Filme Filme europene

Elogiul isteriei – un diptic cinematografic de neuitat: Lux Aeterna (2019) & The Human Voice (2020)

Eram obișnuit să văd conceptul de două spectacole într-o singură seară doar la teatru ori la operă. Mă gândesc acum doar la Cântăreața cheală și Lecția lui Eugene Ionesco sau la Cavalleria Rusticana de Pietro Mascagni, cuplată cu I Pagliacci, de Ruggero Leoncavallo. Toate aceste titluri oferă spectatorilor o incursiune în două lumi paralele, care au același miez al intrigii, care se desfășoară cam pe aceleași planuri narative și dezvoltă teme foarte asemănătoare. Însă când am auzit că Independența Film aduce în România două titluri cinematografice prezentate împreună, am fost cel puțin mirat. Însă așteptările mi-au fost atinse, ba chiar depășite în momentul când am urmărit cu sufletul la gură două filme (un scurt-metraj și un mediu-metraj) ce vorbesc despre lucruri apropiate și care sunt, totodată, imnuri aduse imaginii și cinematografului de oriunde și de oricând. Așadar, am ales să scriu un singur articol despre ambele filme, discutând despre fiecare în parte, dar și comparându-le și încercând astfel să vă ofer un tablou cât mai complet al acestui eveniment cultural care poate fi urmărit în sălile de cinema din țară.

Lux Aeterna (2019)

Regie: Gaspar Noé, cu: Béatrice Dalle, Charlotte Gainsbourg, Abbey Lee, Karl Glusman

Încep cronica de astăzi cu discuția asupra unuia dintre cele două părți ale dipticului prezentat în România de Independența Film. Realizarea lui Gaspar Noé poate fi considerată o capodoperă vizuală și, deopotrivă, o nebunie frumoasă, profundă și cu implicații de filosofie a imaginii. Lux Aeterna este, așa cum am spus în introducere, un imn adus cinematografiei de pretutindeni, dar și un reminder asupra acestei cele de-a șaptea arte și a marilor săi creatori de-a lungul timpului. De altfel, întreaga peliculă este asezonată cu citate și idei exprimate de aceștia și pe care Noé (el însuși deja un clasic al filmului contemporan) a ales să le distribuie în mod egal de-a lungul filmului său.

De fapt, cred că este impropriu spus film, căci Lux Aeterna este, mai degrabă, un semi-documentar și un poem vizual, în același timp, prin care regizorul francez de origine argentiniană și-a dorit să exprime anumite viziuni personale legate de realizarea peliculelor, dar și vis-à-vis de modalitatea în care înaintașii artistici ai săi au privit această artă în mișcare și felul în care toți aceștia au influențat ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă încă în domeniul cinematografic. Rezultatul este un melanj de secvențe legate între ele de conceptul de inovație în film, dar și de caracteristicile principale ale unei zile pe platourile de filmare.

Ecranul este împărțit, de cele mai multe ori, în două, fiecare parte prezentând în paralel punctul de vedere al diferitelor camere pe care Noé le-a folosit în discursul său filmic. Pelicula se deschide cu un foarte interesant dialog dintre Béatrice Dalle și Charlotte Gainsbourg discutând despre experiențele personale legate de filme cu vrăjitoare. Pe alocuri chiar amuzantă, această secvență scoate la iveală concepții diferite ale actrițelor în legătură cu modalitatea de narare a unei povești prin intermediul imaginilor. Lux Aeterna continuă, mai apoi, cu o incursiune din ce în ce mai dramatică în adevărata lume a realizatorilor de filme, prin aruncarea privitorului într-o zi obișnuită dintr-un studio, unde isteria fiecărui membru devine din ce în ce mai accentuată. De altfel, acesta este și motivul pentru care titlul articolului meu a fost ales așa cum îl vedeți – isteria devine un punct central al acțiunii din Lux Aeterna, dar și un punct comun cu The Human Voice (așa cum veți observa mai jos).

Bineînțeles, nu vorbim de o temă principală covârșitoare, dar manifestările nervoase ce pot fi urmărite pe parcursul mediu-metrajului de 50 de minute realizate de Gaspar Noé sunt grăitoare pentru acel univers atât de special, dar și de complicat, care este cel al platourilor de filmare. Pot spune din propria experiență că nimic din ceea ce veți urmări în puternicul film al lui Noé nu este fals: toate personajele, de la actori, până la hair stylists, costumiere și jurnaliști rătăciți în studio, reacționează cât se poate de natural și normal în condițiile date.

Și totuși, cred că în mintea tuturor s-a născut deja întrebarea – de ce Lux Aeterna? De ce se numește astfel această operă cinematografică și ce legătură are cu ceea ce se petrece pe ecran? Poate că răspunsul se află în secvența aceea de început și discuția despre vrăjitoare, alături de lumina specială de flăcări care se reflectă în imaginile surprinse de cameră. Sau poate că finalul multicolor și oarecum deranjant vizual se apropie de ideea originală a lui Noé. Ori, cine știe, poate că lux aeterna vine ca o subliniere a idee principale a filmului, conform căreia „cineaștii sunt morți vii, iar filmele lor le seamănă” (lux aeterna, pentru cine nu știe, este deseori parte principală a unui requiem muzical). Poate că, într-adevăr, filmul lui Gaspar Noé este mai aproape de conceptul de moarte a cinematografiei și de renaștere din flăcările timpului precum phoenix-ul proverbial decât ne-am putea aștepta. Dar, bineînțeles, toate aceste lucruri sunt pure speculații ale unui simplu privitor. Așa că vă las pe voi, cei care vă veți bucura de această poezie a imaginii, să trageți propriile voastre concluzii.

The Human Voice (2020)

Regie: Pedro Almodóvar, cu: Tilda Swinton

Iată că, în sfârșit, am asistat la o realizare cinematografică cât se poate de teatrală. Sau la o realizare teatrală cât se poate de cinematografică. Poate suna ca un paradox, dar The Human Voice, această capodoperă vizuală a lui Almodóvar nu face decât să sublinieze ideea de puternică legătură care există între arta spectacolului scenic și cea a celui filmat. Căci, până la urmă, peliculele  nu sunt altceva decât spectacole la o scară mult mai mare surprinse în timp și spațiu de ochiul neiertător al camerei. Pornind de la textul brut și brutal al lui Jean Cocteau, Vocea umană, una dintre cele mai violente piese din punct de vedere emoțional, regizorul spaniol s-a aventurat într-o zonă puțin vizitată în cinematografie, și anume aceea de (aproape) one-woman show. Căci întreg parcursul din The Human Voice este concentrat în jurul acestei unice figuri feminine, a tulburărilor sale psihice, a angoaselor interioare care nu o dărâmă doar pe ea însăși, ci sunt distructive și asupra mediului ce o înconjoară, de la iubitul care a părăsit-o, la câinele care îi rămâne ei în urma relației și ajungând până la casa în care a locuit.

Poate nu întâmplător acest apartament ce a reprezentat cândva cuibul nebuniilor romantice dintre cei doi este, de fapt, un decor de cinema plasat într-un uriaș studio – este o subliniere a unui aspect teatral-artificial al vieții pe care personajul feminin interpretat magistral de Tilda Swinton o duce. Actrița britanică reușește să surprindă de minune toate stările contradictorii și furtunoase pe care le experimentează personajul ce i-a fost încredințat. Știam de mult timp ce tip de artistă este Swinton, dar iată că această capodoperă de doar 20 de minute mi-a reconfirmat și mi-a demonstrat că am în față o actriță mai mult decât complexă care poate da viață oricărui fel de personaj și pentru care compoziția rolului pare a fi ceva mai ușor decât un fulg. Ceea ce am apreciat, apreciez și voi aprecia mereu la un actor este tocmai această ușurință de a trece de la o creație la alta, fără ca spectatorul să poată să își dea seama că vede același om îmbrăcând doar costume diferite. Aceste diferențe izbitoare între personajele interpretate de Tilda Swinton fac din ea una dintre figurile artistice uriașe ale momentului de față. După ce am urmărit cu sufletul la gură scurt-metrajul lui Almodóvar, am ajuns să-mi doresc cu ardoare să o pot vedea pe actriță și cel puțin într-un spectacol live, pe scenă, căci sunt convins că ar fi o experiență de neuitat.

Așa cum este și The Human Voice. Un film care îți rămâne lipit de suflet și de retină mult timp după ce s-a întunecat ultima secvență pe ecran. O realizare cinematografică de excepție care, asemenea cu Lux Aeterna, pune în discuție caracterul uman în punctele extreme ale existenței sale. La fel cum se întâmpla și în filmul lui Gaspar Noé, și în cel al lui Pedro Almodóvar, isteria feminină pare a fi la putere, exprimată din plin de gesturile, figura și ieșirile necontrolate ale personajului feminin. De neuitat este scena în care, furibundă, femeia încearcă să „asasineze” cu un topor un costum al fostului iubit aflat pe pat. Mai apoi, trecerile bruște de la violența din voce la o acalmie deconcertantă în secvențele în care personajul discută la telefon cu bărbatul care a părăsit-o sunt momente care fac din creația Tildei Swinton un moment de referință în actoria de film (și nu numai). Spuneam la începutul articolului că m-am bucurat să întâlnesc un exemplu atât de grăitor care se află la întâlnirea dintre teatru și film, iar evoluția actriței britanice în această realizare cinematografică stă drept mărturie pentru acest aspect artistic care, cred eu, este important pentru viitorul filmului.

Și astfel ajungem la o nouă paralelă dintre The Human Voice și Lux Aeterna, și anume discuția asupra a ceea ce se va întâmpla cu arta cinematografică vis-à-vis de modalitățile de filmare, de narațiune vizuală, de tip de actorie, totul fiind comparat în continuu cu trecutul cinematografiei și cu marii cineaști și creațiile lor. Chiar dacă scurt-metrajul lui Almodóvar nu vorbește în mod direct despre aceste lucruri, există în subconștientul celor care privesc filmul ideea că se află în fața a ceva posibil nou și inovator care va modifica într-un anumit mod percepția asupra a ceea ce urmează de acum încolo. Dacă motto-ul subtil din Lux Aeterna era „cineaștii sunt morți vii, iar filmele lor le seamănă”, pare că adaptarea pentru ecran a piesei lui Cocteau întredeschide cortina ce lasă să se întrevadă o posibilă schimbare în felul de a realiza filmele de aici încolo, prin utilizarea unui limbaj vizual și semiotic diferit în mare măsură decât ceea ce s-a întâmplat până în punctul de față. Iată, deci, câte semne de întrebare și de exclamare ridică acest tandem cinematografic și artistic pe care îl putem admira de luna aceasta și în sălile românești, datorită generozității Independența Film.

Nota: 10/10

(Surse foto: https://eventbook.ro/, www.filmandglory.com, https://newsbeezer.com/, https://thefilmstage.com/, https://m.imdb.com/)

Articole similare

And There We Are, in the Middle (2014) – o reprezentare a kino-maidanului juvenil în cadrul Festivalului One World România, ediția 2015

Andreea Andrusca

Criză familială: Dronningen (2019)

Dan Romascanu

„Muzica barocă ne poate echilibra vibrațiile vitale” (Rodica Vica, interviu în exclusivitate)

Tudor-Costin Sicomas

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult