soaptele copilariei lui Vosganian sunt soaptele fricii de urechile vecinilor sau ale informatorilor, sunt soaptele care transmit o istorie prea cumplita pentru a fi povestita cu voce tare, sunt soaptele pe care mortii le trimit marturie de pe celelalte taramuri. Scriitorul care este la o generatie sau doua dupa majoritatea eroilor cartii aduna informatiile ca un cronicar predestinat (in capitolele finale aflam si care este simbolul acestei predestinari) se considera a fi un cronicar al unor timpuri si a unui popor care nu a avut o modalitate de expresie a suferintelor sale istorice.

Cartea soaptelor

Nu stiu nimic despre literatura armeana si despre reflectarea in ea a genocidului impotriva armenilor petrecut in timpul primului razboi mondial. Am convingerea ca romanul lui Vosganian desi scris in romaneste va deveni una dintre piesele de rezistenta, daca nu piesa de rezistenta a acestei literaturi. Cititorii familiari cu literaturile Holocaustului si a Gulagului vor regasi structuri narative familiare, evenimente mult prea cunoscute, vai, in istoria ororilor comise de oameni impotriva oamenilor, si elementele psihologice determinante comune ale victimelor – incredulitatea in fata rautatii umane si a destinului, disperare, revolta impotriva Dumnezeului absent, resemnare, dorinta oarba de supravietuire, razbunare. Capitolul opt al cartii este zguduitor in detalii si aduce nenumarate informatii care localizeaza exact cele sapte cercuri ale infernului pe care deportatii armeni le-au trecut in ceea ce pentru majoritatea a devenit drumul spre moarte.

“De la convoaiele duse in locuri izolate si usor de impresurat pentru a fi macelarite, si de la lagarele de concentrare pana la moartea prin impuscare, infometare, scufundare in apa inghetata, ori arderea de vii a muribunzilor, toate mijloacele folosite pentru uciderea armenilor, pe drumurile Anatoliei, de la Constantinopol si pana la Deir-ez-Zor si Mosul, au fost utilizate mai tarziu de nazisti impotriva evreilor. Atata doar ca in lagarele naziste detinutii purtau numere, iar aceasta numaratoare macabra a sporit grozavenia crimelor comise impotriva poporului evreu. Mortii ramasi in urma actiunii de nimicire a poporului armean nu sunt mai multi, daca intre crime de asemenea amploare se pot face comparatii de acest fel, dar sunt mai nenumarati. “

Structura cartii este fals memorialistica. Desi povestita la persoana intaia aflam prea putin si conteaza prea putin personalitatea autorului, care devine mai mult un medium prin care vorbesc personajele care au trait de-a lungul primelor doua treimi ale secolului. Mai degraba este vorba despre o colectie de povesti ale vietii acestor personaje, multe dintre ele fabuloase in dimensiuni, de la bunicul Garabet adunator si arhivar al memoriei comunitare, trecand pe la exaltati si victime, intreprinzatori, eroi si tradatori, cu totii purtand insa povara trecutului, a fugii si refugiului, a traiului ca apatrizi. Impreuna povestile lor compun istoria unei comunitati care isi poarta patria pierduta nu numai in memorie, dar si in harti pastrate ca un secret sacru, si in carti scrise cu semne ininteligibile pentru cei din jur, si in insemnele consulare ale unei tari care nu mai exista decat in sperante si vise.

Varujan Vosganian

Scriind cronica comunitatii armenesti din Romania, Varujan Vosganian creaza in ‘Cartea Soaptelor’ si o reflexie a societatii si istoriei romanesti din jur, care in perioda in care se petrec povestile eroilor sai trece prin prea scurta perioada de relativa democratie si prosperitate de dupa intregirea frontierelor, prin convulsiile extremismului nationalist, dictaturile succesive si razboiul, ocupatia si caderea sub controlul celei mai indelungate dictaturi din istoria Romaniei – cea comunista. Din nou au loc scene simbolice:

“In 1949, personajele nu sunt ale Cartii soaptelor, traiesc in afara ei. Ba mai mult, sunt dintre acelea care asmut impotriva cartilor si indeamna multimile sa le arunce in foc. In Cartea soaptelor se povesteste despre ziua in care au ars cartile. Asa cum ziua taierii pruncilor nu i-a putut ucide pe toti pruncii, tot asa ziua arderii cartilor nu a putut distruge toate cartile In razboiul dintre stapaniri si carti, desi numai cartile mor, stapanirile nu castiga niciodata. Pentru ca oamenii au scris mai mult decat au puterea sa uite.”

Pasajul este superb, si este intarit vizual de descrierea scenei in care cenusa cartilor arse ale comunitatii este dusa spre cimitir intr-o procesiune funebra pe strazile orasului, in sunetele muzicii catate de fanfara tiganilor.

La peste 500 de pagini Cartea soaptelor este neasteptat de usor de citit. Secretul consta in puterea de evocare a autorului, in minutiozitatea si veridicitatea descrierilor care readuc la viata Bucurestii sau Focsanii perioadei interbelice, sau personaje mai mari si mai adevarate decat viata, cum ar fi Hartin Fringhian, industriasul rege al zaharului, purtator al unei demnitati si credinte in valorile timpului sau care transcende si biruieste intr-un fel vicisitudinile istoriei. Egal lui in literatura romana a ultimelor decenii este poate doar Ozias din Caietele lui Ozias a lui Ion Vianu. Contructia epica se bazeaza pe acumularea povestirilor si varietatea personajelor ca si introducerea si dezvaluirea gradata a elementelor istorice functioneaza bine, cu putine exceptii – capitolul penultim este una dintre ele, unde un alt episod memorabil al adunarii amintirilor materiale ale comunitaii intr-un chivot ce va fi ingropat spre inchiderea cel putin aparenta a unui ciclu este alipit unor episoade biografice intr-o alaturare in care imi pare a lipsi cursivitatea.

Capitolul final sugereaza insa ca inchiderea cercului a fost doar aparenta – aluzie la un conflict neincheiat, la o rana istorica inca nevindecata. Daca drama va avea insa si alte acte ele se vor desfasura in alta parte, si limba in care vor fi scrise cronicile va fi alta decat limba romana. Cartea soaptelor ramane insa o emotionanta cronica de referinta scrisa intr-o frumoasa limba romaneasca si apartinand de aceea si acestui spatiu cultural comun.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Cartepremium.ro.

„Ceeace faci in viata nu e important, dar e important sa o faci, pentru ca altcineva n-o va face”. Cuvintele de mai sus reprezinta un citat apartinand lui Ghandi si sunt amintite atat in debutul filmului, cat si la finalul acestuia, sintetizand in profunzimea si rotundul lor, sensul acestei drame romantice.

Remember Me

„Amprentele noastre nu se sterg de pe vietile pe care le atingem” si acest film ilustreaza modul in care destinele se contureaza si se limpezesc in functie de intersectia cu alte personalitati de-a lungul vietii.

Iata ce ne spune regizorul Allen Coulter despre scriptul acestui film: „Mai simplu spus, în vreme ce Aminteste-ti de mine este atât o poveste de dragoste intima, dintre doi tineri, cât si o zugravire în detaliu a modului în care doua familii sunt afectate de versiunea lor asupra unui accident tragic si neasteptat, scenariul a devenit un mod de a explora teme mai ample, precum iubirea, pierderea si efemeritatea vietii.”

Nu vreau sa va dezvalui detaliile povestii acestui film, vreau doar sa va spun ca m-a impresionat maniera deosebit de sobra prin care suntem pas-cu-pas introdusi in dramele personale ale eroilor, trairile lor pline de emotii sincere si profunde, normale si extrem de complexe.

,,Filmul este despre dragoste si pierdere.“, spune producatorul Nick Osborne. ,,Este despre încercarea omului de a-si da seama ce este viata si de ce se întâmpla anumite lucruri. Poate ca nu ofera toate raspunsurile, dar macar se apropie de un raspuns.”

Scenariul a creat un personaj complex in persoana lui Tyler si in mod surprinzator pentru mine, Robert Pattinson (la varsta fizica de 22 de ani, identica cu cea a personajului sau) chiar reuseste o interpretare laudabila. Este debusolat, indurerat, blazat, apoi este indragostit si aceasta stare ii readuce speranta in in posibilitatile sale, il maturizeaza si ii deschide calea pentru a-i intelege pe cei din jur si toate aceste experiente si trairi sunt jucate convingator, ni se transmit dincolo de ecran, le citim in ochii tanarului actor, in aplecarea sau ridicarea capului, in tristetea sau in zambetul care ii pluteste pe fata. O interpretare foarte buna, completata de ceilalti actori, printre care Emilie de Ravin, proaspata, sincera, frumoasa si convingatoare.

Pierce Brosnan

Iar in planul doi al acestei drame desfasurate pe fundalul unui New York superb si relaxat, dar aflat pe pragul unei dure incercari traumatice, Pierce Brosnan construieste un personaj introvertit, care dincolo de aparenta duritate si totala si exclusiva daruire mediului de afaceri, lupta sa isi ascunda drama profunda si sa isi izoleze in cele mai ascunse unghere ale sufletului sau, orice sentimente de dragoste si compasiune pentru cei din jurul sau. O interpretare buna, care dovedeste inteligenta matura a actorului si intelegerea perfecta a personajului si a dramei in ansamblul ei.

Desi am avut impresia unor momente care puteau lipsi din economia filmului, nefiind definitorii, ba chiar discordante, desi au fost momente in care actiunea a trenat, a pierdut ritmul si in felul acesta mi-a pierdut atentia, va recomand acest film emotionant, dar sobru, cu care va veti putea identifica ca problematica, framantari, sperante, la orice varsta veti fi fiind.

Nota: 7.5/10