Carti Carti de istorie Recomandat

Efigii ale unui coşmar istoric, de Vladimir Tismăneanu

efigii_ale_unui_cosmar_istoric”Efigii ale unui coşmar istoric”, de Vladimir Tismăneanu

Editura Humanitas, Bucuresti, 2015

Ultima carte a lui Vladimir Tismăneanu[1], lansată în mod oficial la Bookfest, chiar dacă este o colecţie de articole (ceea ce de obicei cam scade valoarea ideatică şi parcă a apărut mult prea multă publicistică în spaţiul cultural românesc după 1989, după principiul nici un articolaş să nu se piardă) merge în direcţia generală a operei istoricului de origine română. Care se apleacă (ajutat şi de istoricul Marius Stan) şi în publicistică (indiferent de suportul unde apare) asupra acestei adevărate pânze de păianjen care a fost comunismul românesc. Cu lupa, Tismăneanu studiază firele care duc de la un păianjen roşu la altul, menţionează victime (musculiţe prinse în pânză fină, dar mortală) face legături logice, urmând traseul firelor vizibile şi invizibile, observă transformările lor şi ajunge la o mare concluzie: nu este unul care să se fi căit sincer de crimele comunismului românesc. Nici Iliescu, nici Maurer, nici Ianoş, nici Brucan sau Paul Niculescu-Mizil, ca să nu mai vorbim de un Adrian Păunescu sau Vadim Tudor (ne referim doar la cei care au supravieţuit bine mersi marii schimbări din 1989- mulţi scriindu-şi memoriile sau fiind provocaţi să con-vorbească în sensul de a modela trecutul cum le convine).

Iniţial am făcut comparaţia între lumea nomenclaturii comuniste din RPR şi RSR şi lumea păianjenilor în sens figurat dar după ce am mai aprofundat un pic, aceasta este cât se poate de reală, fundamentată ştiinţific: “Majoritatea păianjenilor au patru perechi de ochi (ochi simpli) situaţi anterior pe prosoma. Ochii sunt dispuşi median şi lateral, aranjaţi în diferite modele. Cei mediani sunt mai mari şi specializaţi în vederea diurnă, iar cei laterali în vederea nocturnă”(Wikipedia.ro ) Comuniştii aveau nevoie, dacă doreau să supravieţuiască, cam la fel precum păianjenii, de o groază de ochi…pentru că trebuiau să se ferească atât ziua cât şi noaptea. Nu degeaba Stalin iubea noaptea şi tenebrele ei. Vladimir Tismăneanu recunoaşte aceasta necestitate undeva „avem nevoie de această istorie psihobiografica, de o hermeneutică a adezinilor fanatice la un sistem care a transformat România într-o imensă colonie penitenciară.” [2] Pentru că vârful paranoic al icebergului comunist târziu o fi fost reprezentat de cuplul Ceauşsescu, dar majoritatea volumului icebergului este ascunsă sub apele învolburate ale regimului comunist românesc.

Vladimir Tismăneanu
Vladimir Tismăneanu

Slujind un regim criminal, devii complicele lui? La această întrebare, Vladimir Tismănenau răspunde, fără ezitare, afirmativ. În Occident nici măcar nu se poate concepe ideea că boierii nazişti (judecaţi şi spânzuraţi la Nurenberg) nu au avut nici o responsabilitate pentru hecatomabele produse de regimul hitlerist. Dar regimurile bolşevice, ştim bine, au avut parte de o altă receptare şi, din păcate, de un alt sfârşit. Aproape toţi boierii roşii nu au resimţit remuşcări pentru că aveau şi au (câţi mai supravieţuiesc) convingerea că au dus o luptă bună, utilă poporului român, dar şi pentru că aveau iluzia că istoria era de partea lor. Care erau argumentele lor, rămâne un mister. „Criminalitatea regimurilor comuniste a fost legată tocmai de convingerea că au Istoria (evident cu majusula, absoluizata, divinizată) de partea lor.”

Valoarea cărţii rezidă tocmai în aceste portrete dure şi reale ale magnaţilor, mai mici sau mai mari, ai regimului comunist, multe dintre ele migrând fără probleme de sub Dej sub Ceauşescu, servindu-i pe ambii cu devotament, indiferent de ceea ce se întâmplă în ţară. Nişte boieri roşii, disperaţi după privilegii şi depedenţi de putere şi de situarea în apropierea ei. Dar, în egală măsură „un grup de gangsteri politici, impostori insolenţi şi birocraţi cinci, indivizi autoproclamaţi elită a clasei muncitoare, exponenţi ai unei ideologii pretins atotbiruitoare şi atotsiutoare.”[3] Unii dintre ei, părăsind din diverse motive sfera puterii sub Dej au făcut mari eforturi să revină în jocul puterii sub Ceauşescu. Pentru că lăsând la o parte eliminarea timpurie a lui Foriş în 1944 şi cele din anii 1950 (cea mai grozavă fiind, fără îndoială, cea a lui Pătrăşcanu din 1954 faţă de care Dej şi mulţi alţi bolşevici români atât de condiţie socială cât şi intelectuală modestă, resimţeau repulsie, având mari complexe de inferioritate) regimul a avut grijă ca după aceea să nu mai verse sângele foştilor camarazi (dovadă fiind că nici Ana Pauker nu a trăit o secundă în regimul gulagului românesc). Chiar dacă eventual căzuţi în dizgraţie, nu mureau de foame, o mică sinecură găsindu-se întotdeauna, un oficiu, o comisie, o uzină de condus, o editură tehnică. Regăsim portretele unor boieri roşii mai cunoscuţi şi importanţi care mai spun ceva şi astăzi chiar dacă perioada Ceauşescu nu prea a fost propice dezvoltării unui profilul public precum Ştefan Andrei, Manea Mănescu, Gheorghe Apostol, Emil Bobu, Maurer, Emil Bodnăraş, Silviu Brucan, Paul Niculescu Mizil etc. dar şi alte efigii mai puţin cunoscute precum Ion Stănescu, Gheorghe Stoica, Alexandru Jar şi relativ căzute în uitare

Pe unii dintre baronii comunişti Tismaneanu i-a cunoscut direct de aceea portretele lor sunt cu atât mai verdice şi spumoase. „Mizil a fost, fără îndoială, mai inteligent decât mulţi dintre corifeii comunismului dinaastic, mai cultivat, mai puţin brutal, mojic, impertinent şi necioplit. Dar tocmai această sofisticare culturală, tocmai această aparenţă benignă, a fost camuflajul unui dogmatism steril şi sterilizant, al unei disponibilităţi infinite de a servi un experiment catastrofal[4] Sinistrul şi aberantul Adrian Păunescu are locul sau în insectarul cu păianjeni roşii „A susţinut impostura protoconistă. Avea jurnalimsul în sânge tot aşa cum avea şi cinismul oportinut. A început să scrie panegerice tot mai deşănţate pentru conducătorul care-a ştiut şi ştie/ că sufletele noastre nu-s nişte vămi pustii. L-a slăvit pe Ceauşescu în metafore pe cât de grandilocvente, pe atât de buimăcitoare. Nu mai avea limite în dorinţa de a fi trubadurul Epocii de Aur.” Autorul reia formula inspirată a Alexandrei Tomiţă[5], Păunescu a fost principalul mitograf al unei cosmologii simbolice în care lui Ceauşescu îi revine rolul de Suprem Demiurg” Dumitru Popescu-Dumnezeu „Era un antistalinist apocrif, autolimitat, tezist, pompos şi găunos. Palpita cu fervoare la proictele faraonice ale lui Ceauşescu (…) Am stat de vorba cu el în anii 90, m-a frapat aerul lui hieratic, absenţa simţului ironiei, incapacitatea de autochestionare, lipsa oricărei ispite eretice. Se considera o victimă a vendetelor postdecembriste. Discursurile sale erau înflăcărate, gongorice şi pompieriste. Epitetele encomiastice se rostogoleau incontinent.”

Ion Iliescu şi regimul său (într-o mult mai mare măsură se poate vorbi despre regimul Iliescu decât despre „regimul Băsescu”, având în vedere că la începutul anilor 1990, dominaţi de Ion Iliescu, s-a creionat arhitectura instituţională, în frunte cu Constituţia din 1991, care a marcat funcţionarea statului român şi care este funcţională şi astăzi) ocupă un loc aparte în discursul public al lui Vladimir Tismăneanu care a ajuns să regrete acea celebră carte de conversaţii cu Ion Iliescu, care i-a făcut mai mult rău decât bine. „Declar public că regret că m-am angajat într-un dialog cu el.[6]Nimeni nu a fost mai nefast-activ în a anihila mesajul revoluţiei din decembrie 1989 decât cel care a născocit FSN-ul, entitatea-corporaţie mulată pe trunchiul nu tocmai defunctului PCR. Nimeni nu s-a opus mai vehement dezvăluirii crimelor comunismului şi pedepsirii celor vinovaţii decât Ion Iliescu şi formaţiunile pe care le-a condus (de fapt aceeaşi reîncarnare a PCR sub varii pseduonime)”[7]

„Regimul Iliescu a fost întemeiat pe amnezie, pe siluirea istoriei şi pe minciună. În acest sens, şi nu numai, a fost unul situat în prelungirea comunismului (…) Ion Iliescu ar vrea să între în istorie că un contestatar al totalitarismului comunist. Nu a fost decât un activist mai puţin grobian, mai puţin diletant şi mai puţin obscurantist decât cei mai mulţi dintre colegii săi de înalta nomenclatura”[8] sau „Ion Iliescu a fost un aparatcic obedient, eliminat din structurile supereme de partid abia în momentul în care regimul intrase în paranoia terminală.” În mod firesc nici Ion Iliescu „nu s-a căiat niciodată” chiar dacă el avea sânge pe mâini în mod direct, având în vedere atât violenţă de după 22 decembrie 1989 cât şi Piaţa Universităţii.

Ca orice carte semnată de Vladimir Tismăneanu, efigiile coşmarului nostru istoric sunt deosebit de instructive pentru oricine încearcă, în mod onest, să înţeleagă rădăcina răului din societatea românească de azi. Nu ne rămâne decât să aşteptăm următoarele două volume ale acestei adevărate trilogii publicistice. Cartea rămâne, mediul on-line zboară.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.


[1] Efigii ale unui coşmar istoric, Editura Humanitas, Bucuresti, 2015.

[2] Pag. 153.

[3] Pag. 27.

[4] Pag. 160.

[5] Din cartea “O istorie glorioasă. Dosarul protocronismului românesc “, Editura Cartea Romaneasca, 2007.

[6] Pag. 113.

[7] Pag. 121.

[8] Pag. 104-105.

Articole similare

Mesele de odinioară. De la Palatul Regal la Târgul Moșilor

Jovi Ene

Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu, de Norman Davies (VII)

Codrut

Elucidarea unei enigme: ”Moartea lui Hitler”, de Jean-Christophe Brisard și Lana Parshina

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult