Riso amaro (1949) – Bitter Rice
Regia: Giuseppe De Santis
Distribuția: Vittorio Gassman, Doris Dowling, Silvana Mangano
‘Riso amaro’ (sau ‘Bitter Rice’ în distribuirea în limba engleză) este unul dintre filmele care fac legătură dintre neo-realismul italian al anilor ’40 în forma sa ‘pură’ și marea cinematografie italiană care avea să descindă din acest curent în deceniile următoare. Realizat în 1949 și produs de Dino De Laurentiis, era al treilea film al regizorului Giuseppe De Santis. Câteva dintre principiile ferme ale neorealismului erau abandonate: în rolurile principale, în locul unor actori amatori au fost distribuiți actori profesioniști cunoscuți sau debutanți cu aspirații la o faimă la care aveau de altfel să ajungă. Temele sociale și mesajele politice rămân dominante, dar ele sunt combinate cu o intrigă de ‘film noir’ cu scopul de a atrage un public cât mai larg, inclusiv cel de pe piețele cinematografice internaționale. În fine, personajele feminine dominante nu arată deloc ca eroinele anonime ale unora dintre filmele precedente ale valului neorealist ci mai degrabă ca vedete de cinema demne de Hollywood. În fapt, se poate spune că ‘Riso amaro’ era deja un film care se găsea în dialog cu cinematografia americană, la o intersectare care includea și contradicțiile dintre cultura americană care inunda Europa și ideologiile de stânga care ghidau politic și artistic neorealismul.
Povestea se deschide cu o relatare de reporter de radio, pretext bun pentru a folosi voce off-screen și a defini contextul. Vreme de câteva săptămâni în fiecare an, câmpurile de orez din nordul Italiei erau populate de detașamente de femei recrutate din păturile sărace ale satelor și orașelor intaliene de după război, venite să prestreze munca grea și minuțioasă de recoltare a orezului. Walter și Francesca – el un escroc carismatic, ea o tânără complice căzută în mrejele sale – se vor alătura acestei mulțimi în încercarea de a-și face pierdute urmele după un jaf răsunător. În tabăra de femei de lângă câmpurile de orez, cei doi o vor cunoaște pe Silvana, o tânără țărancă, fascinantă ca frumusețe și poftă de viață. Toți bărbații sunt hipnotizați de această femeie, inclusiv Marco, un militar aflat aproape de eliberarea din armată, dar Silvana pare să-l prefere tocmai pe toxicul Walter, care plănuiește să jefuiască munca celor care trudiseră la recoltă. Povestea de dragoste și cea a planificării noii lovituri se combină pe fundalul conflictelor sociale dintre muncitorii sezonieri și patronii acestora.
Din punct de vedere vizual, ‘Riso amaro’ este unul dintre cele mai impresionante filme ale deceniului. Cinematografia îi aparține lui Otello Martelli, care avea să adauge în deceniile următoare filme precum ‘La Strada’ și ‘Dolce Vita’ filmografiei sale ilustre. Excelentă este și combinația dintre acțiune și muzică. Chiar daca nu se poate spune că ‘Riso amaro’ ar fi un film muzical, totuși câteva scene de muzică și dans sunt memorabile și bine integrate estetic. Este de remarcat și fundalul sonor, cu mult jazz, element care subtil se adaugă altor influențe cinematografice americane (unele mai puțin subtile, cum ar fi faptul că personajele ‘negative’ mestecă gumă). Cele două actrițe din rolurile principale sunt fascinante, chiar dacă nu arată deloc ca niște femei care trudesc pe câmpurile de orez. Silvana Mangano în rolul Silvanei își începe aici ascensiunea într-un rol în care aduce (și nu doar din punct de vedere al fizionomiei) cu Ingrid Bergman. Doris Dowling este chiar o actriță americană, dublată la voce în acest film, Francesca fiind un contra-punct caracteriologic al Silvanei. Vittorio Gassman era deja destul de cunoscut când a jucat rolul lui Walter, în schimb pentru Raf Vallone era primul său rol creditat și aici începe cariera sa. Asemănarea cu Burt Lancaster a contribuit probabil la distribuire și la succesul rolului. ‘Riso amaro’ este o borna cinematografică, unul dintre filmele care marchează sfârșitul neorealismului italian și începutul unei perioade de distribuire și succes international al filmelor făcute în peninsulă. Este însă, înainte de orice, un film frumos, senzual, captivant care poate fi vizionat cu interes și în al optelea deceniu de la producție și lansare pe ecrane.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
