Interviu

„Îi îndemn pe cititori să citească autori români, mulți sunt foarte buni” (George Cornilă, interviu, FILIT 2021)

De curând, Crux Publishing a reeditat volumul „Miezul nopții în cartierul felinarelor stinse”, de George Cornilă, cel de-al doilea roman al scriitorului, care a fost și printre invitații Festivalului de Literatură și Traducere FILIT Iași 2021. Așa că, în penultima zi de FILIT 2021, am stat la o masă aproape două ore cu scriitorul George Cornilă, discutând despre cărți, literatură, FILIT, familie, carieră și condiția scriitorului din România, ajutat și de prietenul meu, Sebastian Mihail. A ieșit un interviu foarte fain, pe care vă invit să-l citiți și-l veți descoperi, așa cum l-am descoperit și eu, pe unul dintre tinerii prozatori excelenți ai noii generații a literaturii române contemporane.

– Ești la primul FILIT. Cum ți se pare atmosfera, cum ți se pare faptul că ești scriitor invitat la acest eveniment?

M-au dat pe spate ambele: în momentul în care am primit înștiințarea că sunt invitat la FILIT, mi s-a părut ceva incredibil. De câțiva ani, tot urmăresc ce se întâmplă la FILIT și recunosc că, în fiecare an, priveam cu jind spre festival și îmi închipuiam cât de fain trebuie să fie pentru toți cei care sunt acolo. Un amic scriitor mi-a spus cu ceva timp înainte că abia atunci când a fost pentru prima oară la FILIT, s-a simțit cu adevărat scriitor. Și am rezonat cumva cu asta, acesta era și feeling-ul meu. Așa că invitația aici a fost pentru mine o mare bucurie și totodată una dintre cele mai bune și neașteptate vești primite în ultima vreme.

 

Apoi, am fost cu totul și cu totul impresionat de grandoarea evenimentului. Organizarea mi s-a părut excepțională, chiar și în aceste condiții de pandemie, sau poate cu atât mai mult acum, pentru că provocările au fost mult mai numeroase, implicând, printre altele, verificările suplimentare care au trebuit făcute (îi felicit pe organizatori pentru impunerea certificatului verde!). Pierderea este, într-adevăr, că nu a mai fost celebrul Cort FILIT în Piața Unirii, un hub uriaș care până anul acesta a fost centrul evenimentului. Până la urmă, tot răul spre bine, căci astfel nucleul a devenit spectaculoasa Casă a Muzeelor, un obiectiv pe care îl recomand oricui din toată inima.

 

Ai amintit de atmosferă. Ei bine, aici te simți ca un scriitor în turneu, mergi în diferite locuri din oraș la felurite evenimente și peste tot domnește o atmosferă de campus creativ, de epicentru cultural. Toată lumea vorbește aici doar despre literatură, se discută cărți, se recită poezie, pretutindeni, nu doar în cadrul evenimentelor, ci pe stradă, la terase, la locul de fumat, cu cafeaua în mână, în sala de mese, în lobby-ul hotelului. Se vede limpede că toți cei invitați aici pentru asta trăiesc și asta simt, asta aleg ei să facă, asta își doresc cel mai mult.

– Hai să vorbim un pic despre cartea ta cea mai recentă care apare zilele astea. Ce titlu are? Povestește-ne un pic despre această nouă apariție.

Se numește „Miezul nopții în cartierul felinarelor stinse” și este o reeditare. Este al doilea roman al meu, care a apărut prima oară în 2013, la Editura Salonul Literar, iar acum este revăzută și adăugită, fiind la a treia ediție (a mai apărut o ediție la eLiteratura, în 2014). Este o carte extrem de importantă pentru mine și evoluția mea. De altfel, consider că ar putea fi cel mai însemnat lucru pe care l-am făcut în plan literar. Aș putea spune că este un roman vast (ediția de față are 450 de pagini), scris într-o oarecare proporție la fața locului: acțiunea se petrece în Țările de Jos și se ramifică în diverse părți ale lumii, pentru că aceasta cuprinde poveștile mai multor emigranți, din Estonia, Libia, Serbia, Irlanda etc. Am încercat să creez acolo, pe lângă, aș zice, cele mai bune personaje pe care le-am adus pe lume, cele mai nuanțate, cu cea mai multă muncă în spate și care sunt cele mai recognoscibile dintre toate celelalte, o frescă a societății olandeze și poate nu numai, a societății occidentale în secolul acesta.

 

Cartea a fost începută pe când eram în Olanda, dar am terminat-o după ce m-am întors în țară. Am lucrat doi ani la ea (2011-2013). Mi-am notat tot ce am trăit și văzut în Țările de Jos, prin care am călătorit mult. Cum Olanda este o țară permisivă și a avut un număr de foste colonii pe mai multe continente, a fost deschisă spre oameni din toate părțile lumii. Aceștia au adus, evident, multe lucruri bune, diversitate, multiculturalism, dar în același timp au venit și cu lucruri rele. Există criminalitate în Olanda, există lume interlopă, există dedesubturi îngrozitoare. Cartierul Felinarelor Roșii pare foarte așezat și în deplină legalitate, cu respect față de turiști și față de persoanele care prestează activitățile care-i atrag pe aceștia, dar în spate sunt, așa cum de altfel te-ai aștepta, foarte multe drame. Cartierul Felinarelor Roșii, în care se petrece o bună parte din acțiune, este un loc colorat și distractiv la prima vedere, dar îți dai seama că multe persoane de acolo nu fac ceea ce fac pentru că asta și-ar fi dorit de la viață, sunt mii de povești în spatele a ceea ce se vede acolo.

Spune-ne câteva lucruri despre subiectul cărții „Miezul nopții în cartierul felinarelor stinse”.

Romanul are trei personaje principale, trei olandezi, naratorul sau protagonistul numărul 1 și încă două personaje, și o structură mai aparte: primul capitol – primul personaj, capitolul al doilea – al doilea personaj, capitolul al treilea – al treilea personaj, capitolul al patrulea – primul personaj ș.a.m.d. până la jumătatea cărții, când se întâlnesc toți trei și de acolo pleacă toți pe un fir narativ comun. Din acel punct, acțiunea nu mai este fragmentată în trei, întrucât întâmplările îi impactează pe toți în același timp.

 

Nu este o carte ușor de citit, pentru că trece des între diferite perioade istorice sau momente ale vieții personajelor și prin diferite locuri. Nu este neapărat greu de urmărit dacă ai prins gustul pentru genul acesta de construcții. Eu, unul, sunt obișnuit cu astfel de cărți, îmi place să citesc romane masive, ample, și să încerc să le pătrund. Nu sunt adeptul cărților ușoare sau foarte limpezi, cu acțiune liniară sau cu exprimare foarte clară, facilă. Volumul are și multe descrieri, pentru că mi s-a părut că nu poți să tratezi expeditiv un asemenea subiect. Fiecare lucru de acolo are o poveste. Am urmărit, în principal, să recreez acele locuri, să-i ofer cititorului o imagine cât mai clară asupra unei lumi care ne pare familiară, dar pe care, de fapt, nu o cunoaștem. Avem doar niște impresii despre locurile respective.

 

Aș spune că nu este o carte recomandată sub 16  sau chiar 18 ani, pentru că, pe lângă subiect în sine, are unele părți explicite, pentru că mi s-au părut firești. În general, nu scriu astfel, dar am simțit că ar fi fost artificial dacă nu aș fi scris așa ținând cont de subiectul cărții.

– Chiar așa, când ai început să scrii, când ai publicat primele încercări literare?

Am început să creez povești în copilărie, încercam să-l imit pe Jules Verne. „Insula misterioasă” a fost, de altfel, cartea cu care m-am apucat de citit și pe care am terminat-o foarte repede, într-o zi sau două, într-o vacanță de vară, la țară. Am început-o imediat pe următoarea și am tot ținut-o așa. Când eram puști, mai scriam povestiri de aventuri în spiritul amintitului autor francez și le citeam prietenilor. Am scris și câteva poezii în studenție, dar nu le-am publicat niciodată. Primul text mi-a apărut în 2005 sau 2006, pe la 20 de ani, pe când eram un obișnuit al Cenaclului Scriitorilor Vrânceni. În perioada aceea am publicat o serie de texte – proză scurtă – în mai multe reviste locale.

 

Primul roman a fost diferit de ceea ce am scris ulterior, un roman psihologic cu o serie de tușe nihiliste, foarte sumbru, ceea ce este cumva de înțeles, pentru că abia împlinisem 20 de ani și l-am scris într-un șir de nopți, de-a lungul a doar cinci săptămâni. Un roman întunecat, apăsător, deznădăjduit și cu mult reproș social. Dacă după „Miezul nopții” am simțit că n-aș mai putea trăi fără scris, acest prim roman, „Cu dinții strânși”, este cel fără de care, neîndoielnic, nu aș fi ajuns să am ceea ce s-ar putea numi o carieră literară. Cartea aceasta a fost crucială pentru mine întrucât m-a „exorcizat”, m-a curățat de mult întuneric pe care îl țineam în mine de prea mult timp, poate fără să-mi dau seama. Și mi-a permis să scriu cu adevărat ce vreau și să-mi diversific scrisul, să scap de toată povara lucrurilor pe care simțeam nevoia să le scot din mine și astfel să mă eliberez.

 

Mi-aș dori să o reeditez la un moment dat, pentru a o păstra ca un fel de capsulă a timpului, să văd cum gândeam atunci, cum scriam atunci, cum vedeam lucrurile, acel pesimism acerb, acea imagine asupra catastrofalului fapt de a exista. Personajul meu avea în jur de 40 de ani, o vârstă de care eu abia acum mă apropii. Din fericire, multe dintre lucrurile așternute acolo nu s-au adeverit.

 

Apoi, „Miezul nopții…” a servit într-o mult mai mică măsură aceluiași scop, lăsând calea liberă pentru o trilogie istorico-fantastică, trei cărți care nu aveau nicio legătură cu mine sau cu lumea noastră. Au fost cărți în spiritul lui Tolkien, adaptate însă la spațiul nostru. Ai acolo daci, romani, sciți, sarmați etc. în locul feluritelor popoare ale Pământului de Mijloc, ai zmei în loc de orci, balauri în loc de dragoni, știme în loc de sirene etc.

– De altfel, mai mult decât celelalte cărți ale tale, această trilogie te-a adus aici, la FILIT, unde ai un eveniment pe subiectul „Umanism și transumanism în literatura fantasy și science-fiction”. Cum a fost percepută această trilogie de public sau de critica literară?

De public, a fost primită bine și s-a și vândut integral. Au fost chiar mai multe tiraje. Trei volume care însumează peste 800 de pagini, care nu se găsesc acum nicăieri.

 

Ținând cont că acțiunea se petrece în Dacia Romană, am încercat să mă feresc de toate controversele istorice și de deja binecunoscuta dacopatie. Am încercat să scriu un roman istoric, în care să împletesc elemente de fantastic, de folclor din partea aceasta de lume. Sunt foarte multe supoziții, a fost foarte mult de reconstruit, pentru că există puțină informație credibilă despre daci (recomand volumele lui Radu Oltean, care sunt excepționale, și la nivel de grafică, și la nivel de informații!). Practic, am scris un quest în spirit tolkienian, însă adresat nouă, românilor, cu documentare istorică masivă și incluzând mai toate miturile noastre, inclusiv legende mai târzii, pe care le-am adaptat plecând de la prezumția că aveau totuși o origine mai veche, că se pliaseră, așa cum obișnuiesc s-o facă miturile, pe structuri și arhetipuri anterioare.

 

„Regele lupilor” este, mai bine de jumătate, istorie, nu fantasy. Elementul fantastic este totodată temperat: eu am încercat să-mi imaginez cum ar arăta creaturile acestea de basm dacă ar trăi în lumea noastră și s-ar supune legilor fizice, chimice, biologice ale lumii noastre. Majoritatea fiarelor din vechile bestiare sau din imaginarul autohton (scorpiile, ghionoaiele, balaurii, zmeii, inorogii, samcele, năbalele etc.) sunt animale și nu pot să facă lucruri pe care un animal nu le-ar face, trebuie să se supună unor reguli, nu au puteri magice. Aici a intervenit vechea mea pasiune pentru biologie, de care m-am folosit din plin pentru a descrie cu o cât mai mare minuțiozitate modul în care ar funcționa o astfel de lume naturală, făgașe evolutive, habitate, ecosisteme etc.

 

După „Regele lupilor”, a urmat primul volum de proză scurtă, „Arlequine”, în care am adunat 22 de povestiri scrise, la momentul acela, în ultimul deceniu. Textele sunt variate, ca temă, ca abordare, dar îmi place să cred că se simte faptul că sunt scrise de aceeași mână.

 

Apoi „Expurgo”, o altă carte care poate a contribuit la venirea mea aici, o distopie care a fost destul de controversată în ceea ce privește reacțiile din partea publicului. Aceasta pleacă de la ideea unei lumi în care resursele sunt inepuizabile – se descoperă un element care ne dă suficientă energie și materie primă și atunci lumea nu mai este condusă de goana după resurse -, așa că omenirea se orientează spre cultură. Este, din multe puncte de vedere, o utopie culturală, însă, cum suntem făpturi imperfecte, utopia alunecă iute în distopie. În această societate, cultura devine obligatorie, iar agramatismul și lipsa bunelor maniere devin interzise prin lege. Există tabere de reeducare și apare chiar o mișcare de rezistență împotriva culturii. Mulți m-au întrebat cum am putut să-mi imaginez așa ceva, dacă acestea sunt convingerile mele reale, dar eu nu am o viziune extremistă asupra acestor aspecte, nu am scris un manual, ci un avertisment cu două tăișuri, riscurile unei societăți guvernate de incultură versus cele ale unui sistem totalitar, oricât de bine intenționat. Am încercat să creez o lume ficțională nouă, un „Fahrenheit 451” inversat, inspirat totodată de Orwell, Huxley, Zamiatin sau Philip K. Dick. Dincolo de faptul că mi-a dat ocazia să explorez o astfel de lume, romanul respectiv mi-a adus, chiar când mă întrebam dacă oare nu fusese o greșeală publicarea sa, Marele Premiu „Ion Hobana”, una dintre cele mai importante distincții din SF&F-ul românesc.

 

Apoi a apărut „Diluvium”, un alt roman istoric, cu elemente de realism magic, plasat la finele Epocii Fanariote, urmat de al doilea volum de proză scurtă, „Entropic”. Până acum, cred că „Arlequine” a fost preferata cititorilor, deși mărturisesc că acesta din urmă mi-a plăcut mai mult, are texte mai mature, este mai închegat. Oricum, și aici, ca și în cazul precedentului, a fost greu să aleg povestirile din volum, împreună cu editorul meu.

Te deranjează când redactorul sau editorul îți zice că un anumit text, o anumită povestire nu se potrivește în viitorul volum?

Sunt un tip orgolios, așa cum cred că sunt mai toți scriitorii pe care i-am întâlnit. Altfel, nu cred că am publica. Am scrie doar pentru noi. Dar dacă am încredere în editor, pot fi maleabil. Cu Deea Sterea de la Crux Publishing, o persoană plină de energie, perfecționistă până în măduvă și care pune mult suflet în tot ce face, am avut de-a lungul anilor discuții care păreau interminabile. La „Miezul nopții…”, înainte să îmi trimită „bunul de tipar”, am avut o întâlnire de cinci ore, cu textul în față, citind cu voce tare, punctând elementele-cheie, dezbătând, interpretând, disecând, intrând în pielea personajelor. 

– Dar cine îți citește prima dată textele?

Soția mea. Întotdeauna. Ea este o persoană pozitivă și luminoasă, de un optimism debordant și astfel reușește de multe ori să-mi alunge tenebrele. După ce îmi citește textul, mă confrunt întotdeauna cu două scenarii: dacă vine la mine și îmi spune că i-a plăcut, înseamnă că nu e bine și trebuie să rescriu, însă atunci când intră în camera mea de lucru țopăind extaziată, e clar că am dat lovitura sau că măcar sunt pe drumul cel bun. Încă aștept să crească fetele, să-mi poată citi cărțile. Până acum le-am dat doar cartea pentru copii, „Toxi Foxy. Vulpea de la Cernobîl”.

– Scrii greu? Când ai timp să scrii?

Înainte scriam noaptea, acum nu mai pot. Îmi notez toată ziua idei într-un caiet și scriu efectiv atunci când termin cu toate celelalte obligații zilnice. Tot seara, așadar, dar nu mai pot sta treaz noaptea special pentru scris. Poate mă mai prinde miezul nopții, dar înainte scriam până la 4-5 dimineața. Sau mă trezeam la ora 3 și scriam până plecam la birou. În general, un roman îmi ia cam un an. Au fost și cărți pe care le-am terminat mai repede, dacă am avut timp și vână. Cel mai mult mi-a luat „Miezul nopții”, doi ani. S-a întâmplat și să scriu mai multe cărți simultan, de-a lungul a patru-cinci ani.  

– Cum vezi Facebook-ul sau social media ca instrument de promovare a literaturii?

Noile tehnologii au schimbat mult modul în care este marketizată o carte. Am profitat cât am putut de Facebook pentru promovarea a ceea ce scriu, dar și pentru a lua legătura cu alți scriitori. Simt puternic nevoia de a fi printre cei care din aceeași specie cu mine, mi se pare foarte greu altfel, căci viața de scriitor poate fi teribil de singuratică atunci când nu ai în jur persoane care sunt infectate cu același virus. Ai nevoie să împărtășești aceste trăiri, să simți că aparții unei comunități și că nu ești tu singur. Asta reușesc platformele sociale, pentru că sunt scriitori din toată țara care altfel s-ar întâlni doar la evenimente de genul acesta.

Sebastian Mihail: Cum te raportezi la cuvântul „scriitor”? A fost un moment în care ai spus: „Gata, eu sunt scriitor”? Sau ți-au pus alții această etichetă, au zis: „El este scriitorul George Cornilă”?

Am vrut să scriu de timpuriu, scriam când eram puștan, după cum am povestit. Am scris primul roman din nevoia de a mă elibera de o povară, nu pentru a-l publica. A rămas o vreme în sertar și cunoscuții mă tot întrebau când aveam de gând să-l public. Iar eu le spuneam că nu de-asta îl scrisesem, ci pentru a scoate niște lucruri din mine, pentru a găsi o cale de a trăi pe mai departe. Până la urmă, l-am publicat. Cartea nu a fost un succes și au trecut câțiva ani în care nu am mai publicat nimic. De atunci a venit însă eticheta de „scriitor”, dar nu mă simt scriitor în adevăratul sens al cuvântului, poate pentru că am ideea aceea veche că un scriitor ar trebui să trăiască din scris, ar trebui să fie unanim recunoscut ca scriitor. Așadar, poate că nici acum nu mă consider scriitor. Totuși, majoritatea persoanelor care mă cunosc, lăsând deoparte mediul literar, mă văd ca fiind unul. De cele mai multe ori, când mă întâlnesc cu cineva cu care nu m-am mai văzut de ceva timp, prima întrebare este „și ce-ai mai scris?” sau „pe când următoarea carte?”.

– De ce ar trebui cititorii de literatură română să cumpere și să citească volumul „Miezul nopții în cartierul felinarelor stinse”?

Ceea ce ar trebui să-i împingă cel mai mult pe cititori spre această carte ar fi ceea ce spuneam mai devreme: este despre o lume care ne pare familiară, ne pare cunoscută, o lume pe care, în majoritatea cazurilor, o privim superficial, doar ce se vede, ce este la suprafață, pe când cartea aceasta trece de fațadele turistice, are foarte puține dintre lucrurile pe care le știu toți. Dincolo de Olanda și Amsterdam, sunt multe aici despre lumea nevăzută. Nu vreau să spun că este o carte unică în literatura română, dar nu știu să mai existe vreun roman despre Cartierul Felinarelor Roșii din Amsterdam, întins pe aproape 500 de pagini.

 

Îi îndemn însă pe cititori să citească autori români în general, mulți sunt foarte buni. Citiți autori români, uitați-vă pe lista de invitați FILIT și veți descoperi acolo scriitori și cărți care vă vor plăcea negreșit, căci sunt la nivelul literaturii internaționale! Dacă ar fi să numesc un singur titlu, citiți „Transparența” de Radu Vancu, e o carte formidabilă, de-a dreptul colosală!

– Mulțumesc mult!

Și eu îți mulțumesc!

(Întrebări formulate de Jovi Ene și Sebastian Mihail. Sublinierile ne aparțin.

Sursă fotografii: Pagina de Facebook FILIT Iași, Cruxed.ro)

Articole similare

Interviu Codruț Constantinescu: Arhipelagul Gulag

Jovi Ene

”Am încercat să înțeleg cum a fost posibil pogromul de la Iași” (Lionel Duroy, interviu, FILIT 2019)

Jovi Ene

Primăvara literară 2021 la Casa de Editură Max Blecher (interviu cu Claudiu Komartin)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult