Carti Carti de istorie

Dictatorul și epoca sa: „Ceaușescu și epoca sa”, de Lavinia Betea

„Ceaușescu și epoca sa”, de Lavinia Betea
Editura Corint, Colecția Corint Istorie, București, 2021

Nicolae Ceaușescu rămâne un personaj controversat în posteritate, iar controversele, departe de a se atenua, par să se amplifice. Sondaje dintre acelea care se fac și se publică la aniversările rotunde ale evenimentelor din decembrie 1989 indică faptul că Ceaușescu apare constant în fruntea clasamentelor despre cel mai detestat dar și cel mai apreciat conducător din istoria modernă a României. Printre puținele subiecte în legătură cu care și criticii și adulatorii lui pot cădea de acord este faptul că Nicolae Ceaușescu a fost o personalitate de excepție, un fenomen și în istoria României și chiar în cea a lumii. Ascensiunea la conducerea țării a fiului de țărani înarmat cu o educație formala care nu a depășit patru clase primare, aprecierea și onorurile pe care le-a dobândit pe plan internațional și proporțiile schimbărilor pe care România le-a suportat în perioada de aproape un sfert de secol în care a condus destinele țării nu sunt negate aproape de nimeni. Ele sunt fară precedent în istoria națională și puține destine similare au marcat istoria lumii.

De la acest punct de acord încep controversele. Pentru cei care am trăit epoca respectivă este foarte dificil, dacă nu imposibil, să facem abstracție de impactul uriaș pe care Nicolae Ceaușescu și regimul politic pe care l-a condus l-a avut asupra vieților noastre. Generațiile de după noi se împart în indiferenți (în număr, firesc, mult mai mare) și polarizați. Nostalgicii pentru care perioada Ceaușescu a însemnat și tinerețea, sau poate eventual niște avantaje legate de colaborarea cu regimul, se întâlnesc cu ignoranții care știu foarte puțin și foarte superficial despre realitățile vieții de atunci. Tocmai de aceea, cărți cum sunt cele scrise și publicate de Lavinia Betea sunt extrem de necesare, ele constituind o sursă de informații de inestimabilă valoare. Cele două biografii semnate de ea și apărute în acest an în Editura Corint, încearcă să abordeze personalitățile celui de-al doilea dictator comunist al României și a soției sale cu uneltele istoricului, cu o documentație bogată și în parte inedită, și cu o tentativă de detașare. Aceasta nu este întotdeauna posibilă, dar rezultatul este cu toate acestea merituos și valoros.

Seriozitatea și ambițiile demerului Laviniei Betea sunt evidente. ‘Ceaușescu și epoca sa’, apărut în colecția ‘Corint Istorie – Autori români’ este un volum solid, de peste 800 de pagini și cu un aparat critic respectabil. Cartea este prefațată laudativ de Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, el însuși istoric. Notele de subsol însoțesc permanent textul aproape la fiecare pagină și ocupă poate o treime din conținutul volumului. Organizată în 30 de capitole și un epilog, cartea abordează în succesiune aproape strict cronologică etapele vieții și activității lui Nicolae Ceaușescu, contextul politic și economic, influența și rezultatele politicilor sale. Nu lipsesc informații legate de viața sa particulara, unele relevante, dar sunt evitate în general sursele nesigure sau evident poluate de parțialitate, ca și elementele de ‘bârfă’. În principal Lavinia Betea, s-a bazat pe o extensivă examinare a arhivelor naționale, pe stenogramele ședințelor de la nivelul conducerii, pe memorii și interviurile directe cu supraviețuitorii din rândurile conducerii comuniste, acestea din urmă folosite în documentarea pentru cărțile ei precedente. Sunt evitate referințe la analizele istorice și de politologie, cea mai evidentă omitere fiind cea a cărților lui Vladimir Tismăneanu, prea vizibilă pentru a nu fi menționată. Nici relatările lui Pacepa nu sunt considerate ca o sursă obiectivă de informații, fapt evident și din paginile dedicate ‘fugii’ acestuia și cererii de azil politic în SUA, evenimente care au avut loc în iulie 1978.   

Adularea în timpul vieții, cel puțin în paginile ziarelor și cărților și în mediile de informare oficiale, au făcut ca să se știe foarte puțin despre copilăria și tinerețea lui Ceaușescu, iar ceea ce se știa era pus automat sub semnul întrebării. Cartea Laviniei Betea face o treabă foarte buna prezentând contextul socio-economic și familial din care a pornit în viață viitorul dictator. Era al doilea băiat dintr-o familie în care nouă din cei zece copii au supraviețuit copilăriei. Părinții erau bun gospodari, mama în special, care era și credincioasă, ca toți țăranii din epoca aceea. Toți copiii au mers la școală, dar nu mai mult de câteva clase primare. Lavinia Betea spulberă câteva legende urbane și prezintă o imagine echilibrată și documentată despre elevul Nicolale Ceaușescu. Nu era un elev model, dar nici repetent, chiar a fost premiant trei în primele clase de scoală. Părinții nu erau ‘săraci lipiți’, pământul pe care îl posedau i-ar fi încadrat mai tărziu, în timpul colectivizării promovate de fiul lor, în categoria ‘chiaburilor’, dar familia numeroasă a fărâmițat proprietatea și viața nu era ușoară.

‘Casa lui Ceaușescu, acum cea mai veche din comună, induce în eroare vizitatorii generației „naivilor digitali”. Li se pare o bojdeucă. Pentru satele din stânga și din dreapta Dunării de la începutul veacului al XX-lea, a fost însă o veritabilă casă de gospodari. Iar pentru arhitectura locală , o reprezentare a stilului tradițional oltenesc.’ (pag.19)

Despre perioada ‘tinereții revoluționare’ s-au scris și s-au amplificat multe legende în timpul dictaturii, și Laviniei Popa îi revine meritul de a filtra informațiile, de a le pune în ordine și de a le descrie în mod documentat, la proporțiile lor reale. Departe de a fi un lider, ar fi fost și greu la vârsta aceea, Ceaușescu a fost un activist minor, dar devotat. Șansa sa a constat în întemnițarea în închisorile ‘burgheze’ și mai ales detenția la Doftana, unde a cunoscut pe câțiva dintre viitorii conducători ai României, între care Gheorghiu-Dej. Un episod interesant, desigur nemenționat în perioada comunista, a fost cel al suspectării de relații homosexuale, episod greu de elucidat complet, dar care a generat destul de multe zvonuri. Lavinia Betea îl consideră semnificativ din punct de vedere psihologic.

‘Se poate susține, din aceste mărturii, că Nicolae Ceaușescu a fost homosexual? Nu, fără îndoială. Psihologic vorbind, cazul poate fi considerat un sindrom de detenție, motivat de carența relațiilor afective. Acea experiență traumatizantă pentru tânărul Ceaușescu – cel puțin prin suportarea rușinoasei anchete – a fost interpretată de unii drept cheia dependenței sale amoroase de viitoarea soție.’ (pag. 103)

Legătura dintre Nicolae Ceaușescu și Elena Petrescu, începută ca o idilă revoluționară în anii ilegalității, revine în câteva rânduri de-a lungul cărții și pe drept cuvânt, căci a constituit una dintre constantele personalității dictatorului și i-a influențat viața, lui, dar și restului românilor. Una dintre trăsăturile de caracter pozitive ale personajului a fost, după toate aparentele, fidelitatea conjugală. Atașamentul dintre cei doi a fost, se pare, real și a continuat până la sfârșit. În ultima noapte petrecută pe acest pământ, în ajunul procesului sumar și al execuției care le-a curmat viețile, Ceaușeștii au cerut să fie alături fizic. Au murit împreună. Dar pe parcurs, legătura și dependența dintre cei doi a contribuit la contorsionarea sistemului politic în partid și în stat, cu aspecte care combinau birocrația kafkaiana cu absolutismul feudal.

‘În anii 1980, Nicolae și Elena Ceaușescu făceau figura de inseparabili: în zi de lucru și de sărbătoare; în pat, la masă și la muncă. „El nu putea sta fară ea”, spun apropiații din acea vreme. În sediul CC, când se vorbește despre Tovarășul, i se spune Cabinetul 1. Ei i se spune Cabinetul 2. Cele două personaje și activitățile din birourile lor funcționau pe principiul vaselor comunicante. În logica normală a senectuții, s-ar fi produs o anumită disoluție a cuplului. Și o remodelare a cotidianului după bolile cronice, nepoți sau hobby-uri amânate. Ei se propteau însă, unul de celalalt, în jilțurile puterii. O dragoste bolnavă părea să-i fi legat pe veci. Nu se încredeau decât unul în altul. Faraonul și faraoana lui, tiranii poporului.

 

Faust simțise aripa fericirii în credința că a făcut un bine comunității. Ceaușeștii au căzut în capcana lui Mefisto, iluzionându-se cu „lupta” pentru binele celorlalți și „cauza” comunista. Cereau românilor să muncească mai mult și să consume mai puțin, în fiecare zi. Și să le mulțumească lor, ca-n rugăciuni către zei, pentru traiul fericit și călăuzirea înțeleaptă. Din Olimpul puterii, maleficul cuplu vorbea cu două guri și supraveghea cu două perechi de ochi. Pentru cei din cercul lor era clar că nevasta lui Ceaușescu era cel de-al doilea om al țării. Ba poate chiar mai mult, după vorba românească: bărbatul e capul familiei, dar femeia gâtul.’ (pag. 620-621)

Modestul activist ilegalist avea avantajul dublu de a fi român etnic și de a-i fi cunoscut în închisori pe o parte dintre șefii partidului. Astfel începe ascensiunea lui Ceaușescu în ierarhia noului regim instaurat între 1944 și 1947 și transformarea sa în activist de carieră. Lavinia Betea descrie în mod precis și elocvent transformarea:

‘Lenin precizase necesitatea ca acești oameni să-și dedice nu doar timpul liber politicii, ci întreaga viață. A fi activist va deveni așadar o profesie cu timp de lucru și eficiențe dictate de partid. În ce privește ținuta și comportamentele, preluaseră modelul sovietic. Un palton lung, un cardigan sau o tunică, după anotimp, o șapcă de proletar, cizme și pantaloni cu croi militar, mapa, porthart și … pistol. Pentru cei cu ranguri înalte, garda de corp. Implicați în campanii interminabile, n-au avut șansa să cunoască viața adevărată. Le spuneau celorlalți că trebuie să-și petreacă timpul liber cultivându-se, dar ei nu aveau timp să citească. În contact cu poporul intrau prin ședințe și vizite anunțate. Acolo strângeau mâini și vorbeau, gesticulând ca dirijorii marilor orchestre. Nu în numele lor, ci în numele semnatarului partiturii: Partidul Comunist – forța abstractă care va gestiona viitorul.

 

În ceea ce-l privește pe Ceaușescu, era unic în felul sau. Ambițios, determinat, rezistent la stres, dornic de promovare. În numele revoluției, era exigent cu sine, dar mai ales cu ceilalți. Norocul de-a fi intrat astfel în centrul atenției se va cristaliza de acum în convingerea că i-a fost menit un destin ales.’ (pag.151)

Intre obligațiile și uneltele meseriei de activist, oratoria juca un rol important. Cei care am trăit acea epocă nu uităm cu ușurință interminabilele discursuri ale conducătorului țării, cu repetițiile și șabloanele lor, marcate de problemele de dicție și de agramatismul Tovarășului. Lavinia Betea analizează cu precizie fenomenul:

‘De furcă avea însă cu oratoria. Nu conținuturile îl încurcau ci prestația verbala. … Alcătuită din lozinci și sintagme calchiate din rapoartele și planurile de masuri ale organizației, adecvarea la public nu cerea efort … Dar de bâlbâială, de dezacorduri gramaticale și de pronunția defectuoasă a unor cuvinte, Ceaușescu nu va scăpa până la moarte. Îi placea însă atât de mult să fie în centrul atenției, încât aceste carențe nu l-au inhibat. Deliberat sau nu, se va răspândi sub formă de zvonuri și o explicație a acestora: defectele de vorbire erau efectele torturilor suportate în închisori. Tânăr, energic și zvelt, chiar dacă statura nu-l avantaja prin înălțime, semnala explicit capacitatea de a reprezenta un nou tip de om politic. În esență, liderul utecistilor corespundea, imagistic și biografic, reprezentării dorite.’ (pag. 158)

Bucurându-se de o conjunctură favorabilă prin vârstă și origine, dotat cu un talent organizatoric și cu o putere de muncă neobișnuită, Ceaușescu și-a croit drumul spre piscul ierarhiei în timpul perioadei Dej și prin ‘contribuții’ politice cum ar fi participarea la colectivizarea forțată, inclusiv reprimarea violentă a unor manifestații de protest, reorganizarea armatei (ajunsese general peste noapte deși nu prestase nici măcar o zi de serviciu militar), manevre politice în care a dat dovadă de oportunism și de talentul de a se ralia taberei câștigătoare în luptele interne în partid din anii ’50. Gheorghiu-Dej începuse să aibă dubii legate de personalitatea sa spre sfârșitul vieții, și cu toate acestea Maurer, care a fost cel care a jucat rolul de ‘kingmaker’ în martie 1965, la moartea lui Dej, l-a înscăunat în postul de conducător al partidului.

‘Mult prea târziu, Maurer s-a căit: nu bănuise grandomania și voluntarismul lui Ceaușescu. Îl intuise greșit ca modest și dornic de învățătură; dar corect în capacitatea și curajul de-a face fata presiunilor sovietice.’ (pag. 266)

Politica de independență fata de Moscova fusese începută de Gheorghiu-Dej la sfârșitul anilor ’50 și ea a fost aspectul cel mai consecvent al politicii externe romanești de-a lungul aproape întregii perioade comuniste. Reflectând interesele naționale față de puterea imperialistă aflată la granițele țării, ea s-a bucurat de sprijin popular până prin anii ’80, când a devenit mai degrabă o expresie a refuzului lui Ceaușescu de a se sincroniza cu schimbările care aveau loc în întreaga Europă de Est și cu politicile de ‘perestroika’ și ‘glasnost’ ale lui Mihail Gorbaciov. În realitate, afișând independența fata de Moscova și mimând de-stalinizarea, conducătorii comuniști ai României au adoptat vreme de decenii pe plan intern cea mai stalinistă politică din tot blocul comunist, cu excepția poate a Albaniei.

Lavinia Betea dedică multe capitole politicii externe a României în perioada Dej și apoi în cea în care Ceaușescu ajunsese la cârma tarii. Momentul 1968, în care opoziția fata de intervenția celor cinci țări socialiste în Cehoslovacia, a ridicat pentru o vreme și prestigiul intern al lui Ceaușescu, este analizat în detaliu. Așa cum arată autoarea, nu era vorba despre vreo asociere cu ‘primăvara de la Praga’ și cu ‘socialismul cu față umană’ ci de teama că soarta Cehoslovaciei și a liderilor ei vă fi împărtășită de toți oponenții din blocul comunist. Informațiile despre relațiile cu China, Statele Unite, Franța lui De Gaulle sunt detaliate și interesante. Paginile dedicate politicii României în Orientul Apropiat și contribuției la medierile dintre Israel, Egipt și Organizația pentru Eliberarea Palestinei a lui Yasser Arafat sunt și ele extensive, desi nu merg destul în adâncime. În anii ’80 tot creditul câștigat în deceniile precedente fusese consumat și țările occidentale i-au întors spatele conducătorului care reprima intern orice formă de opoziție și își supunea populația unor restricții extreme în scopul plății datoriilor externe, contractate și ele tot la comanda lui, pentru finanțarea progamelor grandioase dar ineficiente de industrializare.

Ideologia national-comunista a regimului a fost dublata de un deșănțat cult al personalității, temperat oarecum până în 1971, dar dezlănțuit fără limite din acel moment și până la căderea comunismului.

‘Prin biografie și pricepere, secretarul general se voia reprezentantul „treimii” țăranilor, al muncitorilor și al intelectualilor. Desi fiecare dintre aceste ipostaze a fost insuficient modelată. Rupt fiind prea de mic de sat, nu învățase să adune recolta din semănătură sa. Nu încercase spaimele plugarului că grindina, secetele ori lăcustele o pot compromite. Ucenicul în cizmărie n-a apucat să treacă proba de calfă. Nu s-a lăudat nimeni să fi purtat încălțări isprăvite de mâinile sale. Iar intelectualul n-a ajuns să deprindă ortografia și punctuația limbii materne. Dar în axa propagandei epocii sale, el apărea ca revoluționarul care-și „consuma” ființă, dârz și invincibil, pe altarul proiectului comunist și exemplu perpetuu în efortul construcției societale. Pe acest temei narcisistic, Ceaușescu salvgardează, de altfel, cultul personalității sale.’ (pag.440)

Narcisismul este tara de caracter care a contribuit în mod esențial la căderea sa, împreună cu politica de cadre, să-i zicem, care l-a făcut să se înconjoare de lingușitori și ‘yes-men’ care l-au izolat complet de realități. Daca vreme de două decenii cuiva i se spune că este cel mai mare geniu al omenirii, sunt șanse să înceapă să creadă. Nimeni nu mai avea curajul, se pare, în ultimul deceniu al ‘domniei’ sale să critice, să corecteze cifrele umflate care i se raportau, să se împotrivească ‘prețioaselor indicații’. Politica de returnare a datoriilor externe dovedea o crasă neînțelegere a mecanismelor economiei și finanțelor internaționale. Cel care dorea să devină ‘bancherul roșu’ al lumii, finanțatorul investițiilor țărilor în curs de dezvoltare nu pricepuse niciodată, se pare, noțiuni elementare cum ar fi fluctuațiile cursurilor valutare. Se adaugă acestor trăsături de caracter indiferența, ipocrizia, disprețul și lipsa de empatie față de poporul pe care îl vedea doar că pe o masă manevrabilă politic și economic.

‘Ce-a fost în mintea lui Ceaușescu? Chiar la întâlnirile informale, Tovarășul nu era dispus la dialog. Dar cum să îmbăiezi și să schimbi scutecele sugarilor în apartamentul de bloc? l-ar fi întrebat Ștefan Andrei, amintindu-i de politica creșterii demografice? Găsesc cetățenii soluții, avem un popor inventiv!, a pus punct Ceaușescu „lunecoasei”discuții.’ (pag. 606)

Din punct de vedere editorial, exceptând câteva mici probleme în text care vor fi ușor de corectat într-o viitoare ediție, nu am prea multe observații. De fapt am doar una, dar esențială. La 830 de pagini tipărite pe hârtie destul de groasă, cartea este pur și simplu prea mare în volum și greutate, și cere efort fizic la lectură. Poate că autoarea și editorii au dorit să evite fragmentarea în volume, precum operele Tovarășului? Nu am avut însă în niciun moment dorința să abandonez lectura, căci multe dintre capitole sunt de-a dreptul pasionante. Este vorba despre biografia omului care ne-a influențat viața celor mai mulți dintre noi în măsură egală doar părinților sau dascălilor. Ceaușescu mi-a dispărut de ceva vreme din coșmaruri, dar cartea am citit-o că pe un bun roman de ficțiune, greu de lăsat din mână, chiar dacă finalul îmi era cunoscut. Lavinia Betea are un cert talent de a scrie despre istorie în mod pasionant, atrăgându-și și păstrându-și cititorii.

Există și câteva probleme de conținut. Ici și colo s-au strecurat erori factuale, nu grave, dar care totuși merită să fie corectate în ediții următoare. Henry Kissinger era doar consilier pentru securitate națională la data vizitei lui Nixon în Romania, și nu secretar de stat, post la care avea să ajungă abia în 1973. Jacques Chirac nu era în 1975 președinte al Franței atunci când a vizitat Romania, în postul acesta avea să fie ales doar la câțiva ani după moartea lui Ceaușescu. Episodul Pârvulescu nu a avut loc la Congresul al XI-lea în 1974 ci la Congresul al XII-lea în 1979. Problematică mi s-a părut și atitudinea autoarei, de-a lungul întregii cărți, fata de opoziția din exil și mai ales față de postul de radio Europa Libera. Poate că ea face ecoul felului în care le considera Ceaușescu, dar cred că istoricul trebuie să privească echilibrat raporturile ideologice. În absența unei prese independente și cu controlul absolut al regimului asupra informației din mediile oficiale, românii au considerat Europa Liberă (și în măsură mai mică alte posturi de radio din lumea liberă) drept sursa principală de informații despre ceea ce se întâmpla nu numai în lume, dar și în propria țară. Lavinia Betea nu numai că nu acordă Europei Libere acest credit, dar prescurtează consistent REL atunci când nu scrie ‘postul american de la Munchen’ (!). Morțile suspecte ale directorilor succesivi ai postului de radio sunt menționate în treacăt, la fel și atentatul cu bombă din 1981 în care fusese implicat teroristul Carlos ‘Șacalul’. Pe plan intern nu sunt menționate protestele individuale, și nici mecanismul metastazic de informatori ai Securității, care supravegheau permanent populația și raportau la cel mai înalt nivel. Cazurile Gheorghe Ursu sau Radu Filipescu sunt trecute sub tăcere. Omisiunile acestea sunt greu de înțeles.

Este foarte greu de scris, chiar și astăzi, în mod obiectiv despre Nicolae Ceaușescu. Doctorul în psihologie Lavinia Betea nu își utilizează expertiza pentru a detecta momentul și mecanismele transformării tânărului revoluționar, fiu de țărani, în dictatorul detestat aproape unanim care fugea cu elicopterul de frica mulțimilor în decembrie 1989. Meritul ei este de a fi construit o imagine echilibrată, evitând demonizările și demontând adulările. Probabil că nu toate sursele sunt încă accesibile, iar cele care există și mărturiile directe riscă să fie poluate de subiectivism. Lavinia Betea a scris o carte importantă despre personalitatea și personajul care a condus România vreme de aproape un sfert de secol, dar nu este vorba despre o carte definitivă. Biografia lui Ceaușescu și istoria epocii sale continuă să se scrie.

Puteți cumpăra cartea: Editura Corint/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: EdituraCorint.ro, )

Articole similare

1 colectie. 15 titluri inteligente. Smart Age.

Jovi Ene

Povestea omului care a câștigat pentru Orson Welles singurul premiu Oscar adevărat din cariera sa: Mank (2020)

Dan Romascanu

Prin blogosfera literară (26 decembrie 2016 – 1 ianuarie 2017)

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult