Cherchez l’idole (1964)
Regia: Michel Boisrond
Distribuția: Dany Saval, Franck Fernandel, Berthe Granval, Johnny Holliday, Sylvie Vartan, Eddy Mitchell, Charles Aznavour
Am ales pentru ziua de Crăciun să văd ‘Cherchez l’idole’. Nu este vorba despre un concurs de descoperire de noi talente, ci despre un film muzical francez realizat acum 55 de ani care m-a transportat în timp în perioada când eram abonat la revistele franceze pentru copii și pentru tineret și urmăream de departe evoluția idolilor tinerilor francezi de atunci grupați în ceea ce ei numeau ‘generația ye-ye’ – Johnny Holliday, Sylvie Vartan, Eddy Mitchell. Toți aceștia și încă câțiva apar și cântă în acest film împreună cu Charles Aznavour, cântăreț deja consacrat pe atunci. Gruparea de vedete ale muzicii primește ca întărire un număr de alte celebrități ale vremii în apariții cameo mai importante (cum este cea a actriței Mylene Demongeot sau a lui Bruno Coquatrix, patronul faimoasei săli de concerte pariziene Olympia) sau mai puțin importante. O delicioasă călătorie nostalgică pentru cei care sunt familiari cu muzica și cu lumea divertismentului din Franța anului 1964.
Filmele muzicale au regulile și ne-regulile lor. O poveste realistă sau credibilă nu este deloc o cerință obligatorie, și ‘Cherchez l’idole’ nu se abate de la această ne-regulă, propunând ca pretext o poveste ușor polițistă, ușor romantică al cărei singur scop este să-i pună pe eroi în căutarea vedetelor cântecului francez care toate ar fi achiziționat același tip de chitară (modelul folosit de Elvis, desigur) cu livrare în aceeași dimineață. În schimb, este respectată regula de a oferi fiecăreia dintre vedetele muzicale ocazia de a-și prezenta talentul. 1964 a fost nu numai anul consacrării în lume a Beatles-ilor, dar și anul unei schimbări de generație în muzica franceză care i-a adus în prim plan pe cântăreții iubiți ai adolescenților și tinerilor de atunci, fără a-i da la o parte pe cei mai consacrați. Meritul filmului constă în gustul și inspirația realizatorilor în a alege câțiva dintre cei mai buni tineri cântăreți ai acelui moment, care, cu toții, au făcut cariere fabuloase în jumătatea de secol care a urmat.
Despre regizorul Michel Boisrond mărturisesc că nu am auzit prea multe. Se pare că s-a bucurat de succes la public mai ales cu filme de acțiune, și are meritul că aici nu încearcă să experimenteze prea mult, servind astfel bine scopul și genul filmului. Franck Fernandel, fiul popularului comic francez (îi și seamănă teribil), se achită cu grație de rolul principal în subțirica intrigă pretext. ‘Cherchez l’idole’ este în primul rând un document al momentului 1964 în muzica franceză și, datorită muzicii și cântăreților care apar în film, un divertisment mai mult decât rezonabil, inclusiv pentru o zi de sărbătoare.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: Listal.com, Critique-film.fr)
