Interviu

„Ar trebui să ne asumăm vulnerabilitățile și să și vorbim despre ele” (Andrei Dósa, interviu, FILIT 2022)

Andrei Dósa a participat la FILIT 2022 ca invitat la Noaptea Albă a Poeziei, dar am fost curios mai mult să vorbesc cu el despre proza sa, mai ales că citisem și publicasem în ultima perioadă texte despre Multă forță și un dram de gingășie” (Editura Polirom, 2021) și despre „Ceaikovski la walkman” (Editura Paralela 45, 2022). Ajutat și de întrebările colegei mele, Carmen, a ieșit următoarea discuție simpatică, în ultima zi de FILIT:

– Adrian Urmanov spunea că ”Poezia nu e textul scris, poezia e efectul pe care textul scris îl are asupra omului” (Adrian Urmanov). Cum ai comenta afirmația aceasta?

Este clar că această afirmație vine din teoretizarea poemului utilitar. Eu cred că ambele variante sunt corecte: dacă ai doar textul scris și nu este citit, atunci nu ai niciun efect, este clar, iar partea asta performativă se aplică foarte mult mai ales la poezie; pentru că una este să ai o carte de poezie și să te duci acasă și să o citești și cu totul alta este să îl asculți pe poet citindu-și textul. De cele mai multe ori, dacă e bine performat un text, atunci acesta are numai de câștigat. De aceea, și zona de slam poetry este foarte puternică, iar textele sunt de așa natură încât, dacă noi le citim dintr-o carte, nu au același efect și, de obicei, pot părea la un nivel calitativ cumva mai scăzut decât textele obișnuite de poezie.

– Anul trecut a apărut la Editura Polirom volumul tău „Multă forță și un dram de gingășie”. Ești un om caracterizat prin „multă forță și un dram de gingășie”?

Aș putea spune că, din zona din care vin eu, se punea foarte mult accent pe „multă forță”, era o cultură machistă în care era bine cel puțin să pari puternic, iar gingășia era privită mai mult ca o formă de handicap. Din fericire, lucrurile acestea au început să se mai schimbe, pentru că de fapt era o cultură toxică, respectiv că asta ar trebui să arate un bărbat sau un bărbat în devenire, că asta ne-ar caracteriza, pe când, în realitate, ar trebui să ne asumăm vulnerabilitățile și să și vorbim despre ele, dacă e posibil. Cred că există deja, mai ales în literatură, un fel de turnură înspre vulnerabilizare. Nu mai putem vorbi despre o literatură machistă, nu prea se mai practică.

 

Acum există un scriitor maghiar care merge în zone de război și de conflict și cu asta se ocupă de foarte mult timp – Jaszberenyi Sandor – care se duce acolo ca jurnalist, dar povestește ce se întâmplă cu el ca om în culise, prin ce experiențe trece ca să ajungă la materialul jurnalistic. La noi, nu se practică acest tip de jurnalism, cel mai apropiat mi se pare Vasile Ernu, care face un fel de docu-ficțiune, numai că el nu merge în zone de conflict. Îl mai avem, de asemenea, pe Adelin Petrișor.

– A fost greu să scrii romanul „Multă forță și un dram de gingășie”? Care a fost cea mai dificilă parte din procesul de scriere?

Este o carte în care se regăsesc o mulțime de lucruri incorecte politic și cel mai dificil a fost să găsesc felul în care să mă raportez la ele, încât să nu dau dreptate nici celor care sunt în tabăra celor cu corectitudinea politică, nici celorlalți care spun că corectitudinea politică este o prostie. Încerc să accesez în carte niște zone tabu și le prezint într-o lumină în care să se vadă că lucrurile sunt destul de complicate și e greu să le separi foarte ușor.

– Dar tu cum te situezi în raport cu corectitudinea politică, mai ales că am văzut că în Occident, mai ales în SUA, a devenit o armă foarte strictă în raport de… orice?

Cred că nu ar trebui să fim atât de corecți politic în literatură, pentru că literatura tocmai asta încearcă să facă, să împingă limitele și nu să le răstrângă. Altfel, ar deveni un fel de limbaj de lemn, am fi foarte atenți numai la felul în care ne exprimăm și să nu cumva să zicem ceva incorect politic. Și e foarte interesant că unii oameni scot din cărți anumite fragmente, inclusiv la noi, scot din context și spun că cel care a spus acele lucruri este autorul. Ei nu înțeleg că acolo s-ar putea să fie două-trei filtre, de fapt: naratorul, personajul etc. Dacă nu înțelegi întregul  context, nu e ok să acuzi un fragment fără să cunoști întregul.

– Unii cititori, mai puțin experimentați, confundă deseori personajul principal dintr-o carte cu autorul însuși. Anul acesta ți-a apărut la Editura Paralela 45 o carte, în colecția ”Prima dragoste”, numită „Ceaikovski la walkman”. Cât de multă autobiografie e conținută aici? Și cum ți s-a părut ideea acestui proiect și vi s-a solicitat să scrieți texte parțial autobiografice?

Nu ni s-a solicitat să scriem texte autobiografice, singurul criteriu fiind să scriem despre adolscență; puteam să scriem fie despre adolescența celor care trăiesc acum, ceea ce e mult mai dificil (pentru că am avut un proiect în acest sens cu Robert Bălan, „Am 18 ani”, unde criteriul era chiar acesta – să scriem din perspectiv adolescenților de acum, mi s-a părut mult mai greu), fie despre adolescența noastră. Am observat că trei dintre cei cinci autori apăruți până acum – Diana Geacăr, Cristina Ispas și cu mine – au abordat tema propriei adolescențe.

 

Așa că am hotărât să scriu despre perioada 1999-2003, cât am fost în liceu, iar partea autobiografică e mai mult în prima povestire, care este scrisă dintr-o perspectivă destul de superficială, pentru că am decis ca discursul să devină din ce în ce mai profund și mai matur pe măsură ce avansează cartea. Mi-am dat seama, scriind această carte, că unii colegi aveau probleme, au existat unii care erau marginalizați, care aveau probleme de sănătate mintală, dar nu știam cum să discutăm aceste probleme, nu aveam instrumentele prin care să înțelegem aceste lucruri și cum să le abordăm. Și am vrut, într-un fel, să atrag atenția asupra acestora.

– Avem multe lucruri în comun și mi-aș dori să le subliniem în acest interviu: cum a fost copilăria și adolescența în Brașov? 

Pe tatăl meu l-a frapat foarte mult că a existat și un climat de xenofobie în Brașov. Din punctul lui de vedere, nu a existat niciodată așa ceva și nici n-a perceput acest climat ca adult. El în Brașov n-a experimentat acest lucru. Citind eseul din DOR, și-a dat seama că eu am trăit o cu totul altă realitate și că n-am vorbit vreodată despre lucrurile acestea. Exista totuși în Brașov o discriminare pe criterii etnice și mi s-a întâmplat de multe ori să mă oprească oameni pe stradă, pe când veneam de la școală, și îmi ziceau: „De ce nu vorbești românește? Du-te acasă la tine dacă nu știi să vorbești, că aici ești în România!” Lucruri care se întâmplau pe când eram în școala generală, mai puțin în liceu.

 

Să nu uităm că după 1990 a existat o liberalizare foarte puternică a discursului și toată lumea voia să se exprime, tot ce le venea la gură, în anii capitalismului sălbatic. Cam ce a înțeles lumea din libertate și ce poți să faci cu ea. În plus, începând cu anii 70, linia naționalistă a Partidului Comunist a început să se impună – nu se mai putea preda în anumite școli în limba maghiară, nu mai aveai voie să  faci spectacole de teatru; oamenii terminau facultăți în Transilvania, dar ca să disloce populația, îi trimiteau în cele mai dubioase colțuri ale țării.

 

M-a frapat, de aceea, reacțiile care au fost după ce am publicat articolul din DOR,  pentru că mulți oameni spuneau ceea ce trăiseră din perspectiva lor, cum ar fi:  „Eu am trăit în Mureș o viață întreagă și am trăit acolo cu unguri și niciodată nu a existat așa ceva. Vine omul ăsta și vrea să bage zâzanie.” La un moment dat, am decis să nu mai citesc reacțiile, pentru că făceau mai mult rău.

– S-a schimbat ceva în viața ta față de 2021, de la acel articol? Ce înseamnă să fii bărbat, tată, maghiar și scriitor de limbă română în 2022?

În mod ciudat, eseul a suscitat mai multe reacții decât romanul. Și mi-am dat seama că oamenii nu citesc, de fapt, întregul, se uită doar în diagonală sau citesc doar titlul sau un mic fragment.

 

Pentru mine a fost o provocare foarte mare să scriu acest articol, mai ales că am refuzat inițial și am tot amânat. Într-un fel, mă bucur că nu l-am scris imediat, nu știam de unde „să apuc” această chestiune. Apoi mi-a luat aproximativ o lună să-l scriu, m-a ajutat să îmi lămuresc unele probleme, mai ales de istorie personală și de familie, pe care e bine să ți le asumi. Ele sunt discutate în roman, dar nu din această perspectivă, mai largă și mai punctată pe fenomene și pe ce se întâmplă în Ungaria și în Transilvania.

– Revenind la micro-romanul „Ceaikovski la walkman” și la elementul autobiografic: chiar ai fost în tabără lângă Câmpina, la Valea Doftanei?

Nu, nu am fost. Mi s-a părut un loc foarte ofertant din acest punct de vedere. Este ficțiune și multe lucruri din această carte sunt ficțiune.

 

Doar prima povestire din carte este autobiografică, iar restul este totul inventat – și cea cu băiatul care se duce în tabără de șah și este, cu limbajul de azi, abuzat sexual, și cea de-a treia, care mie îmi place cel mai mult, pentru că nu am crezut că pot scrie din perspectivă feminină și să-mi și iasă. Totul e complet inventat; eu am pornit de la niște colegi de clasă, am luat carcasa lor, cum arătau și un pic din personalitatea lor și „i-am îmbrăcat” în cu totul altceva. Era și presiunea celebrului art. 200 din Codul penal, care nu fusese abrogat în anul 1999, iar personajele din a treia povestire se întreabă: „Dacă se află, ce-o să se întâmple, cum o să reacționeze cei din jur?”, lucruri care nu s-au schimbat prea mult, dar nu mai există presiunea în plus a unei posibile infracțiuni.

– Atunci când vorbim despre scris, pentru tine ce este mai importantă: inspirația sau construcția?

Nu prea cred în inspirație; sigur poți avea câteva idei, dar construcția e mai importantă.

 

Am citit „Misterul regelui”, de Stephen King, care spune că o carte ar trebui să fie un soi de artefact, că ar fi bine să te închizi într-o cameră, ca o metaformă, și să nu deschizi ușa spre lume până când acel artefact nu e scos la suprafață. Tu nu știi ce e acolo și există pericolul acesta – începi să trimiți lumii acel fragment sau ceri părerea soției sau a unui prieten – deja acel artefact nu va mai fi același lucru, îl compromiți făcând acest lucru. Iar eu am început să cred în această chestie.

 

El spune, de asemenea, că este o prostie să ai o schemă pe o tablă și să știi de la bun început evoluția cărții, considerând că este un lucru artificial, ca la școală, cu introducere-cuprins-punct culminant-intrigă etc. El consideră că intriga nu ar trebui să existe, care este de fapt fix munca pe care autorul o depune.

 

Încerc să merg pe acest drum: mi-ar plăcea ca ceea ce scriu să fie destul de gândit de la bun început, dar în același timp să  fie o sondare a subconștientului din care să reiasă încet-încet niște lucruri. La nivel conștient vrei ceva, dar la nivel subconștient s-ar putea să iasă cu totul altceva. De altfel, Elliot spunea aproximativ: atunci când scrii în formă fixă în poezie, ești foarte atent la formă și tocmai pentru că forma te constrânge, nu mai ești atent la partea subconștientă, dar ea lucrează și iese la suprafață, putându-se strecura în interiorul textului. Lucru care se întâmplă și în cazul prozei.

– În încheiere, mi-ar plăcea să aflu părerea ta despre FILIT: ai mai fost la Iași, la FILIT? Cum ți s-a părut ediția din acest an?

Am mai fost la prima ediție, în 2013, când am fost la Noaptea albă a poeziei,  și în 2018. FILIT-ul a evoluat foarte mult față de prima ediție, deja în 2018 era huge, când a venit Jonathan Franzen și mi s-a părut o mega-oportunitate să îl văd și să  îl ascult.

 

În acest an, spre deosebire de atunci, m-am dus și la întâlniri cu traducătorii și am intervenit în discuții; este singura platformă din România care oferă posibilitatea ca traducătorii să se întâlnească și să vorbească despre munca lor. În Ungaria există o Casă a traducătorilor, un cadru instituțional, cu o bibliotecă de câteva mii de volume, cu rafturi de cărți traduse de traducători maghiari inclusiv din mongolă, din toate limbile posibile, cel puțin 300 de cărți traduse în 15 ani parțial lucrate acolo și ar fi foarte important să existe și la noi un cadru de acest gen, pentru cultura și literatura română.

(Întrebări formulate de Carmen Florea și Jovi Ene. Sublinierile ne aparțin.

Fotografii de Romina Hamzeu, Polirom.ro, EdituraParalela45.ro, FILIT Iași.)

Articole similare

Cărți pentru copii: Operațiunea Omul negru. Biroul de investigații nr. 2

Jovi Ene

Toate bufniţele, de Filip Florian

Jovi Ene

O călătorie inițiatică: „Noi aventuri cu Gobbolino și căluţul de lemn”, de Ursula Moray Williams

Delia Marc

1 comment

Un minunat interviu cu Andrei Dósa, pe filme-cărți - Blog Editura Paralela 45 13 noiembrie 2022 at 11:16

[…] Citiți articolul pe filme-cărți […]

Reply

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult