Transit (2018) – Tranzit
Regia: Christian Petzold
Scenariul: Christian Petzold, Anna Seghers (romanul omonim)
Distributia: Franz Rohowski, Paula Beer, Godehard Giese, Lilien Batman, Maryam Zaree
O zi de sarbatoare tripla, aceasta miercuri de toamna inca blanda!
Mai intai pentru ca am pasit pentru prima oara in noul sediu al Goethe-Institut, din Calea Dorobantilor 32, “un spațiu modern care oferă celor care-i trec pragul o experiență culturală complexă”. Apoi pentru ca am fost primiti cu multa prietenie de catre gazdele noastre, dr. Evelin Hust – Director Goethe Institut si Marina Neacsu – Coordonator Evenimente Artistice. Si nu in ultimul rand, pentru ca prin intermediul unui mesaj video, Boglarka Nagy – curatoarea programului de anul acesta al celei de-a 13 editii a Zilelor Filmului German (23-29 noiembrie) ne-a impartasit in avanpremiera informatii privind selectia filmelor propuse pentru acest regal cinematografic, productii adresate deopotriva publicului larg, dar si cinefililor “festivalieri”, cuvintele dumneaei fiind “aș putea să spun că e ceva pentru fiecare persoană dornică să vadă un film cu ochii și cu inima deschisă”.
Si motul de pe tortul acestei seri a fost interviul realizat cu regizorul si scenaristul Christian Petzold (oferit tot prin intermediul unei inregistrari video), in cadrul caruia preopinentul raspunde intrebarilor legate de filmul coproductie germano-franceza “Tranzit” (selectat anul acesta la Berlinale în competiția oficială), la a carui proiectie in avanpremiera (prin bunavointa IndependentaFilm) am fost invitati in cocheta sala de la Goethe-Institut.
In anii din urma, am avut bucuria sa vad doua dintre filmele lui Petzold, Barbara (2012), despre care am scris pe blogul acesta si Phoenix (2014), ambele impresionante ca poveste si modalitate de tratare cinematografica.
Si iata acum, in 2018, acest Tranzit, pornit de la romanul omonim, scris de Anna Seghers in exil (romanciera germana de origine evreiasca), nominalizata in anul 1967 la Premiul Nobel pentru literatura.
Mai am inca in biblioteca doua dintre cartile Annei Seghers, aparute in anul 1955 la Editura ESPLA, “Primul pas” si “Nunta la Haiti” si imi amintesc si de “Mortii raman tineri”. Probabil ca nu voi avea timp suficient sa ma intorc la aceste romane, in ideea de a o redescoperi pe autoare dupa atat de multi ani, am insa pe undeva banuiala ca Christian Petzold a pus mult dinlauntrul sau in povestea Annei Seghers (autobiografica partial), transfigurand-o intr-o perla invaluita in ceata fantomatica a framantarilor si incertitudinilor acelor ani ai invaziei naziste in Europa si legand-o intelligent si subtil si de realitatile socio-politice contemporane. Chiar Petzold o numeste “poveste fantoma”.
Daca filmele sale anterioare pe care le-am vazut, au vorbit despre amintirile, memoriile si traumele fizice si psihice post razboi – Phoenix si despre lagarul socialist (recte RDG), in care omul cu omenia sau neomenia lui a scris istoria, cu micile gesturi de ajutorare sau de lasa/perversa tradare, cu curaj, cu lacrimi si cu sange – Barbara, de data aceasta lumea lui Pezold din Tranzit vorbeste despre calatoriile noastre individuale, in incercarea de a ne rupe din starea de neputinta in fata tavalugului istoriei, in incercarea de a redeveni oameni, de a iubi, de a ajuta, de a ne intelege pe noi insine si de a realiza semnificatia si consecintele pasului in necunoscut, in dorinta de a prinde radacini acolo unde pamantul ne primeste prietenos. Si aceste rataciri/calatorii care duc pe calea individuala se petrec alaturi de alti semeni manati de intamplarile istoriei. Acesta este cazul lui Georg, germanul fugar din Parisul deja sub cizma nazista, pornit catre Marsilia, poarta inca deschisa catre posibila evadare catre lumea libera, recte in acest caz – Mexicul.
Povestea are ritmul, suspansul si frisonul unui thriller, povestea are sensibilitatea unuii romance, povestea are semnele de intrebare ale unui psycho-movie…povestea are un specific apasator social… de la birocratia si alergatura si viermuiala obtinerii vizelor de tranzit si de intrare in tarile de peste ocean, pana la viermuiala etniilor – imigranti de toate felurile, incercand sa se sustraga din calea inaintarii nazistilor, spectatorul are vertijuri observand decalajul filmic-temporal intre bistrourile tipice anilor 40 si strazile Marsiliei contemporane, cu cladirile, forfota si automobilele secolului 21. Exilul ca singura alegere, ca singura scapare din fata mortii. Atunci cand omul nu hotaraste sa-si suprime viata prin propria-i vointa si neputinta. Fugi, lasandu-te pe cel ce ai fost in urma, cu toata viata si iubirile de pana atunci, cu toate adevarurile, minciunile si stragemele… sau iti pui capat zilelor.
In contemporaneitate, personajele anilor 40 haladuie cautandu-si propria iertare si odihna.
Si povestea lasa in suspensie o mereu intrebare cu adanca filozofie: „cine uita mai repede, cel parasit sau cel care paraseste?”
Si inca o intrebare capitala as zice: „constiinta? Acestea sunt vremuri pentru constiinta?” Si raspunsul este pe masura: „intotdeauna este vreme pentru constiinta!” O intrebare pentru oricare dintre noi!
După premiera de la Berlin a filmului, cei de la Screen Daily au spus “La fel ca și opera sa de până acum, cel de-al patrulea film al regizorului este elegant, plin de ingeniozitate și provocări intelectuale”.
Christian Petzold a ales sa ne impartaseasca povestea lui Georg, a Mariei, a lui Richard, a lui Driss si mama sa – magrebiana Maryam, a arhitectei care isi pune capat zilelor fumandu-si ultima tigara si sarind de la inaltimea unei terase cu zambetul disperarii pe buze, prin intermediul vocii unui confident al personajului principal, un sensibil ascultator si un molcolm transmitator post-factum.
Christian Petzold a ales sa ne impartaseasca povestea lui Georg si a iubirii sale pentru Marie prin imaginile fantomatice ale nalucii femeii ratacind pe urmele barbatului sau pe care l-a parasit, dar pe care si-l vrea inapoi. Nu si-l doreste nici pe Richard, nici pe Georg, ci pe sotul pe care l-a alungat si l-a rchemat. Georg si Marie – doua personaje prizoniere ale propriilor conflicte interioare, prizoniere deopotriva in conflictul general al razboiului.
Ceva cu boare de Casablanca, dar si de Kafka si in cele din urma, poate si ceva din Hemingway sau Erich Maria Remarque. Ceea ce denota genialitatea lui Petzold in maniera de abordare artistica a transmiterii catre spectator a acestor experiente omenesti in vreme de razboi, atat de comune in fond.
Intotdeauna sunt foarte atenta la soundtracks si la semnatarul lor, pentru ca acesta aduce un plus asimilarii subiectului, spectatorul intelege povestea si mesajele ei si prin intermediul sunetelor fruste sau muzicii. Iar regizorii buni stiu sa isi formeze si sa isi pastreze o echipa pe masura chimismului profesional si intelectual dintre membrii componenti. Cu Stefan Will, Petzold a lucrat si la Barbara si la Phoenix si la Die innere Sicherheit.
Ascultati aceste doua piese de pe coloana sonora a filmului, “Road To Nowhere” inspirandu-ma de fapt si pentru Motto-ul acestei cronicute. Cand veti viziona filmul (si va invit sa mergeti la Cinema Elvire Popesco, unde se vor desfasura ZFG la Bucuresti), ascultati nu numai vocile actorilor si zgomotele Marsiliei, ciuliti urechea si la muzica si veti observa impletirea ei aproape organica cu imaginea.
Karneval der Tiere – Der Kuckuck, compozitor Camille Saint-Saëns:
Road To Nowhere, versuri Talking Heads:
La fel este si cazul semnatarului imaginii, Hans Fromm, cu care Petzold a lucrat constant. Acesta reuseste minunata asimilare a ochiului spectatorului, in ceea ce priveste imaginea trecutului – anii 40 (interioare) in trena mixata cu in imaginea prezentului (exterioare). Si mai exceleaza Fromm si in cadrele-portrete, in special asupra lui Franz Rohowski (extraordinar ce seamana cu Joaquin Phoenix – cel putin aceasta a fost impresia mea), dar si Paula Beer, surprinsa intr-un vesnic freamat si o vesnica fuga este captiva in ochiul camerei de filmat exact in inima structurii psihologice a personajului sau, Marie.
Actorii foarte atent selectati, inclusiv micul Lilien Batman, care are deja la activ doua filme in are evolueaza.
TRANZIT este un film puternic, realizat de un regizor/scenarist de mare talent, o voce sigura in cinematografia germana, cu aplecare catre dramele individuale si colective generate de razboaie armate, de postraumele acestora, dar si de dramele contemporane cu conexiune la comunism, postcomunism, imigratie si alte istorii contemporane – politice si sociale.
Am incercat sa nu devoalez (se zice acum spoiling 🙂 ) povestea lui Georg/Petzold/Seghers, pentru ca nici mie nu-mi place sa mi-o faca altcineva! V-am transmis atat cat e necesar ca sa va trezeasca curiozitatea si interesul.
Asa ca, va rog ca si cu alte ocazii, sa mergeti pe mana mea si sa vedeti acest film.
Nota: 8.5/10
