Já, Olga Hepnarová (2016)
Regia: Petr Kazda, Tomás Weinreb
Distribuția: Michalina Olszanska, Martin Pechlát, Klára Melísková
Pentru cel de-al doilea an consecutiv cinemateca din oraşul meu găzduieşte un Festival de film ceh, iar cel mai interesant film pe care l-am văzut până acum este ‘Eu, Olga Hepnarova’ co-regizat de Petr Kazda şi Tomás Weinreb descriind un eveniment care a avut loc acum mai bine de 40 de ani în ceea ce era atunci Republica Socialistă Cehoslovacă. După toate criteriile a fost un eveniment şocant, în special pentru Cehoslovacia „liniştită” şi „normalizată” din anii 1970. Astăzi, am suspecta imediat un atac terorist, dar rădăcinile crimei fetei care într-o bună (sau rea) zi a intrat cu camionul pe care îl conducea într-o staţie de autobuz din Praga, ucigând opt persoane îşi au originile nu în ideologie, ci într-o profundă traumă personală şi în eşecul total al unui sistem care nu putea să-şi îndeplinească obligaţiile de baza faţă de cetăţenii săi şi chiar mai puţin ştia să tolereze diferenţele şi să se ocupe de persoanele în dificultate.
Olga Hepnarova a crescut într-o familie normativă de clasă mijlocie, dar a fost, după toate criteriile, o tânăra neobişnuită – rebelă, necomunicativă, izolată de colegii ei de şcoală şi de muncă, o lesbiană într-o societate care nu tolera homosexualitatea. În opinia mea jocul actriţei Michalina Olszanska este superb, actriţa trăieşte în personajul ei, disperarea şi strigătul mut de ajutor al Olgăi traversează ecranul. Pot fi iertate faptele ei? Nu, căci opt oameni nevinovaţi şi-au pierdut viaţă într-un act de violenţă pe care ea l-a considerat a fi o răzbunare împotriva sistemului. Este mediul în care trăia şi el responsabil pentru situaţia ei? Se pare că ea caută permanent ceva sau pe cineva de care să se agaţe, dar nu găseşte nimic în sistem (medici, psihologi, companii pe care le-a lucrat) şi nimeni din familia ei sau dintre oamenii pe care îi întâlneşte nu poate sau nu doreşte să o ajute. Este descrisă ca o schizofrenică, care se consideră permanent agresată şi persecutată de toată lumea, cu o detaşare ciudată între inteligenţă ei şi modul de viaţă şi comportament, între acţiunile ei, consecinţe şi realitate. Numai în ultimul moment al vieţii, ea pare să-şi fi dat seama că ce se întâmplă a fost real şi, bineînţeles, este prea târziu.
Regizorii Petr Kazda şi Tomás Weinreb au decis să facă acest film în stilul bunei cinematografii cehe din anii ’60. Acest lucru se reflectă nu numai în pelicula alb-negru, ci şi în abordarea descrierii realităţii zilnice. Suntem în Cehoslovacia de acele vremuri, vedem cum trăiau oamenii şi problemele cu care se confruntau, ne sunt prezentate perversitatea şi lipsa speranţei vieţilor lor, dar critica sistemului nu este niciodată explicită. Scenariul este scris şi filmul este făcut ca şi cum cenzura comunistă ar fi încă în vigoare. Scenariul inspirat, montajul alert şi performanţele actoriceşti excelente fac acest film interesant, deşi cunoaştem sfârşitul (iar spectatorii cehi ştiu şi mai bine povestea). Nu este divertisment, este chiar un film destul de dificil, o poveste sumbră cu un sfârşit tragic inevitabil, o spirală de cădere şi disperare care nu oferă niciodată o rază de speranţă – dar cei care sunt interesaţi de viaţa de acea parte a Cortinei de Fier în timpul războiului rece, şi în cinematografie bună vor fi răsplătiţi.
