Poker

De-a lungul timpului, Sergiu Nicolaescu a devenit un nume sinonim cu unele dintre cele mai incitante momente ale cinematografului romanesc. Dramele si filmele de actiune, un gen aproape necunoscut in Romania comunista, au adus in sali milioane de romani dornici de entertainment pur, lipsit de propaganda vremii. Comedia e insa exemplificata printr-un singur (dar monumental) moment in cariera regizorului – „Nea Marin Miliardar” – devenit intre timp un clasic.  Insa, cu toate ca « Nea Marin Miliardar », singura sa comedie realizata in 1981 a fost desemnata cel mai vizionat film romanesc al tuturor timpurilor, potrivit unui studiu realizat de Uniunea Autorilor si Realizatorilor de Film din România, abia in 2009 regizorul a mai abordat aceasta cheie, odata cu inceperea filmarilor la Poker. Prima sa comedie, Nea Marin Miliardar, este cel mai vizionat film romanesc al tuturor timpurilor, potrivit unui studiu realizat de Uniunea Autorilor si Realizatorilor de Film din Romania, si cu toate acestea, au trecut 17 ani pana la urmatoarea sa productie care sa poata fi inscrisa in acelasi gen.

Poker

O adaptare a celebrei piese de teatru cu acelasi nume a scenaristului Adrian Lustig, filmul Poker reuneste in rolurile principale nume sonore, precum: Horatiu Malaele, Vladimir Gaitan, Valentin Teodosiu, Ion Ritiu, Mircea Diaconu, Jean Constantin, Vasile Muraru si Catalina Grama (Jojo).

Filmul Poker prezinta povestea a patru prieteni ale caror destine se intersecteaza in copilarie si care, odata ajunsi la maturitate, intruchipeaza tipologii reprezentative pentru societatea romaneasca actuala: politicianul veros (Claudiu Vitelaru), mafiotul care isi doreste, prin orice mijloace, sa acceada in politica (Titel Pangica) sau medicul fara constiinta (Horia Vrabete). “Cred ca subiectul e mai actual ca niciodata si reflecta intocmai realitatea – mai ales cea politica – a Romaniei de astazi”, declara regizorul.

Poker

O productie MediaPro Pictures, filmul Poker prezinta imoralitatea si intrigile ascunse ale liderilor societatii, care au creat o jungla cotidiana unde legile sunt facute de cei care detin puterea.  Astfel, jocurile la nivel inalt nu sunt mai mult decat o partida de poker in care castiga cel care stie sa traga o cacealma la momentul potrivit.

Din 9 aprilie, Poker va avea premiera in cinematografele: CinemaPRO, Hollywood Multiplex, Movieplex, Cinema Timis (Timisoara) si la Cinema City (Cotroceni, Cluj, Pitesti si Iasi).

Puteti cumpara cartea acum, de pe Tamada.ro.

Pentru a-l cunoaşte pe Salvador Dali, nu este suficient să priveşti marile sale picturi, nici să citeşti „Jurnalul unui geniu”, nici să urmăreşti „Câinele andaluz”, realizat împreună cu Luis Bunuel, pentru că personalitatea lui a fost atât de ciudată şi de complexă, încât pare că nimic nu e îndeajuns de complet pentru a-l zări aşa cum a fost cu adevărat.

Cu toate acestea, „Jurnalul unui geniu” este un punct de plecare suficient de mulţumitor, pentru că avem prezente aici propriile sale gânduri, chiar mistificate sau impus paranoice, propriile sale acţiuni, spuse cu propriile cuvinte. Lectura este uşoară pe alocuri, complet complicată în altele, pentru Dali este dezorganizat, trece de la un subiect la altul fără regrete, de la discuţii asupra iubirii sau unui anumit tablou la suprarealism sau apoteoză.

Jurnalul unui geniu

Ţin să precizez că este o recitire, prima lectură a acestui jurnal datează încă din facultate, când m-a atras foarte mult titlul (era vârsta când se citea mult Eliade, Papini, Eco), deşi nu ştiam aproape nimic despre Dali şi ceea ce reprezenta el. Cunoaşterea personală nu a evoluat prea mult în timp, deşi vremea a trecut. Am răsfoit o carte despre Dali din Colecţiile Cotidianul, am privit cu mare atenţie câteva din tablourile sale cele mai importante (dintre care mi-a atras atenţia Persistenţa memoriei) şi am revenit cu drag la Jurnalul unui geniu.

Salvador Dali a fost într-adevăr un geniu şi o dovedeşte cu prisosinţa cele 200 de pagini ale jurnalului, dar şi ceea ce a realizat în viaţă. Pe de altă parte, este un geniu conştient de propriile virtuţi, care şi-a construit cea de-a doua parte a vieţii sub acest stindard: al faimei autoimpuse, al potenţei pe care o afişa în orice domeniu, al puterii de care se bucură în faţa oamenilor de rând, dar şi confraţilor, al suprarealismului din care a fost dat afară, după ce, la un interviu, nu s-a reţinut a spune că „suprarealismul sunt eu”. Toate aceste lucruri i-au adus succes şi un supranume (anagrama numelui său) Avida Dollars, de care s-a bucurat şi pe care l-a adus la rang de moto personal şi de realitate, în cele din urmă.

Persistenta memoriei

Jurnalul acoperă perioada 1952-1963, deci postbelică, în care Dali s-a retras în Spania natală, chiar în apropierea locului naşterii, la Port Lligat, retragere în Spania franchistă care nu i-a picat foarte bine pentru că a fost criticat de mulţi oameni de cultură a vremii, acuzându-l de apropiere de dictatura vremii. Un alt motiv este acela că perioada cea mai de succes a picturii sale pare să pălească, rămânând în amintirea noastră cu tablourile din perioada interbelică, mai apropiată unor valori avangardiste sau suprarealiste decât cele de după război, când s-a concentrat pe adorarea propriei soţii şi pe adeziunea completă la religia catolică sau pe încercarea unor lucruri noi în afara picturii proprii-zise.

Salvador si Gala

De altfel, una dintre principalele forţe confesive ale jurnalului este iubirea pe care i-o poartă soţiei sale, Gala. Deşi la început vorbeşte de întâlnirea pe care a avut-o cu Papa, sperând ca acesta să consfinţească la căsătoria sa (Gala a mai fost căsătorită cu Paul Eluard), în paginile următoare Dali ne mărturiseşte aproape zilnic marea iubire pe care i-o poartă Galei, frumuseţea ei, forţa ei lăuntrică, ataşamentul ei exclusiv (neaşteptat oarecum, având în vedere viciile şi „nebunia” lui Salvador), dar şi recunoaşterea că fără ea nu ar fi devenit artistul din momentul de faţă.

Un alt punct important al jurnalului este inclus chiar în titlu: genialitatea autorului. Ne putem imagina cu siguranţă că Dali a fost un geniu, pentru că definiţia unui geniu în limbajul comun este dat de gândurile acestuia, lucrările pe care le-a realizat şi au devenit capodopere, faima de care s-a bucurat în timpul vieţii şi/sau după aceea (recunoscând aici că sunt multe genii necunoscute, pe care probabil le întâlnim zilnic pe stradă, dar neîndeplinind criteriul faimei, rămân oameni obişnuiţi). Cu toate acestea, geniul lui Dali este cumva exacerbat prin propria laudă şi există probabil persoane care citesc Jurnalul unui geniu şi îl găsesc pe autor dezagreabil prin lipsa modestiei, prin lauda excesivă, prin limbajul înălţător la adresa propriei persoane.

Salvador Dali

Eu unul îl privesc pe Dali cu mare simpatie, toată lauda de sine mi se pare amuzantă, iar pe de altă parte mi se pare normal ca o persoană să fie conştientă de propriile puteri şi calităţi. Totuşi, la Dali este şi o exagerare voită, el îşi doreste senzaţionalul şi întreaga carte pare a fi construită în jurul acestui lucru, al dorinţei de a epata: „În fiecare dimineaţă, experimentez la trezire o plăcere supremă, pe care abia azi am descoperit-o: plăcerea de a fi Salvador Dali. Mă întreb fermecat ce minuni va mai face azi acest Salvador Dali. Cu fiecare zi, mi-e tot mai greu să pricep cum pot trăi alţii fără să fie Gala ori Salvador Dali.”

Dorinţa de exagerare poate fi exemplificată şi prin referirile dese la defecaţie (scatologia din tablourile sale fiind unul dintre motivele de critică în perioada interbelică), la forma şi culoarea, la consistenţa sau valorizarea excrementelor. Astfel de pasaje sunt dese, dar nu lipsite de substanţă: „De dimineaţă, defecaţie excepţională: două mici excremente în formă de corn de rinocer. Mă îngrijorează totuşi acest scaun aşa de puţin abundent. Credeam că, dimpotrivă, şampania – cu care nu mai sunt obişnuit – o să aibă efect laxativ. Dar după mai puţin de o oră sunt nevoit să merg iar la toaletă unde am, în fine, un scaun normal. Cele două coarne de rinocer erau aşadar numai finalul unui alt proces. Am să revin asupra acestei probleme de interes primordial.”

Sotia mea, goala...

Jurnalul unui geniu poate fi privit ca o variantă bună pentru elucidarea unei vieţi complexe. Dali nu ezită să îşi proslăvească propria viaţă şi are şi motive să o facă: Avida Dollars a reuşit să îşi îndeplinească visurile („Cred că, pentru orice pământean, cea mai suavă formă de libertate e aceea de a trăi fără a fi nevoit să muncească.”), să devină bogat fără să îşi încalce principiile, să facă ce doreşte şi când doreşte, să picteze când are chef şi să iubească pe cine trebuie, muza vieţii lui.

Şi nu trebuie uitate nici anexele la carte, scrieri pe care Dali le iubea pe când era în viaţă, scrieri la fel de excentrice ca şi acesta: Arta pârţului, Elogiul muştei, Mistica daliniană faţă în faţă cu istoria religiilor sau Salvador Dali şi lumea îngerilor.

Vă credeţi buni în ceea ce faceţi, vă credeţi genii, sunteţi indispensabili? Vă recomand să citiţi Jurnalul unui geniu (eu, cel puţin, din aceasta perspectivă am făcut-o).

Puteti cumpara cartea acum, de pe Tamada.ro.

Am vazut multe dintre filmele lui Hitchcock in copilaria mea, la cinemateca sau la Televiziunea Romana de dupa revolutie, fara sa am constiinta ca apartin unui mare regizor si fara sa imi dau seama in acel moment daca ele contin elemente de continuitate sau macar legaturi vizibile ale tematicii sau subiectului. La fiecare revedere, ele imi provoaca dezlantuirea unor amintiri asupra unor scene in subconstient.

James Stewart

Asa s-a intamplat si in cazul lui “Rope”. Este un film in cazul caruia mi-am amintit aproape fara greseala curgerea scenariului si probabil aceasta se intampla in cazul fiecarui spectator, este unul dintre acele filme care iti raman in minte nu numai cateva clipe dupa vizionare, ci toata viata. Nu este necesara decat o imagine, un cadru sau chipul lui James Stewart pentru a-ti aminti intamplarile, replicile, raceala aparenta a Rupert Cadell, dar si extraordinara lui inteligenta, caracterul puternic si calculat al lui Brandon Shaw, stanjeneala lui Philip sau harnicia si simpatia starnita de Mrs. Wilson.

Povestea poate fi spusa pe scurt, ceea ce este mai interesant este modalitatea ei de transpunere de catre maestrul Hitchcock pe ecran: Brandon si Philip il ucid intr-o zi pe prietenul lor, David, considerat a fi inferior si sperand ca realizeaza ad-litteram conceptiile fostului lor profesor din facultate, Rupert. Ca o incercare de a-si sarbatori aceasta izbanda aparenta, Brandon decide sa tina o petrecere in apartamentul sau, dupa ce il ascunde pe David in scrinul din sufragerie, unde va avea loc, de altfel, si un fel de masa de adio.

Philip, Rupert si Brandon

Ceea ce se petrece in acest apartament, lupta de cuvinte dintre personaje, care tine loc atat de intriga politista, cat si de film psihologic este ceea ce tine spectatorul intr-un suspans continuu. Brandon este curajos, arunca tot timpul indicii catre ceilalti, spre disperarea lui Philip, care isi regreta fapta, dar mai mult este temator din cauza viitorului nesigur adus de frica de a fi prins. Pe de alta parte, Rupert este invitatul chemat sa dezlege secretul, invitatie intentionata pentru ca Brandon spera sa ii incurajeze si sa le dea dreptate in lupta impotriva oamenilor inferiori.

Hitchcock a reusit sa filmeze “Rope” aparent intr-un singur cadru de la inceput pana la sfarsit, desi tehnica acelor ani nu ii permitea intocmai. Totul apare astfel filmat in timp real, iar faptul ca totul se petrece intr-un singur loc, apartamentul lui Brandon, da acestui film senzatia de continuitate, de realism si il aduce foarte aproape de o piesa de teatru. Lupta dintre principalii contracandidati, dintre soarecele si pisica (asa cum se exprima chiar Philip, la un moment dat) este foarte intensa, cei doi actori angrenati – James Stewart si John Dall – reusind roluri de substanta.

Nota: 8.5/10

De 8 Martie, Polirom va propune povestea fascinanta a patru femei incercind sa navigheze prin valurile inselatoare ale iubirii, dorintei, implinirii si… traditiei islamice – in Fetele din Riad de Rajaa al-Sanea (traducere de Mihaela Negrila), primul chick-lit care se petrece in lumea araba. Cartea, interzisa in Arabia Saudita, a fost tradusa de autoare in limba engleza si publicata la prestigioasa editura Penguin, intrind in competitia pentru Dublin Literary Award, in 2009.

Fetele din Riad

Patru prietene din familii saudite, reprezentante ale unei clase sociale instarite si educate, isi urmeaza diversele cursuri la facultati din Riad, Chicago si San Francisco, tinind legatura intre ele si cu baietii din vietile lor pe chat room-uri sau la telefoanele mobile. Cu toata tehnologia moderna, viata celor patru este profund marcata de traditii stravechi ce sanctioneaza orice libertati moderne. Logodnicul lui Sadeem o paraseste dupa ce face sex cu el. Sotul lui Gamrah divorteaza de ea, dupa ce ea descopera ca acesta are o aventura. Michelle si Faisal se adora, dar el renunta la ea, la cererea propriei familii. Politia aresteaza un cuplu intr-o cafenea, dar majoritatea familiilor nu au nevoie de ajutorul autoritatilor ca sa intervina fara menajamente in vietile fiicelor si surorilor lor.

Rajaa al-Sanea spune aceasta poveste in cunostinta de cauza si o completeaza cu contradictiile si tradarile care par sa defineasca viata de zi cu zi. Este vorba despre un chick-lit in toata puterea cuvintului, insa imaginati-va genul de drame, oricit de emotionante, care se petrec printre tinerii din Occident si transpuneti-le intr-un mediu in care daca o femeie este vazuta cu chipul descoperit in public are toate sansele sa declanseze un scandal, nu poate avea intilniri amoroase decit sub ochii rudelor, iar pentru un barbat, sa le curteze inseamna sa se tina la kilometri distanta fara a le scapa o clipa din ochi!

Rajaa al-Sanea a crescut in orasul Riad, din Arabia Saudita, intr-o familie de doctori. in prezent traieste si studiaza la Chicago, dar intentioneaza sa revina in tara dupa terminarea studiilor. Este in virsta de douazeci si cinci de ani, iar Fetele din Riad este romanul ei de debut.

„Nu mi-a trecut niciodata prin cap, atunci cind imi scriam romanul, ca il voi publica in alta limba decit araba. Nu m-am gindit ca lumea occidentala ar putea fi interesata cu adevarat. Mi se parea, ca multor alti sauditi, ca Occidentul ne percepe inca fie romantat, ca tarim al celor o mie si una de nopti si tara unde seici barbosi stau in corturi inconjurati de un harem minunat, fie din perspectiva politica, drept tara care a dat nastere lui Ben Laden si altor teroristi, tara in care femeile se imbraca in negru din cap pina-n picioare si unde fiecare casa are in curte sonda ei de petrol! Prin urmare, stiam ca va fi foarte greu, daca nu imposibil, sa schimb acest cliseu. Dar succesul de care s-a bucurat cartea mea in lumea araba a fost suficient ca sa faca din mine o membra a societatii intelectuale arabe, ceea ce parea sa atraga anumite responsabilitati. Mai mult, provenind dintr-o familie care pretuieste alte culturi si natiuni si fiind o saudita mindra, am simtit de datoria mea sa dezvalui lumii occidentale o alta latura a vietii din Arabia Saudita.
In versiunea araba a romanului, am amestecat araba clasica si limba care reflecta araba corcita a lumii moderne – exista dialectul saudit (mai multe asemenea dialecte), libaneza-araba, engleza-araba si multe altele. Cum nimic din toate astea nu ar fi avut inteles pentru cititorul care nu e arab, a trebuit sa modific oarecum textul original. De asemenea, a trebuit sa adaug anumite explicatii, care sper ca-l vor ajuta pe cititorul occidental sa inteleaga mai bine esenta textului, care a fost scris initial in araba.
Pentru a fi insa corecta, va trebui sa subliniez ca fetele din roman nu le reprezinta pe toate fetele din Riad, dar le reprezinta pe multe dintre ele.
Sper ca atunci cind veti termina cartea va veti spune in sinea voastra: «O, da. E o societate islamica foarte conservatoare. Femeile de acolo chiar traiesc sub dominatia barbatului. Dar ele sint pline de speranta, de planuri, de hotarire si de visuri. Si se indragostesc si apoi le trece, asa cum se intimpla tuturor.»
Si sper ca veti intelege, de asemenea, ca aceste femei incep sa-si croiasca propriul drum – nu drumul Occidentului, ci unul care pastreaza ce e bun din valorile religiei si culturii noastre, permitind, in acelasi timp, reforma.” (Rajaa al-Sanea)

Sincer, nu auzisem de Michael Peterson inainte de acest film si nici el nu m-a dumirit suficient incat sa nu caut niste informatii suplimentare pe Internet. Si am aflat ca cel supranumit Charles Bronson este unul dintre cei mai cunoscuti prizonieri aflati in viata, “cel mai violent prizonier din Anglia”. Arestat prima data in 1974, la varsta de 22 de ani, el a ramas acolo aproape intreaga perioada pana in prezent, fiind in stare de libertate doar 4 luni si 9 zile. Atacurile sale asupra altor prizonieri si mai ales asupra reprezentantilor legii il face cunoscut in intreaga Marea Britanie si in lume, fiind incarcerat pe rand in peste 200 de penitenciare sau in spitale de psihiatrie.

Bronson

Filmul de fata incearca reconstituirea vietii tulburatoare a lui Mickey Peterson, inca din anii primei arestari si pana in prezent, punand accept pe accesele sale de nebunie si pe reliefarea personalitatii sale. Este clar ca nu avem face de un om sanatos din punct de vedere psihic, in ciuda unor momente cand el poate fi coerent sau chiar artist (desenele sale fiind interesante si captand atentia unui profesor din inchisoare). Insa predomina nebunia, dorinta de a face rau unor persoane care par nevinovate, dorinta de violenta extreme si pana la urma dorinta de a-si face rau siesi, o nuanta de masochism existand in fiecare inceput de bataie, stiind ca nu va avea castig de cauza.

Tom Hardy

Chiar daca se pare ca nu avem de-a face cu o descriere complet reala a vietii sale, faptele fiind intercalate sau usor schimbate pentru a da bine in poveste, este un film prin care se accentueaza tarele sufletesti ale lui Peterson, pe dorinta sa spre violenta si spre viata linistita pe care si-o doreste, intr-un mediu pe care noi il refuzam, dar care pentru el era paradisul: inchisoarea. Simpla incercare de a trai o viata normala se soldeaza cu un esec: amanta lui se dovedeste ca apartinand altuia si atunci isi grabeste reintoarcerea in propriul paradis, acolo unde nebunia sa pare normala. Interpretarea lui Tom Hardy este una de calitate, chiar daca filmul nu este unul remarcabil, ci unul intunecat (in mod sigur, datorita subiectului).

Nota 6/10

Puteti cumpara cartea acum, de pe Cartepremium.ro.

Bolul de sticla slefuita

Reprezinta de asemenea, o mica bijuterie slefuita. Din sticla slefuita. Sub impresia de nuvela fantastica se ascunde un atent simt de observatie asupra vietii, asupra modului in care soarta lucreaza asupra omului,  dar si omul influenteaza soarta.

„Au existat o epoca a pietrei brute, o epoca a pietrei slefuite si o epoca a bronzului, iar multi ani mai tarziu, o epoca a sticlei slefuite”. Obiect nelipsit in orice familie, capatand o multitudine de forme, culori si utilizari, acesta devine in nuvela lui Scott Fitzgerald – prin apartenenta la viata oamenilor, o metafora a soartei, tragica si cruda in aceasta povestire.

F. Scott Fitzgerald - Iunie 1937

Un banal bol de sticla, reuseste sa contina intrinsec, precum obiectele voodoo, o piaza rea pentru intreaga familie a Evylynei. Oferit cadou de nunta acesteia de catre un curtezan refuzat, insotit de cuvintele „Evylyn, o sa ma prezint cu un cadou la fel de dur ca tine, la fel de frumos si la fel de gol pe dinauntru si transparent”, bolul blestemat de sticla se afla mereu in preajma momentelor cheie si este cauza directa a nenorocirilor familiei Piper. Dezamagirile, necazurile si tragediile acestei familii din clasa de mijloc americana se impletesc cu existenta golului transparent al bolului de sticla.

Un flirt neconsumat intre Evylyn si tanarul Gedney este adus la cunostinta sotului tocmai datorita acestui bol de punch rasturnat zgomotos in camera in care se ascunde intrusul, casnicia se vestejeste si se degradeaza in umbra acestui bol, fiica cea mica isi pierde o mana in urma ranirii la un deget in ciobitul bol blestemat, iar vestea tragica a mortii fiului, notificata printr-un plic sosit de la Departamentul de Razboi zace o vreme in pantecul nesatul al recipientului de sticla. Toate nenorocirile pe parcursul unei singure vietii anuntate a fi atat de fericita in pragul implinirii a optsprezece ani!

„O competitie perfida care se desfasura in atacuri bruste si interludii lungi apatice intre Evylyn si aceasta splendoare de obiect rece si malign, ofranda invrajbita din partea unui barbat al carui chip il uitase de mult. Cu pasiunea lui masiva, statea si clocea in centrul casei sale de-atatia ani de zile, raspandind fulgere de gheata dintr-o mie de ochi, sclipiri capricioase imbinandu-se fiecare cu fiecare, niciodata imbatranind, niciodata schimbandu-se.” „Eu sunt soarta,…mai puternica decat plapandele voastre planuri. Eu sunt-intorsatura-pe-care-o-iau-lucrurile si ma deosebesc de visurile voastre marunte, eu sunt zborul timpului si sfarsitul frumusetii si-al dorintelor neimplinite. Toate intamplarile neprevazute si lucrurile neobservate si micile minute care modeleaza orele cruciale imi apartin. Eu sunt exceptia care nu confirma nicio regula, sunt limitele puterii tale de a controla, condimentele portiei tale de viata”.

Superbe cuvinte. Si finalul povestirii este superb.

F. Scott Fitzgerald si sotia sa

Dorind pentru prima data sa se rafuiasca cu soarta, sa elimine din calea sa blestemul bolului de sticla slefuita, eroina il ia in brate, strange la piept sticla rece, isi incordeaza fiecare fibra a sufletului si a trupului….dar isi pierde echilibrul, cade de-a lungul scarilor exterioare si continua sa se rostogoleasca strangand in brate obiectul fatidic. „Peste tot in jurul siluetei negre si nemiscate, pe trotuarul scaldat in razele lunii, sute de prisme, cuburi si aschii de sticla reflectau lumina in marunte scantei de albastru si negru tivite cu galben si galben si stacojiu tivite cu negru”.
O perla! In ce masura suntem inrobiti de soarta, in ce masura o provocam, in ce masura putem lupta cu ea si oare? putem castiga?

Patru pumni

Patru pumni este povestea lui Samuel Meredith, pornind de la tinerete pana la varsta de peste 50 de ani, despre care Scott Fitzgerald spune ca „Am convingerea ca fiecare s-a intalnit cu un astfel de om, i-a fost prezentat intamplator, poate chiar s-a impreietenit cu el, desi simtea ca era din soiul celor care starnesc antipatii patimase – exprimate de unii prin inclestarea involuntara a pumnilor, iar de altii prin bombaneli de genul „ce i-as trosni una-n barba”…”.

Viata il aduce in cateva imprejurari in care eroul isi da seama „ce incovenient insurmontabil era faptul de a fi detestat cu patima” Si desi este un om drept si corect, care isi apara pozitia, ideile si atitudinea, pe masura ce incaseaza fiecare dintre cei patru pumni care ii marcheaza existenta, „invata sa-si tina gura”, pentru ca ceilalti sa uite de el instantaneu. Invata ca „snobismul este un soi de buna- crestere cu apucaturi dictatoriale” si nu trebuie impus celorlalti. Invata sa nu confunde atractia  spre o femeie cu adevaratele sentimente de iubire „privind lucrurile ulterior, avea sa constientizeze ca ea nu insemnase nimic mai mult decat un ecran alb pe care se proiecteaza un film; totul fusese in mintea lui Samuel cel orbit de propriile-i dorinte” Si in aceasta imprejurare, cu ocazia celui de-al treilea pumn incasat, eroul invata sa respecte caminul, femeia si casnicia altui semen.

Cu ocazia celui de-al patrulea pumn, de pe urma caruia „ii zbarnaiau creierii”, Samuel invata, intelege si respecta pe acela care isi iubeste proprietatea, locul de munca, unde asuda si da ce-i mai bun in el. Abandoneaza egoismul hulpav. Dupa acest pumn, „urmatoarele zece minute se dovedira poate cele mai grele din viata lui. Lumea vorbeste despre curajul convingerilor, dar in viata reala datoria unui barbat fata de familia lui ar putea faca ca batosenia sa para o abdicare egoista de la indatoririle pe care le are. Samuel se gandea in primul rand la familia lui si cu toate acestea nu prea sovaise pana atunci. Izbitura aceea il aduse in situatia de-a o face”. Samuel alege sa actioneze corect in litigiul de proprietate pe care fusese trimis sa il rezolve, isi risca situatia, alege calea cinstita „ce facuse era bun facut si nicio clipa nu-i trecu prin minte ca ar fi putut sa actioneze altfel” Dar „cel de-al patrulea pumn isi facuse treaba” si Samuel devine partenerul proprietarului firmei.

Eroul lui Fitzgerald este supus multor slabiciuni, dar stie sa le recunoasca, o incaseaza de la viata, lupta cu el si in final „simte din nou cu splendida claritate, fulgerul judecatii sanatoase a celor patru pumni.

Din nou o nestemata slefuita, in care ne putem recunoastem pe noi sau pe alte cunostinte din calea vietii.

Intai Mai

Ceva mai intinsa ca lungime a povestirii, dar si cea care mi-a placut mai putin – poate datorita indiciilor de inclinare spre stanga ale autorului, ne conduce in lumea complicata a New York-ului dupa Primul Razboi Mondial, un univers populat de veterani debusolati, in cautare vesnica de bautura si distractie gratuita – care considera ca le-ar fi mai bine in puscarie decat in libertatea pe care nu stiu sa o consume, un oras in care „nu se mai vazuse nicicand asemena splendoare, pentru ca in trena victoriei venise si bunastarea”, un univers zguduit de miscari socialiste care vor a se lupta cu relele de nevindecat ale societatii, un univers populat de invingatori dar si de perdanti descurajati, coborand pe scara sociala. Si in tot acest univers, sentimentele de siguranta, prietenie, iubire, sunt din ce in ce mai fragile, mai inconsistente, astfel ca eroul povestirii, Gordon Sterrett se sinucide din neputinta de a se regasi  si recunoaste in postura in care l-a impins slabiciunea caracterului sau. Peste toata textura nuvelei, imi ramane imaginea din citatul urmator si intrebarea pe care mi-o inspira Scott Fitzgerald: ce a devenit America in anii 20?

„ Venise rasaritul prstr Columbus Circle, un rasarit magic, care-ti taie respiratia, conturand mareata statuie a nemuritorului Cristofor si contopindu-se intr-o maniera ciudata si misterioasa cu lumina electrica galbuie din interior, care palea treptat.”

Ah, vrajitoare roscata

Ah, vrajitoare roscata este o poveste incantatoare despre Merlin Grangier urmarit pe parcursul vietii sale, de la tineretea plina de sperante si iluzii, petrecuta  „de la noua dimineata pana cinci si jumatate” ca angajat la libraria Condeiul de Seara, intreband „doamne varstnice imbracate in negru si tineri domni cu cearcane negre pe sub ochi daca le placea scriitorul cutate sau daca erau interesati de editii princeps”, pana la varsta de saizeci si cinci de ani, „vizibil subrezit”, cicalit si cicalitor, consumat si satisit de viata pe care nu a stiut sa o traiasca la maxima intensitate si careia nu a stiut sa ii raspunda la provocari.

Fitzgerald citind

Provocarea suprema a vietii sale a fost intalnirea cu tanara numita de el Caroline, pe care inca din tinerete si pana in amurgul vietii a considerat-o o plasmuire a mintii sale, a dorului sau de romantism, de iubire, de frumos, de inefabil. Aparitia ei – la varsta senectutii ambilor, ii readuce aminte de el, cel de la douazeci si cinci de ani, cand era, asa cum ii spune Caroline, „un tanar foarte nerabdator sa se bucure de viata”, apoi ii aminteste de noaptea urmatoarei lor intalniri – ea dansand pe masa de la Pulpat’s, sfatuindu-l „sa ramana liber si sa-si pastreze portia  de tinerete si iresponsabilitate”, pentru a termina cu cea de a treia lor intalnire, cand in mijlocul unui blocaj in trafic, emanand frumusete si tinerete, Caroline ii arunca o ultima provocare! Insa Merlin a considerat-o intotdeauna o fantasma a mintii sale si a continuat sa ramana prizonierul micii si anostei sale existente nesatisfacatoare, pana la aceasta ultima intalnire a lor „cand este foarte batran”.

Privindu-si acum plasmuirea, in mijlocul anticariatului, deopotriva batrana ca si el, cu chipul scorojit si insingurat de faptul ca „ea oricum primise de la viata si mai putin decat el”, Merlin suporta lovitura finala. Intelege ca de fapt, nu a fost intreaga viata victima imaginatiei sale. „Caroline” a existat si exista in viata reala. Numele ei este Alicia, debutase ca dansatoare si lasase  in urma ei numeroase victime masculine, folosite si stoarse de pozitie sociala, avere, nume onorabil. Acum, la batranete, declaratia ei era „Singurul lucru care-i tine fericiti pe batranii ca mine e sentimentul ca-i poti face pe ceilalti sa le stea aproape. Sa fii batrana si bogata si sa ai descendenti saraci e aproape la fel de distractiv ca atunci cand esti tanara si frumoasa si ai surori urate”. Insa Melin este un om prea batran sufleteste, „atat de batran incat ii era imposbil sa viseze ca fusese candva tanar, atat de batran incat tot farmecul lumii pierise”. „Stia acum ca fusese toata viata un mare prost. – Ah, vrajitoare roscata! Era insa prea tarziu. Maniase Providenta prin faptul ca rezistase prea multor tentatii. Nu-i mai ramasese nimic decat urcarea la cer, unde avea sa-i intalneasca doar pe aceia care, asemenea lui, irosisera pamantul”. Cu alte cuvinte, fericiti cei saraci cu duhul, a lor va fi imparatia cerurilor, netraindu-si viata si sansa pe pamant!

Tare mi-ar placea sa vad o ecranizare reusita a acestei nuvele, cel putin pe masura lui Benjamin Button sau a lui Gatsby, intrucat povestirea este deosebit de ofertanta.

Duminica nebuna

Ultima povestire a volumului are o amprenta biografica, intrucat Scott Fitzgerald a activat multi ani la Hollywood in calitate de scenarist. Joel Coles, la cei douazeci si opt de ani ai sai, e plin de incredere in viitorul sau de scenarist la Hollywood si se afla in gratiile sefului sau Miles Calman.

Introdus in mediul acestuia, in casa si la petrecerile lui, Joel o intalneste pe Stella, nevasta directorului sau, instabila, in cautarea unui echilibru intre tradarile sotului, propria ei dorinta de tradare si de razbunare si atractia pentru Joel. Captiv  admiratiei si prieteniei reale pentru Miles si luptand cu sentimentele si dorintele care il imping catre o aventura cu Stella, Joel este oprit de soarta pe pragul tradarii. Soarta este de data aceasta telefonul care anunta prabusirea avionului in care se afla Miles. „Ramanand o vreme pe treptele de la intrare, unde fremata si palpita acum viata ce-si flutura aripile in jurul mortii ca un frunzis protector, Joel incepu sa simta in gatlej un suspin usor. <Facea lucruri magice cu tot ce atingea> isi spuse el. <A reusit chiar s-o adune pe golanasa asta de pe strazi si sa faca din ea un fel de opera de arta>. Iar apoi: <Al naibii, ce loc gol a lasat deja in lumea asta salbatica>”. Nicio grija, Joel va stii sa ocupe acest loc gol, in cautarea posibilitatii rezolvarii problemelor care il framanta: parvenirea – cariera, pozitia sociala si de ce nu, poate si iubirea.

Mormantul lui F. Scott Fitzgerald si al sotiei sale

Tulburatoare sunt cateva comentarii in presa vremii, publicate dupa moartea lui Scott Fitzgerald, referitoarea la autor si opera sa:

• „S-ar spune ca Scott si-a ales inadins vremea mortii. Si-a inceput cariera cand se incheia un razboi mondial si si-o incheie cand incepe un alt razboi mondial. Vorbea in numele unei generatii ranite de srapnele. A fost unul dintre cei mai de seama istorici ai <timpului nimanui>, dintre cele doua razboaie… Dar cinismul lui Scott are ceva frumos, poetic…” (Budd Schulberg in New Republic – 1941)
• „Fundamentul operei sale era autoanaliza, dar adevaratul rezultat era un comentariu elocvent al lumii. Un gen rar de scriitor, un microcosmos autentic inzestrat cu darul real al obiectivitatii. Combinatia aceasta ii explica succesul” (Mark Schorer in Yale review – 1945)
• “Marea implinire a lui Fitzgerald e aceea de a fi exprimat intr-un limbaj american atitudinea unui romantic, cel putin in forma in care reactiile sensibilitatii si emotivitatii romantice sunt disciplinate de constiinta binelui si a raului. Avea un fel de instinct care-l ajuta sa descopere fata tragica a vietii” (Arthur Mizener – in Sewanee review – 1946)

Am speranta ca impresiile mele va vor determina sa cititi aceste povestiri ale lui Scott Fitzgerald, care se bucura de exemplara traducere in limba romana a Onei Frantz.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Cartepremium.ro.

“The Hurt Locker”
“Avatar”
“The Blind Side”
“District 9″
“An Education”
“Inglourious Basterds”
“Up in the Air”
“Precious”
“A Serious Man”
“Up”Si cel mai important premiu Oscar merge la “The Hurt Locker” – castigatorul a 6 oscaruri

Kathryn Bigelow – “The Hurt Locker”
James Cameron – “Avatar”
Quentin Tarantino – “Inglourious Basterds”
Jason Reitman – “Up in the Air”
Lee Daniels – “Precious”Competitia dintre soti a fost intotdeauna acerba. In seara asta, castigatorul este Kathryn Bigelow – “The Hurt Locker”

Sandra Bullock -  “The Blind Side”
Helen Mirren – “The Last Station”
Carey Mulligan – “An Education”
Gabourey Sidibe – “Precious”
Meryl Streep – “Julie & Julia”

Cine castiga? Frumusetea, talentul, experienta? Castigatoarea este Sandra Bullock -  “The Blind Side”

“Avatar” James Horner
“Fantastic Mr. Fox” Alexandre Desplat
“The Hurt Locker” Marco Beltrami and Buck Sanders
“Sherlock Holmes” Hans Zimmer
“Up” Michael Giacchino

Iar castigatorul este: “Up” Michael Giacchino