Recomandat Revista presei culturale

Revista presei culturale (6 – 12 iunie 2014)

rl-headerÎn această săptămână, am citit din revistele România literară, Cultura, 22, Dilema Veche.

România literară”, nr.23/30 mai 2014. ”Cât valorează un scriitor?”, se întreabă Mircea Mihăieș. Și articolul începe aparent dur: ”Prima cifră care îmi vine în minte e: zero. Nimic. Nada. Niente. Mă refer, desigur, la majoritatea covârșitoare a autorilor pe care-i cunosc. Și nu numai dacă i-am lista la bursă.” Finalul este însă concludent: ”Există, așadar, șanse ca prețul scriitorului să fie altul decât cel pe care l-am anticipat. Prețul unui scriitor e direct proporțional cu valoarea unui prietenilor care-l susțin. O valoare care, în unele cazuri, s-ar putea să fie inestimabilă. Faptul că Salman Rushdie e în viață, în ciuda enormei sume puse pe capul lui, e o dovadă.”

Și în România literară, târgul de carte Bookfest 2014 este reliefat pe larg. Un interviu foarte interesant este cel al Luminiței Corneanu cu Maja Wawrzyk, directorul Institutului Polonez la București (Polonia a fost țara invitată la Bookfest 2014). La întrebarea ”Cum se raportează Polonia la trecutul său comunist? De exemplu, se studiază la școală istoria deceniilor comunist? Există o literatură care exploatează această temă?”, Maja Wawrzyk răspunde: ”Această istorie se studiează la școală, la orele de istorie. La noi, istoria se predă cronologic, iar la sfârșitul fiecărui ciclu școlar se studiază cei 50 de ani de comunism, cum era, cum funcționa sistemul, dar sunt cunoștințe teoretice pentru acești tineri, cum e pentru noi Al Doilea Război Mondial. În afară de ce se studiază la școală, cultura actuală poloneză exploatează enorm acest subiect, în cărțile de istorie sau de sociologie, în literatura de ficțiune, care explorează mai în profunzime atitudinile persoanelor care trăiau pe vremea aceea. De asemenea, filmele exploatează tema comunismului, fie subiectul se petrece în vremea respectivă, fie atinge problemele pe care oamenii le aveau pe atunci.”

România literară” nr. 24/6 iunie 2014. Livius Ciocârlie s-a reapucat de citit James Joyce, unul dintre autorii clasici ale căror scrieri sunt deseori ignorate la lectură, tocmai datorită profunzimii acestora: ”Stau și mă întreb cum se face că m-am făcut așa deștept. De unde citeam romane cât mai pe înțelesul omului, de mă și pregăteam să caut în mansardă Ialna, ca la 13 ani, m-am apucat acuma să-l citesc pe Joyce. L-am auzit pe Mihăieș că scrie o carte despre el și mi-am zis el poate să și scrie, eu nu pot nici să citesc!? Și uite că citesc, și nu în silă, chiar dacă nu clarvăzător. Mă inundă plăcerea de a citi. Dacă așa merg lucrurile, să vezi ce minte brici o să am la 90 de ani!”

RevistaCulturaCultura”, nr. 16 (467)/15 mai 2014. Numarul 16 al revistei Cultura publica un dosar Gabriel Garcia Marquez, cunoscutul scriitor sud-american ce a murit pe 17 aprilie. Articolul lui Ionuț Vulpescu, ”A trăi pentru a-ți povesti secolul”, care se concentrează pe afinitățile sale politice, se încheie astfel: ”Gabriel García Márquez a înţeles – iar proza sa este mărturia – mult mai profund decât economiştii, sociologii şi politologii, de stânga sau de dreapta, drama Americii Latine. Un continent spiritual în care favela proletarizează mai eficient decât fabrica, răpindu-i omului identitatea. Paradoxul stângii lui Márquez este că se opune violent leninismului şi tuturor doctrinelor de descendenţă marxistă, al căror ideal este depersonalizarea omului. Prin cuvânt, omul are acces la Cuvânt. Deci la existenţă şi la demnitatea care decurge de aici.”

Despre o călătorie ce m-ar fascina și pe mine scrie Cătălin D. Constantin sub titlul ”Nomad prin satele vlahilor din Pind”. Am fost și eu doar prin Metsovo, în toiul verii, și dacă această mică lume mi s-a părut fascinantă, îmi închipui cum ar fi să mergi prin toate sătucele ale auitate de lume, care sunt locuite mai mult vara, aproape de nimeni iarna (când, de altfel, a fost și autorul articolului). Iată câteva cuvinte din articol: ”De remarcat, de altfel, că satele aromâne, înstărite, rareori au o singură biserică. Pot fi cinci sau şi mai multe, la o populaţie de câteva sute de locuitori, dovadă a prosperităţii pe care aşezările au cunoscut-o în veacurile trecute. În mijlocul pieţei e un pom, cel mai adesea foarte bătrân, care domină prin poziţia centrală şi măreţie. De obicei, un platan. Legenda spune că păstorii aromâni plantau aceşti pomi în peregrinările lor sezoniere cu turmele acolo unde voiau să întemeieze un sat. Dacă pomului îi mergea bine ani la rând, acolo era întemeiat satul, iar pomul devenea centrul aşezării. Era o modalitate de a testa voinţa divină, de a afla dacă locul e bun sau rău, dacă viaţa viitoare a satului va curge cum trebuie în acel loc şi va fi ferită de rele, pentru că locurile nu sunt neutre, cum am spune noi azi, ci încărcate de un spirit al lor, care aduce nenoroc sau, din contră, fericire şi belşug.”

Cultura”, nr. 17 (468)/22 mai 2014. Dana Pîrvan-Jenaru scrie despre capodopera lui Ernesto Sabato, ”Despre eroi și morminte” (o carte care mi-a plăcut mult, dar despre care nu am mai reușit să scriu): ”Despre eroi şi morminte este o carte complexă, multistratificată, plină de tensiune. Planurile şi vocile narative multiple ale romanului scot la iveală numeroase nuclee tematice: problematica identităţii, linia invizibilă ce desparte totul de nimic, potenţialul autodistructiv al oamenilor, legătura puternică dintre suflet şi trup („una dintre tragicele netemeinicii ale spiritului, dar şi una din subtilităţile lui cele mai profunde era imposibilitatea lui de a fiinţa altfel decât prin mijlocirea cărnii“), iubirea obsesivă, relaţiile anormale dintre părinţi şi copii, suprapunerea straturilor trecutului individual sau colectiv, violenţa pasiunilor, povara autocunoaşterii („Sunt un individ care a pătruns adânc în propria-i conştiinţă şi cine dintre cei care se cufundă în ascunzişurile conştiinţei lor se mai poate respecta pe sine?“) sau puterea salvatoare a literaturii”.

Amuzante și pățaniile doctorului Adrian Sângeorzan prin lumea spitalelor americane. Cu un umor nebun, de data aceasta despre obligativitatea vaccinului antigripal: ”Până acum un an ne vaccinau simplu, pe unde ne prindeau prin spital, la grămadă. Nici nu aveai timp să reacţionezi. Pe fiecare coridor stăteau în spatele unui pupitru două asistente drăguţe, foarte eficiente. Treceai pe acolo cu vreo treabă şi ele te acostau discret: „V-aţi facut vaccinul de gripă? Nu? Ia veniţi încoace!“ Una te trecea într-un registru, în timp ce cealaltă îţi ridica mâneca şi, până să apuci să spui ceva, îţi înfigea profesionist acul în umăr. Puteai să nu-ţi faci vaccinul antigripal, şi mulţi nici nu-l făceau. Numărul lor a crescut direct proporţional cu numărul teoriilor conspiraţioniste. Cu doi-trei ani în urmă se vorbea că guvernul vrea sã ne pună astfel un chip mic sub piele prin care vom putea fi urmăriţi toată viaţa. Cu toate riscurile astea, cred că mi l-am făcut în fiecare an. Plus că aproape îmi doresc să fiu urmărit, iar asta nu din cauza vreunui sindrom de care sufăr. Cum umblu destul de mult prin lume, mă gândesc că voi putea fi găsit mai uşor, în cazul în care mă voi pierde. Uneori, uitam pur şi simplu să-mi fac vaccinul, ceea ce dovedea că nu ne urmărea nimeni, ba mai mult, că le pasă de noi cât negru sub unghie. Dar anul acesta lucrurile par să se fi schimbat, pentru că, uite, sunt pe urmele noastre.”

Cornelia Maria Savu ne povestește despre ”Oamenii speranței”, despre Andrzej Wajda și eroul sau din cel mai recent film, Lech Walesa. O discuție interesantă, care poate fi pornită măcar de la ultimul paragraf al articolului: ”Nu ştiu ce vor înţelege tinerii din comunism. Aş dori să înţeleagă însă, măcar ei, că în istorie, trecută sau recentă, nu există oameni providenţiali. Există doar oameni ai speranţei, în care mulţi îşi pun toată nădejdea. În dictatură, dacă ei dezamăgesc, speranţa se stinge. În democraţie, se trece pe un alt canal de televiziune.”

(Jovi)

-In Revista Cultura, nr. 486, am regasit o informare foarte interesanta despre o initiativa care batea departe, in cazul in care nu am fi pierdut razboiul la Est, desigur, semnat de Catalin D. Constantin „În urma acului, la răsărit de Bug”: „În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România, cu acordul Germaniei, a administrat, Transnistria. O Transnistrie mai mare decât cea de azi, cuprinsă între Nistru şi Bug, cu capitala la Odesa. Episodul e foarte controversat şi asociat cel mai adesea doar cu genocidul evreilor şi al ţiganilor deportaţi acolo din România de regimul Antonescu. În Transnistria trăiau cam 200 000 de moldoveni, aproximativ 10% din populaţia teritoriului. Şi mai puţini sunt cei care ştiu că, în acei ani, chiar şi dincolo de Bug, în stepele îndepărate ale Ucrainei, existau destule sate cu populaţie românească. În urma acului. Românii de peste Bug a fost titlul unei extraordinare expoziţii care a putut fi văzută la MŢR la începutul acestui an. Expoziţia a cuprins colecţia de ştergare donate cu ceva ani în urmă de Sanda Golopenţia muzeului. Istoria în sine a acestor ştergare e extraordinară, prin drumurile pe care le-au parcurs cusăturile. În contextul înaintării pe teritoriul sovietic al armatelor Axei, dincolo de Bug are loc o cercetare riguroasă a Institutului Naţional de Statistică de la Bucureşti, sub conducerea lui Anton Golopenţia. Se urmărea identificarea românilor de la est de Bug, cu scopul strămutării lor în Transnistria, probabil în ideea că provincia va rămâne parte a României. Cercetarea a identificat cam 200 000 de români, împrăştiaţi pe un teritoriu uriaş. Tot atâţia moldoveni număraseră anterior în Ucraina, minus Transnistria, autorităţile sovietice.”

Pasionat cum sunt de istoria aromanilor/vlahilor sud-dunareni, indiferent de nenumaratele lor denumiri, am citit cu sufletul la gura relatarea aventurii aceluiasi autor in Revista Cultura numarul 487 “Nomad prin satele vlahilor din Pind” Misterul acestor resturi de traco-romanitate este imposibil de desluit si acum. Evident, exista ipoteze mai bine sau mai firav documentate, mai politizate sau mai stiintifice caci si aromanii au deranjat statele nationale care s-au format in Balcani in secolul trecut dar cu certitudine probabil nu vom sti niciodata istoria aparitiei lor pe scena istorie. Pe de alta parte, ramane intrebarea de ce resturile de daco-romanitate de la nord de Dunare, au reusit sa supravietuiasca intemperiilor istorice mult mai mari (nenumarate invazii ale popoarelor din Asia: avari, pecenegi, maghiari, tatari dar si presiunea slavilor care se poate regasi si in vocabularul limbii romane de astazi) decat cele de la Sud de Dunare in timp ce romanitatea sud-dunareana care a fost inclusa in granitele Imperiului Roman mult mai mult timp dar dupa decuplare nu au reusit sa se inchege politic. Contrafactual, de amorul artei, am putea sa ne imaginam ca la fel de bine un fel de Vlahie (sau chiar Romanie) independenta ar fi putut exista la sud de Dunare iar elementele nord-dunarene sa fie raspandite si integrate in alte state, dupa cum este cazul cu aromanii de azi. Natura inrudirii are o logica istorica a ei, faptul ca romanii au latinizat atat triburile trace de la sud de Dunare cat si pe cele dace de la nord de Dunare (chiar daca numai intre 106-271 d. Hr.) iar se stie, geto-dacii (se pare denumirea generalziatoare a doar doua din nenumarele triburi de la nord de Dunare) erau la baza traci.

« O călătorie recentă m-a purtat, pe la jumătatea lunii februarie, în Grecia. Dar nu într-o Grecie a afişelor de turism, ci într-o Grecie mai puţin ştiută şi aproape deloc colindată. Vreme de douăsprezece zile, am fost nomad prin satele vlahilor de la Pind, într-o călătorie de cercetare. M-a însoţit un prieten de la New York, cu îndepărtate origini ardelene, dar născut şi trăit în America, fapt care a lăsat tot timpul loc unei foarte interesante, duble perspective asupra a ceea ce am întâlnit acolo. Antropolgia s-a oprit de altfel destul de mult asupra modului în care oameni formaţi în culturi diferite observă, studiind aceeaşi realitate în cercetările de teren, lucruri diferite. » « Di undi hiţi? ne întreabă bărbatul. Ditu Rumânie şi ditu Americă, răspundem noi, în puţinele cuvinte pe care le ştiam deja, din cărţi, în grai armânesc. Încercaserãm mai întâi în engleză şi a dat din cap că nu pricepe. Apoi am întrebat: Vlahika? Armâneşte? Him fraţi! zice, deodată, bucuros şi uimit, celălalt bărbat, deşi înţelege că suntem români, nu armâni. Cum e drumul la Haliki? Nu pare să desluşească tot, aşa că încerc altfel: Cum îi calea? Îi neauă multă, vine răspunsul prompt, odată cu îndemnul de a nu merge mai departe. Şi cei doi se sfătuiesc între ei asupra drumului, în greacă, semn că le e mai uşor să vorbească aşa între ei şi că limba aceasta veche, deşi o ştiu, nu prea o mai folosesc. Eram la Kastania, unul dintre primele sate de pe valea râului Aspropotamos, Râul Alb, deja în munţii Pindului. Şi nu am ascultat îndemnul, am mers mai departe, cu gândul de a ajunge în aceeaşi seară, tăind muntele pe un drum neumblat, până la Metsovo, astăzi staţiune de munte şi capitala neoficială a vlahilor din Grecia.
Imediat în spatele celebrelor mănăstiri de la Meteore, începe o zonă unde turismul nu a pătruns şi unde prezenţa a doi străini, în miez de februarie, stârnea uimire. »

« Metsovo, după slujba de duminică. Aminciu, pe armâneşte. Sat mare, cel mai mare, grecii îl socotesc oraş, singurul turistic din toată zona. La început ne-a dezamăgit. Frumos –  e cea mai cunoscută staţiune de munte din Grecia, dar prea la vedere, iar noi ne obişnuiserãm deja cu satele ascunse din Aspropotamos,  unde ai impresia că eşti primul străin sosit vreodată acolo.
Ne-am revizuit apoi părerea despre Metsovo.Bătânele, la slujbă, poartă costum popular. Neclar dacă pentru turişti sau dacă aşa au apucat. De fapt, turişti nu sunt, cel puţin acum, doar un cuplu bine şi în vârstă din Israel, şi eu, cu aparatul foto, care nu par deloc turist – mi-au spus-o şi evreii şi mi-a picat bine că mi-au spus-o. De vorbă, stau mult cei de la Aminciu după ce spargi ghiaţa, dar ghiaţa nu o spargi neapărat uşor. Gheaţă e glisă, pe armâneşte. Di undi hiţi?, întreabă alt Iorgos, bine îmbrăcat, cu ţinută ce impune, în vârstă. Şi urmează o întreagă poveste. Cea mai simpatică, dintre toate, e Lefteria, bunica de 84 de ani a Spiridulei, cea cu fărmăchie la Ianina, care a trebuit să facă şase ani de şcoală ca să îşi poată deschide fărmăchie. Şase ani!, tot repetă Lefteria. Bătrâna, la poză, îşi pune mâinile în şolduri şi zice fără urmă de îndoială: MUŞATĂ! Adică frumoasă!”Sa nu uitam de dinastia moldoveana a Musatinilor.

Revista-22-logo-In editia on-line a Revistei 22 se reia un alt articol spumos al lui Andrei Plesu despre viata noastra politica ce nu da doi bani pe intelectuali cu caracter (caci exista si destule exemple de intelectuali lichele pentru a prelua un termen drag amicului sau, Gabriel Liiceanu)

« La un recent congres de partid, unul dintre candidaţii la conducere a făcut un apel frust, dar legitim, la depăşirea „patriotismului” de grup: partidul în sine nu e nici o căsătorie patetică, nici măcar un parteneriat al co-interesării, ci o simplă unealtă, un dispozitiv de luptă pentru cucerirea puterii, în vederea slujirii unui anumit mod de a gîndi, a unei anumite viziuni despre viaţa comunitară, cu accent pe interesul naţional, prin definiţie trans-partinic. În absenţa unei asemenea înţelegeri pragmatice a ideii de „partid”, se ajunge, inevitabil, la o solidaritate de gaşcă sau de club, în care fiecare membru e un „microbist” isteric, angajat trup şi suflet în întreţinerea unui „stat în stat”, a unui colectivism propagandistic, orientat strict spre propria conservare şi propăşire. Partidul devine, astel, obiect de idolatrie. La noi, deocamdată, aşa sunt toate partidele. Efectul paradoxal al acestei mentalităţi e caracterul fluid al politicii electorale. Ca să cîştigăm (noi şi-ai noştri), suntem gata să ne facem, conjunctural, fraţi cu oricine: cu foşti duşmani, cu hoţi de drumul mare, cu vipuri de mîna a doua, cu papagali ţanţoşi, pendulînd între imbecilitate şi ridicol. Nici în calculele mele cele mai suprarealiste nu mi-aş fi putut închipui că cel mai mare partid al ţării (întîmplător partidul de guvernămînt) se va alia, fără să clipească, cu un personaj caraghios, inconsistent, cunoscut îndeobşte ca expert în mici pungăşii manipulatorii. Dar o face. Căci vrea să se salveze, să-şi păstreze supremaţia. Dacă pentru a consolida partidul, trebuie să-l compromitem, îl compromitem. Mai bine murdărit dar viu, decît curat şi pe ducă.”

dilema-veche-Iar despre cum este folosita sarmana Simona Halep de o societate bolnava Andrei Plesu are urmatoarele remarci pertinente, de bun simt, in editorialul din ultimul numar al revistei Dilema Veche:

„Să urmăreşti cu pasiune prestaţia sportivă a unui conaţional este normal. Să te bucuri dacă reuşeşte să cîştige şi să te întristezi dacă pierde e normal. Să observi, chiar în cazul unei înfrîngeri, că „omul tău“ a etalat calităţi remarcabile şi a dovedit o înzestrare plină de promisiuni e, de asemenea, normal. Lucrurile încep să nu mai fie în regulă dacă te străduieşti să ambalezi eşecul într-o retorică triumfală. Sau dacă parazitezi jurnalistic sau politic meritele altuia. Sau dacă murdăreşti succesul cu o frazeologie patriotardă, cu sentimentalisme de telenovelă, cu declaraţii kitsch, cu şmecherii electorale. Simona Halep nu merita un asemenea tratament. Nu merita să devină pretextul unei surescitări de prost gust, chiar dacă euforia publică de după meciul de la Paris era legitimă şi, ca atare, inevitabilă.” Punctul pe y l-a pus si Dan Perjovschi in pastila sa (rubrica „Vis a Vis”) amara din revista 22 „Simona Halep. Tot ceea ce am vrea să fim: respectaţi, muncitori, tineri, modeşti, de succes.” Aferim. Dar pentru chestiile astea este nevoie de efort, de munca, de consumatie nervoasa si fizica, de constanta, dedicare, chemare, incapatanare, luare de la capat chiar cand esti infrant ceea ce nu are cum sa prinda la cea mai mare parte a poporului roman (pentru a nu generaliza si supara pe Alex Savitescu).

(Codruț)

Contributori: Jovi, Codruț.

-Precizare:

Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.

Articole similare

Top 5 cele mai bune filme văzute pe Netflix în aprilie 2018

Jovi Ene

Carol I (2009)

Jovi Ene

Filme, carţi şi câteodată fotbal: 23 iunie 2012

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult